Pentru soldatul mort, războiul este nesfârşit   

Bogdan-Nicolae Ghiurco

22 decembrie – la amiază

   

          Ceauşescu a fugit acum mai bine de un ceas. Teama a rămas. Cei din jurul meu par că se bucură, se agită, strigă, dar sunt convins că deseară, pe întuneric, când îşi vor aminti de familie şi copii, frica îi va strânge din nou la pieptul ei generos. Unii zic să intrăm în palat să luăm ce-i al nostru, că e plin de averi agonisite de tiran şi sinistra lui consoartă, dar ăsta ar fi cel mai greu lucru de făcut. Înăuntru e deja o adunătură furioasă de oameni, a intra peste ei ar fi o nesăbuinţă, ar fi ca şi cum ai încerca să rupi o bucată de la gura hienelor înfometate…

           Sunt alţii pe care i-am auzit spunând că li se cuvine o bere pentru eroismul dovedit. Eu rămân locului, nu-i cunosc. Pe cei din întreprinderea mea i-am pierdut de mult şi, în ciuda sentimentului de solidaritate din jur, nu sunt eu omul care să bea cu necunoscuţii.  

 

22 decembrie – seara

  

          Am trecut pe-acasă să mă schimb, să mă pregătesc pentru noapte. Am luat două pulovere pe mine şi mi-am schimbat ciorapii uzi. La intrare în palat era plin de apă, fiindcă lumea furase robineţii din aur de la chiuvete. Mama s-a ţinut după mine să nu mai plec, că nu e bine, că să se ducă alţii dacă vor. I-am răspuns că eu sunt unul din ăia care vor.

 

23 decembrie – dimineaţa

  

          Aseară s-a tras toată noaptea. La un moment dat am crezut că m-au lovit şi pe mine, dar nu fusese decât o înţepătură de la un rest de pancartă a cuiva din mulţime. Destul de dureroasă, totuşi.

          Poate ar fi fost cazul să trec pe-acasă, deşi foame nu mi-e, nici sete. Mă simt chiar bine. Ca s-o liniştesc pe mama, să vadă că sunt bine, numai pentru asta aş fi dat o fugă. Am căutat pe cineva cunoscut, un vecin, ceva, să-i ducă vorbă, dar nu m-am întâlnit cu nimeni.

   

23 decembrie – la amiază  

  

          Ceauşescu s-a întors! A venit din cer cu o ploaie de elicoptere şi a aterizat la loc pe palat, ca şi cum s-ar fi întors dintr-o vizită de lucru. Mulţimea, atâta cât rămăsese după ce s-a zvonit că se întoarce, a dispărut prin ieşirile din piaţă mai repede decât era, cred, fizic posibil.

          Cei care au ocupat puterea pentru o noapte au înţeles că nu pot scăpa cu fuga şi atunci l-au întâmpinat pe Ceauşescu ca pe Isav, cu şapte plecăciuni şi şapte rugăciuni de iertare. Nimeni nu poate şti ce se va alege de ei, bieţii oameni.

   

24 decembrie

  

          Ne-au măturat afară din piaţă cu mitralierele. În câteva ceasuri au terminat. Ba au făcut şi curat în urma lor. Pe-acasă nu mai dau, nu vreau să abat pedeapsa mea şi asupra mamei. Oricum nu cred că va scăpa, ştiu că am fost filmaţi de sus tot timpul.

          Am rămas cu totul cam o sută de oameni şi niciun lider. De predat, nu ne predăm, dar nici mai departe nu avem idee ori curaj ce să facem. Înainte să ne dibuiască prin subsolurile şi podurile unde ne-am ascuns, sper să apucăm să fugim cumva în munţi, să-i aşteptăm pe americani, poate chiar pe ruşi. E singura speranţă. Să ne sinucidem în grup, cum s-a propus, mi se pare o aberaţie, n-am impresiona pe nimeni. Românii s-au închis de-acum în case, e greu să-i mai scoţi. Dacă vor primi suta aia de lei la salariu şi li se va promite că nu vor fi pedepsiţi pentru scurta revoltă, vor fi primii care să-şi stingă chiştoacele de trupurile noastre. 

           Într-un fel, aproape că mi-e milă de mine…  

 

25 decembrie

  

          Dimineaţă am hotărât să mă predau unor soldaţi. Nu m-au vrut. Mi-au strigat să intru înapoi de unde am ieşit, să mă fac că nu i-am văzut. N-or fi vrut să mă aibă pe conştiinţă? Or fi primit ordin să nu ia prizonieri şi nu s-au îndurat să mă împuşte? Acum mă gândesc că ar fi fost poate bine să-i atac, n-ar fi avut încotro şi măcar mă arestau.

   

26 decembrie

  

          M-au bătut toată noaptea. Nici nu ştiu ce să le spun ca să-i îmbunez. Am semnat toate declaraţiile pe care le-au vrut, dar ei mi-au jurat pe toţi sfinţii că se vor întoarce dimineaţă şi îmi vor rupe măselele dacă nu le spun cine m-a pus să lupt împotriva tovarăşului.

          Mi-e frică! Mi-e frică mai mult de bătaia de mâine decât de durerea de azi. Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat!

  

Bogdan-Nicolae Ghiurco

Pentru soldatul mort, războiul este nesfârşit

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)