Poeme de Linda Maria Baros

 

  

Copiii trecuţi prin sită

 

  

Pentru tine, ca să fii mai înaltă şi mai frumoasă

                        şi mai dreaptă,

                        mi-am împărţit inima în două,

                        ca pe-o copită de miel.

 

Am furat şi am minţit, am scuipat sânge.

  

Am spălat cadavre

                        şi-am dormit pe pungi de plastic

                                                umplute din gunoaie,

                        pe străzi care pun mâna pe cuţit am dormit,

                        printre solzii bătrânilor cerşetori ai oraşului,

                                    care, în onoarea ta, şi-au lăsat bărbile

                                                să crească până-n pământ,

                                    precum vechii sumerieni

 

                        plecaţi la vânătoare de lei în cinstea iubitei.

  

Pentru tine m-am lăsat

                        bântuită de springari la miezul nopţii,

lângă tine am plâns,

                        când scurmai cu unghia-n pământ

ca un cal cu ochii scoşi, am plâns ca un sinucigaş

                        cu picioarele-ncălzite de roţile trenului.

 

Am trăit printre copiii străzii, livizi

ca nişte bolovani legănaţi într-o plasă de aurolac,

                        pe care sita-i întoarce în concasor, în canal.

Pentru tine, am urlat în răspântii, ridicată

                        – pe câte-un raclaj, ridicată! –

                                                în furcile barbugiilor.

 

M-am lăsat jefuită de manglitori, de ţepari,

                                    sub vuietul lingurilor cât lopata,

                                    care se bălăngăneau în castroane.

  

Am rătăcit prin cârciumi

                        care miroseau a gaz, a integrat ars, a reţea,

m-am frecat de piramidele de votcă,

                        de mâinile marilor tăi bărbaţi

– cum se freacă pisica de manualul de electricitate –,

                        iar ei mi-au înroşit şi celălalt obraz,

                        degetele lor, în neştire, m-au izbit în coastă

                                    şi mi-au împărţit inima în patru,

                        râzând, „fiindcă aşa sunt aureolele sfinţilor“,

şi m-au trecut prin sită

                        odată cu ceilalţi copii ai tăi,

                        mi-au pus căluşul altor vorbe.

  

În numele tău, ca o nemernică,

                        am ascuns în buzunare, între cârpe,

                                    şobolanii vânoşi ai trădării.

 

Am hrănit, cu carnea mea

                                    am hrănit ogarul temniţei.

Am plâns, când scurmai cu unghia-n pământ,

                        aşa cum fac caii cu ochii scoşi.

  

Da, pentru tine, am dat buzna în lumea largă,

ca un val de sânge care nu mai nimereşte inima.

 

   

Oamenii ies pe stradă în felii subţiri

 

 

În fiecare dimineaţă, cobor în stradă

                        şi strada se-nfăşoară în jurul meu

                        ca o faşă peste rană.

 

Trec Noordul. Câinii lui necredincioşi

                        îmi ling mâna.

 

Pe sub poduri,

                        curge carnea duşmanii mei,

                                    în hălci mari, vineţii.

  

Aşa înaintez eu prin oraş

                          ca un zeu crud şi leneş.

Străzile se-nfăşoară sălbatic,                     

                         rând pe rând, în jurul meu

şi această înfăşurare este chiar oraşul,

                        sub cârpele milităroase ale dimineţii.

Tot mai subţire, tot mai lucid.

                        Aşa înaintez prin oraş.

Ca un deget care se plimbă înlăuntrul rănii

                        şi o lărgeşte.

 

 

 

Escapadă de cartier

 

 

Fetele de cartier nu ştiu să zboare,

                        fiindcă pe piept le cresc nişte aripi

                                                mici şi rotunde, de înger.

Le vezi cum merg pe străzile-nguste – nişte uretre

                                                pe care ies copii din bloc.

Pe-acolo macadamul transpiră

ca locomotivele cu aburi în care sărea bunica,

                                    atunci când fugea de-acasă,

                                    ameţită de high-tech-ul mecanicilor.

Se plimbă pe străzile-nguste fetele,

                                    strângând din pleoape. 

                                    Îşi scapă pe furiş sub string

                                                degetele năucite.

Pe lângă parcuri pândesc motocicliştii,

                                    înfăşuraţi în seria numerelor lungi.

Smulg fetele din acvariul de eter al aleilor

                        şi le-arată motorul cu lanţ de argint,

                        accesul secvenţial, marile asfaltări.

Fetele privesc prin ocheane, suspină mecanic

                        iar pulpele lor subţiri acoperă treptat

                                    răsuflarea fierbinte.

Şi-atunci autostrada le-apucă de ceafă

                                    cu dinţii ei vaginoşi

                        şi le cară-n cuibul marii viteze,

ca pe nişte pui care n-au făcut încă ochi.

Până când luna se-nvârte în cer

                                     ca o jantă de Harley Davidson.

           

 

Şi numai noaptea se-ntorc fetele-n cartier, 

                                         obosite.

Buricul le pâlpâie ca un led înnodat.

Pe piept, le-au crescut aripi mari,

                                    rotunde, până la burtă.

Iar motocicliştii ambreiază la plecare, le salută.

                        Autostrada-i cheamă.

                        Sub ei, motorul lasă-n urmă,

                                    lungi vălătuci de spermă.

  

Linda Maria Baros

Copiii trecuţi prin sită

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)