Culianu între ştiinţă şi revelaţie

  

Ovidiu Pecican

  

          Editarea postumă, în limba română, a seriei de opere Ioan Petru Culianu – mai întâi la Ed. Nemira, apoi la Ed. Polirom, sub coordonarea Terezei Culianu şi a soţului acesteia, Dan Petrescu – a prilejuit naşterea unor texte-escortă, dintre care unele au fost semnate de Horia-Roman Patapievici. Gnozele dualiste ale Occidentului (ed. românească 2002) – monografia care precedă Arborele gnozei – şi Iocari serio (ed. românească: 2003), prima formă a cărţii Eros şi magie în Renaştere. 1484, sunt două dintre titlurile structurante pentru cariera ştiinţifică şi filosofică a autorului, fapt care i-a permis monografului de mai târziu al gândirii acestuia să aprofundeze câteva dintre liniile de forţă şi de emergenţă ideatică ale lui Culianu. Interesat de opera savantului dispărut la 41 de ani dincolo de servituţile implicate de gestul curtenitor al prefaţărilor, Patapievici a pregătit ulterior un volum, apărut sub titlul de Ultimul Culianu (Bucureşti: Humanitas, 2010, 238 p.), publicat – nu întâmplător – anul acesta, când istoricul şi filosoful religiilor „ar fi împlinit 60 de ani dacă nu ar fi fost asasinat la 41 de ani“. Drept urmare, ca un omagiu, Patapievici declară într-un interviu că „vreau să marchez printr-o carte care adună laolaltă, remaniate şi rescrise, câteva din contribuţiile pe care le-am avut de-a lungul timpului referitor la opera lui“ (Laura Mitran, „Patapievici: icr funcţionează ca o instituţie non-politică, neutră faţă de oferta culturală“, Mediafax, 2010).

          De la bun început, cartea se dovedeşte ofertantă, redeschizând nu numai discuţia asupra moştenirii lui Culianu – savant de la decesul căruia se împlinesc curând două decenii şi pentru care avem deja la dispoziţie opera cu toate amplele ei deschideri –, ci şi asupra unei moşteniri filosofice mai largi româneşti. Patapievici nu ezită să încerce o lectură filosofică prin perspectiva unor categorii care trimit şi la opera lui Lucian Blaga, a cărui cenzură transcendentă devine un „martor“ filosofic al verificărilor la care este supus conţinutul gândirii lui Culianu de către monograf; dar şi la contribuţia tânărului Constantin Noica (mathesis universalis, de pildă, concept care, deşi nu a fost inventat de Noica, i-a prilejuit acestuia, la tinereţe, o pasionantă incursiune). Printre atâţia exegeţi ai filosofiei româneşti contemporane care o abordează în formule îngheţate, strict circumscrise la personalitatea şi opera fiecăruia dintre cei frecventaţi, Patapievici are meritul de a încerca să opereze analitic cu concepte elaborate „acasă“, urmărind atât să obţină rezultate în justa înţelegere a lui Culianu, cât şi să testeze validitatea respectivelor concepte înseşi în raport cu un material străin operei de autor din interiorul cărora ele provin.

          Un alt merit al recentului demers este acela că propune o jalonare (etapizare) a operei savantului studiat, în pofida dificultăţii specifice care rezultă din densitatea de lucrări apărute într-un răstimp scurt, de numai circa un deceniu, în care salturile calitative ale gândirii se constată într-un raport surprinzător cu trecerea aşa zicând neutră a timpului, semn de combustie interioară şi de arderi rapide şi radicale. De aceea, faptul surprinzător că Patapievici vorbeşte despre un „ultim Culianu“ ca despre o etapă separată de „primul Culianu“ şi de etapa care îi desparte pe cei doi – un „Culianu median“ –, rezervând fiecăruia câte un interval temporal de numai câţiva, puţini, ani, poate părea deconcertant şi exagerat, însă nu mai puţin îndrăzneţ. În acest punct ar fi fost mai nimerită o corelare cât mai atentă între dezvoltările interne din cadrul textelor, cele care vădesc, realmente, saltul de la o etapă la alta, şi cadrul biografic propriu-zis, oferind astfel mai multe argumente şi mai multe posibilităţi de înţelegere pentru transformările respective. Fără a paria excesiv pe biografism şi contextualism în explicarea operei, cred totuşi că etapizarea unei concepţii are loc într-o succesiune temporală şi se dezvoltă prin acumulări şi salturi (cu excepţia cazurilor oamenilor, puţini, care primesc adevărurile de-a gata, prin revelaţie). Este adevărat, Patapievici foloseşte în legătură cu „ultimul Culianu“ termeni care pot confuziona, prin asocierea lor uzuală cu religia şi cu experienţa sacrului. Astfel, „Timpul încorporat în conceperea cărţii paradigmatice pentru creaţia ultimului Culianu este unul precipitat, iminent, profetic şi eruptiv. Este un timp al revelaţiei, în frapant contrast cu timpul gestaţiei...“ (p. 35). „Profetic“, „revelaţie“, în cazul unei opere de factură intelectual-raţională, par nişte metafore. În lipsa unei definiri exprese şi precise a sensului atribuit lor în contextul dat, eu aşa le-am interpretat. Aparent, ele vor să desemneze ceea ce, în alte contexte, de către alţi autori, se lasă desemnat prin sintagma „salt calitativ“.

          Cu toate acestea, H.-R. Patapievici lasă o portiţă întredeschisă către mai mult şi altceva, adică spre o diferenţă cantitativă şi calitativă considerabilă în raport cu ceea ce îndeobşte caracterizează saltul semnificativ la alţi autori. El se referă în mod explicit la „Un creator talentat [care] devine, la un moment dat, neverosimil de înzestrat“ (p. 27). Cuvântul „neverosimil“ aici pare să trimită la un salt calitativ atât de vizibil şi de marcat, încât iese din orizontul unor predicţii raţionale, întemeiate pe antecedentele respectivului creator. Şi totuşi, evidenţele „ne­verosimile“ ale înzestrării ţin doar de percepţia exterioară datorată celui care îl observă pe subiectul în cauză, iar aceasta califică saltul ca fiind lipsit de verosimilitate ţinând seama de un orizont comun al percepţiei avansului în cunoaştere ori artă. Cu alte cuvinte, neverosimilitatea talentului ori a performanţei nu este un reper clar cuantificabil, consistent, şi el poate însemna şi Savonarola, şi Michelangelo, şi Einstein, şi... Vlad Ţepeş ori Napoleon. Şi unii, şi ceilalţi dintre cei menţionaţi sar binişor peste medie. Doar că primul a propus o reformă radicală a bisericii occidentale şi o formă conexă de guvernare care s-a dovedit o utopie neagră. El a avut, printre altele, şi efectul arderii unor opere de Botticelli. La fel, voievodul Dracula – figura istorică, nu personajul cunoscutului autor irlandez – s-a remarcat prin radicalismul orgolios al unei guvernări personale autoritare, şi nu prin nepieritoare opere legislative, politice sau creative în orice altă direcţie. În contrast cu aceştia, Michelangelo şi Ein-stein au surprins prin calitatea exemplară, „vizionară“ chiar (ghilimelele semnalează că nu mă refer la vreun vizionarism religios) a aporturilor lor, fără a deveni însă neverosimili.

          Dintr-un alt unghi, dacă ajungem să socotim performanţa leonardescă a multor savanţi şi artişti drept „neverosimilă”, atunci probabil că autorii clonării, descoperitorii genomului uman etc. sunt pe deplin demni de a fi socotiţi astfel, fără ca rezultatele strădaniilor lor să facă din ei nişte vizitaţi de revelaţie. Iată de ce socotesc că argumentaţia conform căreia ultimul Culianu ar fi un profet şi un vizitat de revelaţie este insuficientă şi că ar trebui reluată mai copios şi mai strâns. Circum­stanţa că acest savant s-a ilustrat în câmpul istoriei şi filosofiei religiilor nu este suficientă pentru a-l recomanda ca pe un subiect al revelaţiilor în sensul consacrat al cuvântului, ca revelaţii divine.

          Neclarificând suficient acest aspect, poate şi datorită urgenţei de a finaliza volumul în scopuri festiv aniversare, H.-R. Patapievici îşi conduce demonstraţia într-o zonă oarecum diletantă, prin amestecul dintre o argumentaţie raţional-critică, strân­să şi pasionantă, cu percepţii şi superstiţii proprii legate mai degrabă de o proiecţie profund subiectivă şi personală asupra traseului performanţei în ştiinţă. Oricât de înzestraţi ar fi ei, câtă vreme se păstrează în zona demersurilor întemeiate pe raţionalitate, analiză, sinteză, observaţie, comparaţie şi experiment, oamenii de ştiinţă vor rămâne relevanţi în ordinea istoriei cunoaşterii, nu în cea referitoare la panteonul şi experienţa religioasă.

  

*

  

          Felul în care îşi argumentează Horia-Roman Patapievici ipoteza de lucru referitoare la Ultimul Culianu merită o discuţie aplicată. Monograful şi-a demonstrat în cărţile anterioare efervescenţa, disponibilitatea ideatică, deschiderea plurală în direcţia mai multor discipline – de la fizică la epistemologie şi de la politologie la filosofie –, şi nu poate fi decât normal ca polivalenţa lui să se regăsească în expediţiile intelectuale pe care le întreprinde. Sub acest raport cartea este recompensantă, căci permite desprinderea mai acurată decât alte cărţi a portretului interior al autorului.

          Remarc, înainte de alte lucruri, comparaţia repetată între Culianu – savant în domeniul „umanioarelor“ – cu oameni de ştiinţă din sfera biologiei, matematicii şi literelor clasice, precum D’Arcy Wentworth Thompson (vezi p. 40). Temeiul pe baza căruia construieşte Patapievici este furnizat de o afirmaţie din introducerea la Dicţionarul religiilor: „Ştiu ce este viaţa mea: un fractal în spaţiul Hilbert“. După cum, poate, se ştie, termenul de fractal, conceput de matematicianul Benoît Mandelbrot, desemnează figura geometrică fragmentată divizabilă în părţi ce devin copii miniaturale aproximative ale întregului. La rândul lui, spaţiul Hilbert imaginat de matematicianul german David Hilbert este un spaţiu matematic cu un număr infinit de dimensiuni.

          Este clar, în aceste condiţii, că I. P. Culianu încearcă o reflecţie metaforică referitoare la viaţa lui, chiar dacă îşi recrutează metafora din spaţiul matematicii (au făcut-o uneori şi alţii, precum Ion Barbu sau Nichita Stănescu, iar romancierul englez Edwin A. Abbott a scris un întreg roman, Flatland, pornind de la geometrie). Nu este de crezut că istoricul religiilor îşi plasa, realmente, viaţa sub semnul unei spaţialităţi de relevanţă pur matematică, fără un corespondent direct şi real în lumea simţurilor şi a sentimentelor căreia, în mod evident, îi aparţinea. Pentru Patapievici însă, nu numai că o asemenea declaraţie trebuie citită în sens propriu, dar ea dezvăluie intrarea autorului într-o vârstă intelectuală în care „adevăratul «loc» al criteriului realităţii nu mai este spaţiul tridimensional al lumii fizice [...], ci spaţiul Hilbert infinit dimensional, care e populat de sisteme de obiecte ideale, «fractalice în natură», pe care le produc continuu regulile elementare de generare ale minţii noastre“ (p. 75). Printr-o înlănţuire de interpretări – din care nu lipseşte trimiterea erudită la hiperspaţiul lui Grazia Marchianň –, Patapievici ajunge la concluzia că „Realitatea este în mintea celui care experimentează, deoarece, înainte de a fi extern, orice univers explorat este un univers mental“ (p. 76). Iată-l pe exeget tranşând chestiunea care a despărţit lumea filosofilor în materialişti şi idealişti de pe poziţii solipsiste. Concluzia aceasta este, mărturisesc, dezamăgitoare, fiindcă nu convinge cu privire la noutatea concepţiei lui Culianu, după cum nu produce nici argumente noi în favoarea acestui răspuns şi în defavoarea altora posibile.

          Dintr-un alt unghi, tentativa de a obtura valoarea metaforică a poziţionării lui Culianu în favoarea unei interpretări la propriu dezvăluie glisarea pe sensuri, eroarea părăsirii situării critice în folosul celei empatice, anularea periculoasă a distanţei dintre obiect şi subiect şi, nu în ultimul rând, cedarea în faţa sanctuarului de legende personale cu privire la transgresarea limitelor ştiinţifice ale explorării. Din nefericire pentru noi toţi, nu pare să există o alchimie în adevăratul sens al cuvântului care să transforme nisipul în aur sau să producă piatra filosofală, oricât am fi visat asta în adolescenţă. Ca o consecinţă particulară, nici Culianu „ultimul“ nu a descoperit o clavis universalis validă pentru o întreagă umanitate, ci doar una iluminantă pentru sine, subiectivă şi intimă. Planurile nu se cuvin confundate, metafora rămâne metaforă, ştiinţa nu devine religie nici măcar atunci când (sau dacă) Ioan Petru Culianu ajunge să o creadă cu toată tăria.

           Mărturisesc, de altfel, că nu împărtăşesc ideea că ştiinţa şi tehnica ar reprezenta răspunsul ultim la întrebările umanităţii (caz în care atât arta, cât şi filosofia ar putea dispărea nestingherite dintre preocupările omului). Există numeroase chipuri în care acestea, fără ordonarea lor discursivă într-un orizont de reprezentare şi în scenarii de funcţionare, o pot lua razna, vorbind peste capul omului în numele unor instanţe care nu au prea multe de împărţit cu fiinţa bipedă raţională. Este de crezut că ştiinţa în sine, fără un management al ei adaptat orizontului de expectanţe uman şi eticii omului, rămâne un instrument neadaptat la destinul omenirii, mătura ucenicului vrăjitor scăpată de sub control, alienantă şi chiar letală. Dacă ar fi să se invoce chiar şi numai limbajul – tot simbolic şi metaforic – al Bibliei, şi tot ar rămâne mărturisirea că logosul a întemeiat lumea. De aceea, fie că se interpretează logosul în sensul că ar semnifica, pur şi simplu, Cuvântul ori discursul, fie că îl socotim un termen pentru raţiune (filosofie), tentativa de a tranşa înţelegerea aportului de cunoaştere al lui Culianu pe tărâmul ştiinţelor „tari“ sau al celor „naturale“ rămâne să îşi dovedească legitimitatea.

          Intrăm astfel într-o zonă în care afirmaţiile sunt mai la îndemână decât demonstraţiile şi convingerile personale pot da iluzia că ţin locul argumentărilor. Lumea în care trăim tolerează ambele abordări, după cum cei care pariază fără zăbavă pe puterea de înaintare continuă a ştiinţei coexistă, fie şi ignorându-se reciproc, cu aceia care atribuie virtuţi ultimative Logosului. În lectura din Culianu a lui Patapievici, cele două coduri se amestecă, aparent, într-un mod dificil de urmărit, care stârneşte suspiciuni atât dinspre o tabără, cât şi dinspre cealaltă. Pentru scientişti, cartea lui nu va fi suficient de ştiinţifică, în vreme ce adepţii lecturilor dinspre sacru vor sancţiona „impuritatea“ ştiinţifică a unui demers subîntins de convingeri „religioase“.

          De altfel, saltul „neverosimil” atribuit de H.-R. Patapievici ultimului stadiu din cariera intelectuală a lui Culianu nu pare deloc destinat unei interpretări unice, obligatorii. Contrapunerea radicală a „primului“ şi „ultimului“ Culianu contravine teoriei revoluţiilor ştiinţifice formulată de un savant apreciat în mod expres şi explicit de Culianu însuşi, Thomas S. Kuhn. Dacă ar fi să aplic perspectiva scrientistă propusă de Patapievici însuşi, aş spune că, în conformitate cu aserţiunile teore­ticianului american al ştiinţei, schimbarea unei paradigme în favoarea alteia nu marchează un progres în sensul deplinei refutări a precedentei de către cea din urmă. Noul model ştiinţific încorporează întrebările anterioare, dar le răspunde mai adecvat şi nu se rezumă la ele. Tot aşa, nu există motive de a crede că, pentru istoricul religiilor care a fost Culianu, trecerea de la cercetarea originilor gnosticismului la întrebarea cu privire la câmpul real şi potenţial de manifestări al acestuia ar trebui să anuleze chestionările anterioare. Ea s-ar cuveni mai degrabă să ofere soluţii mai cuprinzătoare şi mai potrivite, fie şi reformulând.

          Cartea Ultimul Culianu îmi apare, în lumina acestor observaţii – dar şi a altora, posibil de discutat cu alte prilejuri –, ca un soi de portret răsfrânt în oglinda altui chip, mai curând un autoportret schiţat de Patapievici însuşi folosind pretextul unui personaj cu care autorul vădeşte afinităţi măcar pentru că tratează istoria anistoric şi religia în chip scientist. Deloc plicticos, dar nu întru totul convingător.

  

Ovidiu Pecican

Culianu între ştiinţă şi revelaţie

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)