Alte cărţi de poezie 2009

  

Ion Bogdan Lefter

   

          Un Şerban Foarţă la Editura Cartier: Nu ştiu alţii cum sînt… Şi tot acolo – o nouă carte de Emilian Galaicu-Păun: Arme grăitoare. Tandem care a dat lovitura în „genul liric“ la ediţia 2009 a Tîrgului Gaudeamus. Întîiul, Foarţă, scriind despre al doilea, Galaicu, într-o postfaţă intitulată La închiderea ediţiei, încearcă să facă figură onorabilă indicîndu-l pe confrate drept „unul dintre cei mai dificili poeţi ai noştri“, „contradictoriu în exces“, „un oximoronic“ cu vers „preaplin, altminteri, de trimiteri, multe, foarte multe, livreşti obscure sau absconse“, „unul dintre cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani“ (Arme grăitoare, p. 87-88). Fluvial, magmatic, Emilian Galaicu-Păun e un poet de viziuni stranii şi de mesaje complicate, care cer decriptări atente.

          Cît despre Foarţă însuşi, titularul categoriei ultime, „cel mai cult (fără să fie întotdeauna ocult) poet al nostru“ (în parafraza mea), regăsim în Nu ştiu alţii cum sînt… splendidele poeme „de familie“ publicate în premieră în revista Orizont, în 2002 (şi pe care le-am remarcat atunci într-un articol cules ulterior în cartea mea 5 poeţi: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarţă, 2003), adăugite cu alte piese, toate despre copilărie, despre rubedenii de demult şi despre alte personaje d’antan, sub generic preluat din Creangă, dar în catrene – nu fără tulburător tîlc – esenţialmente eminesciene; precum şi-n stil esenţialmente foarţist, fireşte! Mostră:

  

În vizită, cu Buni, la generalul Schmidt,

consortul unei vere defuncte,-a ei, şi naşă

a mea: mă ţine,-n poză, în braţe,-ntr-o cămaşă

de catehumen, albă, aproape adormit,

o oră, două, după botez, – cînd generalul

era pe front, în Rusia… Acum e singur-cuc,

vecin cu noi, de stradă, şi,-un timp, am să-i aduc,

trimis de Buni, pentru-a-i mai ridica moralul,

cînd fructe: cŕise, pere, cireşe,-ntr-un mic coş

de rafie, cînd cofeturi: decleruri, savarine;

el fluieră,-n surdină, diverse cavatine;

dintr-un coteţ, a ploaie, se-aude un cocoş

(p. 32)

  

– şi aşa mai departe, cu final în deportare… Sau o mică secvenţă de trecere, de doar două neliniştitoare strofe, sugestie de privire în abisul timpului, dincolo de realitatea cotidiană şi de scurgerea cuantificabilă a clipelor, a anilor, a vieţii:

  

Era întîi ianuarie o mie nouă sute

cincizeci: eram, din toamna trecută,-n clasa-ntîi;

abia-nvăţasem anul în curs, cînd, pe tăcute,

acesta se făcuse alt an, căruia îi

 

  

scriam pe aburitul geam, numărul ciudat:

1 9 5 0… Stafii bufante

jucau pe sîrmă,-n curte; în timp ce, înciudat,

scriam, scrutînd în ceaţă prin cele patru fante.

(p. 35)…

   

Alte cărţi de versuri pe care le-am remarcat la sfîrşitul toamnei trecute, la Tîrgul Gaudeamus:

  

Cîmp minat de Mircea Petean (la buna editură proprie, Limes). E vorba despre spaţiul periculos dintre Muză şi Poemă (de cele mai multe ori cu majusculă): metadiscurs fără bosa teoretizantă a unui Bogdan Ghiu, desfăşurat – dimpotrivă – amplu-narativ, pe tonuri mai ales disimulat-ironice sau chiar sarcastice sau pamfletare, mod de a atrage existenţa trăită în „cîmpul minat“ al scrisului, care-i dă sens, după cum se deduce şi din acest final de poem cu o autoinvocaţie:

  

în orele tale libere – Petene –

ce-ţi rămîne mai bun de făcut

decît să pui de-o cafea

 

  

să dai drumul la muzici

să invoci duhul feminin al Poemului

şi să scrii pur şi simplu poeme (p. 53)…

 

  

Anca lui Noe (Editura Humanitas) – experiment propus de Anca Mizumschi, o poetă adevărată, deşi aproape ignorată de lumea literară şi de critică: volum presărat cu imagini de inspiraţie biblic-michelangiolescă ale pictorului Vasile Mureşan-Murivale din ciclul Sixtine Zero şi cu glose eseistice pe care autoarea i le-a solicitat fostului coleg de Cenaclu Universitas Iulian Costache, cunoscut critic şi istoric literar. Deşi e pe de o parte excesiv, pe de alta nedus pînă la capăt, experimentul rămîne interesant ca intenţie. Rezonanţa cu imaginile „iluminate“ ale lui Murivale o dau referinţele biblice din multe poeme, însă nu în atari exhibări „ideologice“ excelează autoarea (coarda e prea întinsă încă din titlul cărţii, care-i preia nu tocmai fericit, prin joc de cuvinte, prenumele în sintagma vestitului corăbier din Sfînta Carte…); iar intervenţiile eseistice, de fină calitate, sînt prea rare (cinci la număr în tot volumul) pentru a putea dezvolta un adevărat paralelism al celor două tipuri de discurs. Un eşantion de poezie vizionară modelată din materia realităţii curente:

  

trăiesc în pielea mea ca un travestit

în pielea altcuiva şi urc scările

ţinîndu-mă de mînă cu anca mizumschi

o necunoscută pe care o agăţ în fiecare seară

în alt bar

(O necunoscută într-un bar, p. 21)

 

  

– unde iarăşi întîlnim o autoinvocaţie, dar cerută de respectiva ipostaziere, drept pentru care emfaza nu mai e deranjantă…

 

          Experimentul ar merita reluat şi extins.

 

  

Petală (Editura Vellant), volum cu versuri scrise de Alexandru Andrieş pentru cîntecele sale, care pot fi ascultate pe cd-ul însoţitor (black crow music productions). Maniera e cea ştiută: ingenuitate jucată cu mult şarm, dusă pînă la simplisme maxime (sau… minime!), dar care reuşesc să dezvolte halouri ironice şi sentimentale, echivocuri, semnificaţii subversive ş.a.m.d., cu toatele contribuind la constituirea unei poeticităţi şăgalnice, ataşante. Ca exemplu – textul titular:

  

Pe-o petală de floare

am să-ţi scriu o scrisoare

în cuvinte transparente şi mici

am s-o fac să plutească

şi – cumva – să te găsească

şi-o s-aştept să văd

       ce-o să zici

Dacă n-o vei descifra

tare mă va afecta

şi-o să fiu cam un minut

       necăjit

după care – ca la şcoală

o să iau altă petală

şi-o să scriu din nou

       scrisoarea

       mereu

       la nesfîrşit

pînă cînd o s-o poţi citi

pînă cînd o s-o poţi citi….

  

În carte, splendid editată, aproape ca un album de artă, textele, scrise de mînă, cu litere mari, deci de către „şcolarul“-cîntăreţ, alternează cu multe fotografii, multe excepţionale: portrete parodice ale lui Alexandru Andrieş, alte imagini experimentale sau naturiste sau pur şi simplu instantanee poetice. Din lista prietenilor cărora autorul le mulţumeşte, între care – de pildă – Dinu Lazăr, artist cunoscut, se deduce că parte dintre imagini, dacă nu toate, le aparţin. Ar fi trebuit specificat mai clar…

 

  Text publicat iniţial on-line, în revista virtuală ArtActMagazine/www.artactmagazine.ro, nr. 49, 21 decembrie 2009. 

Ion Bogdan Lefter

Alte cărţi de poezie 2009

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)