Scrisori către Europa Liberă

   

Ştefan Borbély

  

          Într-un prim volum de documente pe care le-am putea cataloga fără ezitare ca fiind fundamentale, Gabriel Andreescu şi Mihnea Berindei publică în premieră scrisori trimise de români postului de radio Europa Liberă din München între anii 1979 şi 1985, pentru a fi citite în emisiunile De vorbă cu ascultătorii şi Actualitatea românească. Volumul Ultimul deceniu comunist: Scrisori către Radio Europa Liberă, I, 1979-1985 (Iaşi: Ed. Polirom, 2010) listează câteva sute de scrisori, de dimensiuni mai mici sau mari, în general anonime sau semnate generic, dar şi trimise de personalităţi cunoscute pentru activitatea lor protestatară (Dorin Tudoran, Doina Cornea, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc.). Rostul lor este, în principal, unul de defulare altruistă, comunitară, marcată de dorinţa de a spune un adevăr colectiv care în ţară era interzis. Sunt, în volum, oameni, care se adresează Europei Libere în momente de exasperare personală, când simt că o scrisoare trimisă în eter poate funcţiona ca exorcizare. Sunt, pe de altă parte, seturi de scrisori, pe care le-am putea numi tematice, din cauza similitudinilor problematice pe care le dezvăluie: spolierea muncitorilor români care lucrează pe platforme industriale din străinătate şi pe vapoare, observaţii făcute de români care s-au expatriat şi care s-au întors ca turişti acasă, pentru a rememora samavolnicii cu care nu prea mai erau obişnuiţi (jecmănirea de la vămi, „uşurarea“ lor de către hotelieri sau chelneri), persecuţii îndreptate împotriva cultelor neoprotestante şi a celor care distribuie Biblii, demolarea centrului istoric al Bucureştilor sau eterna rană a românului de rând: neacordarea paşaportului şi a dreptului de emigrare, deşi România este semnatară a Acordului final de la Helsinki, din 1975, privind drepturile omului, pe care şi conducătorul statului îl citează frecvent în cuvântările sale ipocrite, abreviindu-l sau interpretându-l atrofiat, în funcţie de cazurile particulare la care se referă.

          Anii eşantionului prim al volumului sunt cruciali pentru degradarea vieţii de fiecare zi din România: în martie '77 loveşte cutremurul, se plătesc datoriile ţării, se construieşte Canalul Dunăre – Marea Neagră, pentru a se trece, apoi, la demolarea demen­tă a Bucureştilor şi la sistematizarea sa constructivă samavolnică. Viaţa, pe de altă parte, devine din ce în ce mai grea, goana după un coltuc de pâine şi o coadă de salam ocupând, practic, întregul timp de supravieţuire al omului de rând. În exterior: în data de 18 nov. 1977 este bătută Monica Lovinescu; în 21 febr. 1981 bomba pusă de Carlos explodează la sediul Europei Libere, directorii români ai postului se înbolnăvesc succesiv, suspect, de cancer: numeroase scrisori exprimă, aşadar, solidaritate cu postul, dar sunt şi unele care îl acuză de negativism.

          Volumul e, pe ansamblu, fundamental, fiindcă oferă un peisaj documentar fără precedent. Autorii scrisorilor sunt în posesia unor detalii şi disfuncţionalităţi istorice pe care ţin să le comunice, contestând în mod direct ipocrizia osanalelor de partid şi a celor care contribuie la escaladarea lor (Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Artur Silvestri, oameni de cultură aflaţi în posturi de conducere etc.). Câţi dintre cei mai tineri decât mine ştiu că Nicu Ceauşescu a fost căsătorit cu Poliana Cristescu (p. 232-239), că jocul de bridge, în care excela fiul dictatorului, Valentin, este interzis în România în toamna anului 1983 (p. 229-232), că eliberarea din post a Doinei Cornea, din data de 15 septembrie 1983, a fost parafată de Ion Vlad, rector (p. 222-229), că Saturnaliile lui C. V. Tudor apar într-un climat de scandal mediatic (p. 239-242) sau că iluzionistul A. Iosefini, directorul Circului din Bucureşti, îşi „tapează“ oneros angajaţii care au norocul să dea spectacole în străinătate, cerându-le şpăgi grase  în schimbul câte unui paşaport?

          Corupţia domină, tematic, setul de scrisori, principalii incriminaţi fiind miliţienii şi securişii, angajaţii din industria hotelieră, chelnerii şi funcţionarii de la Paşapoarte: pornind de la detalii, un nou Caragiale ar putea schiţa fiziologii profesionale tipizate, construite pe logica sistemului subteran care funcţionează impecabil şi a mâinii drepte care o spală pe cea stângă. La paginile 348-355, „un securist dezamăgit“ face harta obiectivelor cu epoleţi din Bucureşti, din care, în treacăt fie spus, s-ar putea face, azi, un „brand“ turistic. Omul cunoaşte detalii, care între timp s-au pierdut; iată unul, care dezvăluie, în subsidiar, şi militarizarea secretă a Poştei:

 

Atunci când scriitorul Dorin Tudoran pune la cutia poştală o scrisoare, unul dintre filatori introduce imediat după ea un ziar. Toţi subofiţerii în civil care ridică scrisorile din cutiile poştale le duc la Serviciul «Control corespondenţă internă şi externă», de unde scrisoarea lui Tudoran ajunge rapid pe biroul colonelului Victor Achim, care va putea şti cu precizie cutia şi strada unde a fost depusă scrisoarea.

 

Tot în treacăt fie spus, am mai scris şi altădată că unii dintre funcţionarii pe care-i menţionează diferite documente incriminatorii continuă să trăiască, neştiuţi şi neintervievaţi de nimeni. Cu trecerea vremii, ei îmbătrânesc şi mor, fără ca vreun istoric să le fi făcut vreo vizită pentru a afla detalii care, altminteri, sunt duse în groapă, pierzându-se pentru totdeauna.

          Numeroase scrisori îi sunt adresate, indirect, lui Nicolae Ceauşescu. „În primul rând – scrie «un sclav al lui Ceauşescu» în septembrie 1984 – îmi cer scuze pentru deranj, însă nu am altă cale să mă adresez lui Nicolae Ceauşescu decât prin Radio Europa Liberă, cel mai ascultat post de radio din România.“ Motivul?: „Noi, românii, suntem atât de subjugaţi şi de înjosiţi de dictatura lui Ceauşescu, încât nu ne mai considerăm oameni, ci un fel de sclavi, de roboţi conduşi de cel mai mare dictator care a existat pe pământul românesc“ (p. 306). „... îl mai rugăm pe preşedintele nostru să nu mai vorbească despre democraţia socialistă – scrie «un grup de oameni ai muncii din Arad» în '79 – căci numai democraţie nu este“ (p. 47). Ţiganca Cosmina Cosmin din Cluj-Napoca (16 mai 1982) invocă asimilarea forţată a ţiganilor (aici sunt de discutat nuanţe...), concluzionând: „în toate aceste probleme spinoase, partidul acţionează după principiul înmormântării“, adică al ascunderii prafului sub preş (p. 106-110)

          De altfel, expresivităţile involuntare abundă în scrisori, demonstrând că oamenii au sclipiri de stil atunci când trimit misive necenzurate în libertate. „Un posibil prim-ministru“ scrie, în mai 1982, despre schimbări de cadre efectuate la vârf: „Trecerea în fruntea guvernului a lui Dăscălescu în locul lui Verdeţ echivalează cu sosirea în staţie a unui autobuz galben sau roşu. Locurile din interior vor fi aceleaşi, costul biletului identic, întârzierile inclusiv“ (p. 115). Un „fost salariat al Ministerului Industriei Alimentare, azi pensionar“ face, în iulie 1983, un reportaj spumos al vizitei nervoase pe care Ceauşescu o face pavilionului Industriei Alimentare de la Apimondia, unde problema o constituie nu numai căldura sufocantă care tinde să altereze produsele („cârnaţi aromaţi, şunci rozalii, noi tipuri de brânzeturi şi pâini rumene şi pufoase, nenumărate produse de patiserie...“), dar şi setea ucigătoare care-i chinuie pe mai-marii ţării, care nu au curajul să bea primii din sticla de Pepsi care li s-a pus în faţă, aşteptând „încurajarea“ Şefului cel Mare, servit cu un pahar aburind de suc de portocale. Numai că, nemulţumit de expoziţie (Ceauşescu „izbise cu picioarele în ambalajele şu cutiile care-i stăteau în cale...“), acesta se pretează la un joc psihologic perfid, exasperându-şi suita: „Ceauşescu mângâia paharul cu suc de portocale rece, dar se mulţumea numai cu atât. [...] Nouă, celor înşiraţi în spatele celor mai mari, ne trecuse setea, amuzaţi de această scenă: douăzeci de perechi de ochi aţintiţi spre paharul cu suc rece al preşedintelui şi spre buzele acestuia, ochi ce parcă se rugau“. Niciun efect, însă: „paharul cu suc rămase neatins“ (p. 175-176).

           Câteva constatări generale. Deşi înciudaţi de lipsuri şi exasperaţi de greşelile cinice ale dictaturii, oamenii au încredere în virtuţile instrinsece ale poporului român: nimeni nu „cioranizează“, nu se avântă în anateme caracterologice cu substrat naţional sau etnic. Sistemul ca atare nu este contestat decât pe alocuri – mai ales de către intelectuali –, cu excepţia restricţionării libertăţii şi a derapajelor dictatoriale. Cartea confirmă, pe de altă parte, în subsidiar, o temă pe care şi volumul Sfârşitul Ceauşeştilor, al lui Grigore Cartianu, o propune obsesiv: şi anume că Ceauşescu nu ştia despre atrocităţile care se petreceau în ţară, fiind el însuşi „prizonierul“ unui mecanism politic mistificator. Fireşte că lucrurile nu stau aşa, ci invers, dar mitul e, câteodată, mai puternic decât realitatea, deşi „Ion Popescu, în numele unui grup de oameni lucizi din ţară“, scrie avizat (semn că ne aflăm în prezenţa unui insider): „Aprecierile noastre asupra preşedintelui Ceauşescu, cu care am avut mai multe întâlniri şi contacte de lucru, sunt următoarele: preşedintelui Ceauşescu îi lipsesc pregătirea şi cultura necesare conducerii societăţii“ (p. 210-214). 

Ştefan Borbély

Scrisori către Europa Liberă

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)