Patapievici sau discurs asupra metodei

  

Marta Petreu

  

          Horia-Roman Patapievici a ales să scrie o carte – neobişnuită, cred, foarte provocatoare – despre un autor din multe puncte de vedere fascinant: Culianu. Prin biografia sa neobişnuită, prin felul în care a sfîrşit, prin tematica studiilor sale – magie, gnosticism, vrăjitorie, divinaţie, călătorii în lumile de dincolo etc. –, prin senzaţia ambiguă şi neliniştitoare pe care o lasă la lectură: în primul rînd, că este genialoid, poate chiar genial; în al doilea rînd, că gîndeşte altfel decît (ne permitem) noi cu privire la natura ontică pe care o au fenomenele despre care scrie; prin toate acestea deci şi prin altele, Culianu este un autor fascinant. Iată de ce am citit cu mare curiozitate volumul Ultimul Culianu (Humanitas, 2010) al lui H.-R. Patapievici, poate la fel de surprinzător şi de neobişnuit precum opera pe care o analizează.

          Patapievici nu se ocupă de conţinutul luxuriant al operei lui Culianu; dimpotrivă, el pune conţinutul acesteia în paranteză şi, avertizîndu-şi cititorii de reducţia operată, consideră, în mod declarat-convenţional, că rezultatul cercetărilor făcute de tînărul savant este valid. Pe Patapievici îl interesează numai şi numai metoda ultimă la care a ajuns Culianu. Aşa că ne găsim în faţa unei cărţi de arheologie epistemologică, în care Patapievici decopertează, ca să zic aşa, opera lui Culianu, îndepărtînd tot ce este fapt concret de istoria religiilor şi păstrînd numai elementele ce ţin de metodologia (multidisciplinară, de altfel) a lui Culianu. De pe urma acestei decopertări atente şi minuţioase este scoasă la lumină – ca într-un şantier arheologic în care, după ce au fost îndepărtate vegetaţia şi pămîntul, pentru a rămîne pe teren numai urmele zidurilor de cetate – metoda nouă a „ultimului Culianu“.

          După părerea exegetului – sprijinită pe o mulţime de argumente, atent extrase din textele lui Culianu –, tînărul savant a trecut, în scurta sa viaţă şi în bogata sa operă, prin două etape de creaţie: o primă etapă, pînă în 1986; apoi o tranziţie, pe care Patapievici o numeşte „cezura“, care a durat din 1986 pînă în 1990; apoi a doua etapă, a „ultimului“, prin fatalitatea morţii, Culianu. Ipoteza lui Patapievici este că, în perioada numită de el a „cezurii“, în mintea lui Culianu s-a născut o nouă metodă de cercetare a faptului religios. Mai mult, această metodă nouă şi eficientă este o clavis universalis generatoare de mathesis universalis, o cheie universală producătoare de înţelegere universală. Adică, exact ce au căutat filosofii – în spaţiul românesc, Noica cel tînăr, de pildă; în spaţiul universal, raţionaliştii din epoca marilor naraţiuni metafizice – în perioadele de optimism filosofic, cînd filosofia mai era regina cunoaşterii (ceea ce acum, spre declarata părere de rău a unor fizicieni, a încetat să mai fie). Sau exact ce caută chiar acum fizicienii şi matematicienii, care însă, oarecum modeşti, doresc numai să unifice teoria generalizată a relativităţii cu mecanica cuantică; iar în momentul cînd vor reuşi – dacă vor reuşi! –, vor cunoaşte, după expresia unuia dintre temerarii cercetători, Stephen Hawking, ceea ce a gîndit Dumnezeu în momentul facerii lumii (cu precizarea că nu e deloc sigur că fizicienii înţeleg prin Dumnezeu ceea ce înţelege un om obişnuit, ci folosesc cuvîntul în cel mai metaforic sens cu putinţă, poate drept „singularitate cosmică iniţială“).

           O mathesis universalis, asta ne spune Patapievici că a descoperit/inventat ultimul Culianu. O metodă de cunoaştere valabilă nu numai pentru faptul religios, oricare ar fi el, din orice cultură (să notăm că I. P. Culianu, metafizician veritabil, a crezut că pe unitatea minţii omeneşti poate fi demonstrată unitatea fundamentală a tuturor culturilor: un gînd nu foarte nou, dar cu o formulare nou-nouţă), ci şi pentru filosofie şi ştiinţă. O metodă care i-ar fi dat autorului ei acces la cunoaşterea universală, iar în plan secundar, i-ar fi permis să îşi accelereze într-un ritm extraordinar propriile sale cercetări.

          În studiul său, Patapievici îl reconstruieşte pe Culianu ca filosof. Unul care posedă metoda universală de cunoaştere, dar care nu ajunge la adevăr: căci adevărul are pentru el o natură, să zicem, problematică. Iar Patapievici, în calitate de exeget, nu poate tranşa – documentele nu-i permit – care ar fi fost soluţia finală a lui Culianu, dacă el ar fi trăit şi şi-ar fi continuat cercetările, cu privire la adevăr. Un filosof care, avînd o metodă universală de cunoaştere (ale cărei operaţiuni sau segmente le-a ascuns şi disimulat în corpusul cărţilor sale de istoric al fenomenului ocult renascentist), ştie sau crede că omul nu are acces la adevăr în sensul aristotelic al cuvîntului. Pentru el, tot ce a creat omul, de la origini pînă astăzi, în ştiinţă, filosofie, religie, adică în întregul fără rest al culturii, are natura unui joc desfăşurat în spaţiile mentale: şi anume, un joc care (fie că e desfăşurat în registrul religiei, fie că e jucat în cel al filosofiei sau în acela al ştiinţei) cartografiază harta minţii noastre, deocamdată incomplet desfăşurată. (Mă întreb dacă desfăşurarea ei completă nu echivalează cu sfîrşitul timpului în variantă umană...) La aceasta se adaugă, ca o ipoteză pe care autorul ei nu a mai apucat s-o examineze critic, şi pe care Patapievici i-o înregistrează pur şi simplu, sugestia consubstanţialităţii dintre operaţiile minţii şi creaţie, prin care s-ar obţine omologia dintre harta minţii umane şi lume. Avem o ipoteză măcar în parte de aceeaşi natură cu vechea soluţie blagiană (omul creează istorie, cunoaştere şi cultură, dar prin ele nu atinge în niciun fel realitatea, ci îşi desfăşoară propriile sale potenţialităţi – realitatea ca atare rămînînd pentru totdeauna de neatins şi de neasimilat cognitiv), dar ambalată în altă terminologie şi argumentată cu alte instrumente, pusă în alte ecuaţii computaţionale, ca să respect ceva din limbajul cărţii; sau, de ce nu, o ipoteză înrudită cu aceea a raţionaliştilor din secolul al XVII-lea, că ordinea minţii o urmează pe aceea a lucrurilor – dar la Culianu ar fi pe dos, că ordinea lucrurilor urmează ordinea minţii. Căci, spune Culianu – şi subliniază pasionatul său exeget –, tot ce este gîndit va deveni şi real.

          Un lucru e oricum sigur: în subsolul operelor erudite şi al celor de ficţiune ale lui Culianu este ascuns un metafizician, iar meritul cărţii lui Patapievici este de-a ne fi atras atenţia asupra acestui fapt.

          Din metoda lui Culianu – nouă şi socotită de acesta (şi de exeget) universală – face parte tratarea miturilor, precum şi a oricăror altor conţinuturi informaţionale, după metoda fractalilor: un mit este fracturat în unităţi de sens, apoi, după o logică binară, de la un enunţ primitiv sau de bază, se fac derivaţii, conform tuturor posibilităţilor logice de combinare care există, pînă la epuizarea posibilităţilor. O logică de natură combinatorie, aş zice manieristă prin excelenţă, extrage din enunţul prim toate consecinţele cu putinţă. Culianu însuşi a tratat astfel religiile, în Dicţionarul religiilor proiectat cu Eliade şi scris după moartea lui Eliade. Această logică combinatorie – pe care Patapievici o numeşte logică computaţională – ne explică de ce părţi din diferite religii se suprapun; şi conform ei, înţelegem în avans că părţi noi din viitoare religii vor apărea la un moment dat,  reprezentînd rezultatele automat născute din premisele de origine. Căci, spune Culianu,  ceea ce este gîndit va fi şi experimentat. Iar experimentul, după cum a intuit Culianu, poate fi transformat în coşmar totalitar dacă cineva, modificînd forma cea mai persuasivă de cultură, religia, va manipula prin ea minţile oamenilor, pe care îi va stăpîni în felul acesta.

          Cartea lui Patapievici este foarte convingătoare în descrierea etapelor de creaţie din viaţa lui Culianu şi în reconstituirea minuţioasă, cu o răbdare de ceasornicar, a metodei şi gîndirii „ultimului Culianu“. Validitatea universală a metodei inventate/descoperite de Culianu rămîne însă o problemă dincolo de orizontul cărţii şi dincolo de orizontul cititorului. Deşi departe de reprobabilele prejudecăţi raţionaliste cu care s-a luptat Culianu pe faţă, nu pot totuşi să nu observ că multe dintre conceptele cu care a operat savantul au rămas într-o ambiguitate fundamentală, care le face neutilizabile pentru altcineva decît Culianu însuşi; aşa că ele sînt, deocamdată, de folosit numai ca sugestive metafore.

          M-am ocupat pînă aici de teza principală a lui Patapievici, că I. P. Culianu, în urma unei perioade de căutare şi tatonare, a inventat o metodă nouă, universală, de cercetare, care ar fi trebuit să fie validă în domeniul religiei, poate chiar în întreg do­meniul ştiinţelor umane, ba chiar şi în ştiinţă (dacă mă gîndesc că Hawking deplîngea absenţa marilor metafizicieni în epoca extrem-contemporană; sau că fizica actuală este mai metafizică decît orice creaţie a vechilor metafizicieni, atunci îmi spun: inclusiv în fizică). Cartea lui Patapievici are însă şi o a doua teză, secundară: aceea că marii creatori, care promit o revelaţie de proporţii, în momentul în care sînt pe punctul să o expliciteze, au fost transcendent cenzuraţi. Aşa ar fi păţit Nie­tzsche, aşa Culianu. Termenul este împrumutat din gnoseologia lui Blaga. (Putea fi luat şi din psihanaliză, adică de unde s-a inspirat  Blaga însuşi, pentru a-l anamorfoza ulterior. Sau, de ce nu, putea fi împrumutat din fizica recentă, care vorbeşte despre „cenzura cosmică“.) Patapievici asumă din start că această parte a cărţii sale este o speculaţie metafizică, deci o ipoteză pe care nu o poate proba, dar pe care, la rîndul său, nu are „cruzimea“ (ca să folosoesc limbajul blagian) de-a şi-o cenzura. Aşa că lasă să curgă paginile – foarte frumoase, foarte spectaculoase: metafizice – despre moartea lui Culianu ca o sincronicitate (concomitenţă, zice el) a descoperiririi metodei sale universale, pe care tocmai se pregătea s-o pună în aplicare. Sînt pagini tulburătoare, un adevărat bocet pentru tînărul filosof omorît în condiţii înjositoare la vîrsta de 41 de ani, înainte de a-şi fi dat măsura reală şi de-a-şi fi atins statura la care ar fi putut ajunge. Inclusiv înainte de a-şi fi făcut o terminologie mai transparentă.

          Neortodoxă în cel mai înalt grad, cartea lui Patapievici incită la recitirea şi regîndirea cărţilor lui Culianu. Căci un autor care crede că a existat, pînă la Renaştere, o paradigmă a minţii în care vrăjitoria a fost şi raţională, şi (într-un sens aparte, mental) eficientă; un profesor care putea prezice, măcar pe termen scurt, viitorul studenţilor înscrişi la cursul lui... un asemenea autor rămîne, orice am face, o prezenţă care tulbură apele.

  

Marta Petreu

Patapievici sau discurs asupra metodei

» anul XXI, 2010, nr. 7 (242)