O. P.: Povestiţi-mi puţin despre dumneavoastră ca dramaturg. Avem în sfârşit prima traducere a unei piese scrise de dumneavoastră, Machiavelli: Arta Terorii. De ce Machiavelli? De ce arta terorii? Se bazează piesele dvs. pe experienţa de profesor sau pe cea de regizor? Ce se întâmplă în laboratorul dvs.?

 

R. C.:  Îl ador pe Machiavelli şi am hotărât să scriu o piesă despre el. A trecut prin mai multe versiuni, iniţial a fost intitulată Principele. Piesa a fost montată în patru teatre, în America, în Ungaria, în maghiară, la Madách Színház.

 

O. P.: Aţi fost acolo la premieră?

 

R. C.: Am fost nevoit să-mi anulez vizita din cauza unor probleme medicale din familie, cu două zile înainte de premieră, deci nu am reuşit să văd spectacolul. A fost regizat de András Márton. Machiavelli e foarte special pentru mine, ca mare om al Renaşterii, ca omul care a încercat să unifice Italia, cel care a înţeles fenomenologia heideggeriană de timpuriu, în secolul xv, patronul lui Michelangelo şi Leonardo Da Vinci, iubitor de artă şi de politică. Am terminat colegiul cu o diplomă în ştiinţe politice, şi nu în teatru, pentru că voiam să fiu avocat. Am vrut să scriu o piesă de teatru despre viaţa lui şi despre lupta pe care a dus-o în calitate de om de stat republican, foarte implicat în crearea republicii florentine, opusă unei tiranii sau unui stat popular condus de papă. Avea viziuni liberale în ceea ce priveşte democraţia şi relaţiile internaţionale, dar a fost fascinat de putere, de Cesare Borgia. Piesa e de fapt un dialog între Machiavelli şi Cesare Borgia, care moare tânăr, dar se întoarce în imaginaţia lui Machiavelli. Spre sfârşitul vieţii, Machiavelli devine doar dramaturg, pentru că e văzut atât de rău, încât nimeni nu vrea să recunoască că i-ar fi citit cartea, Principele. Însă, desigur, toată lumea o citise şi toată lumea se folosea de ea. Însă l-au angajat doar ca dramaturg, ca dramaturg comic.

 

O. P.: Voiau să-l îmblânzească, nu?

 

R. C.: Voiau să-l ţină la o distanţă convenabilă. Să nu fie asociaţi cu el în imaginaţia publică, să nu-l lase să ştie că au înţeles politica puterii. Toţi tiranii epocii, mai ales de’Medici, voiau să fie percepuţi ca milostivi iubitori de artă, nu ca spălători de bani, ca magnaţi, ceea ce erau de fapt.

 

O. P.: E un soi de reconstituire arheologică a caracterului lui Machiavelli sau e mai mult o metaforă despre politică şi viaţa reală?

 

R. C.: Ambele, fireşte. Precum toate piesele bune, şi sper că e o piesă bună, e vorba de ambele aspecte. E o poveste adevărată despre Machiavelli, fiecare personaj e un personaj real, doar personajul Dorotea Carraciollo se bazează pe o poveste cum că ar fi fost răpită de Cesare Borgia şi i-ar fi devenit amantă. Nu se ştie sigur dacă s-a întâmplat aşa cu adevărat, dar a dispărut când el a trecut prin oraşul ei, şi astfel s-a creat zvonul. Aşa am creat povestea. În afară de asta, am operat schimbări în privinţa relaţiei dintre Machiavelli şi soţia sa Marietta, care nu seamănă cu povestea majorităţii istoricilor, însă cred că am dreptate. Spre sfârşitul vieţii, Machiavelli a scris o scrisoare către o persoană pe care o descria ca pe o nouă iubire. Poate sunt excesiv de romantic, dar sunt convins că se referea la faptul că e în sfârşit îndrăgostit de soţia sa, aşa se termină piesa.

 

O. P.: Întâlnirea noastră se apropie de sfârşit şi mi-ar plăcea să vorbim despre dragoste în final. Însă înainte de asta vreau să vă mai pun o întrebare. Aţi reuşit să vizitaţi ceva aici în Cluj? Cunoaşteţi deja oraşul? Ce vă place cel mai mult în Cluj, dacă vă place ceva?

 

R. C.: Voi reuşi să văd mai mult din oraş de această dată, am ajuns de-abia ieri, aşa că pot spune că mi-a plăcut restaurantul unde am luat masa aseară, mi-a plăcut piaţa centrală şi Teatrul Naţional. Încă nu am văzut Teatrul Maghiar, dar o voi face mâine seară. Îmi plac cele două biserici din piaţă, îmi place arhitectura transilvană. Eu sunt cazat la hotelul Universitas, unde este un parc superb, prin care am alergat azi-dimineaţă, mi-au plăcut ceaţa din parc, copacii, frunzele căzute, noi nu avem aşa ceva în California, nu avem copaci cărora să le cadă frunzele. Îmi plac râurile, noi în California nu avem nici râuri, doar unul la graniţă, în sudul Californiei.

 

O. P.: Aţi văzut mult din Cluj!

 

R. C.: Aşa e, iar data trecută am fost într-o piaţă de vechituri, unde am cumpărat nişte lucruri drăguţe pentru soţia mea, şi de-abia aştept să fac o vizită prelungită, pentru că de data aceasta voi sta aici trei zile.

 

O. P.: Mulţumesc frumos, Robert Cohen!

 

R. C.: Şi eu vă mulţumesc! A fost o plăcere să vorbesc cu dvs.!

  

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

 Traducere din limba engleză de Eugen Wohl

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

Conversaţii cu Robert Cohen (continuare)

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)