Amintiri despre Octavian Goga

  

Bucur Ţincu

  

Un personaj interesant al vieţii literare din anii ’70 a fost cercetătorul şi istoricul literar Bucur Ţincu (1910-1987). Reintrat în viaţa ştiinţifică şi literară după o îndelungă absenţă, când s-a dat realmente la fund, ocupând funcţii obscure şi degradante, el e încadrat în cele din urmă ca documentarist la un institut de studii economice, de unde, prin bunăvoinţa unor şefi de sector de la Institutul „G. Călinescu“, între care ar trebui să-i amintim pe Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, I. C. Chiţimia, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, este încadrat pe un post de cercetător la acest institut. Cum eu lucram pe atunci la sectorul similar din cadrul Institutului „Sextil Puşcariu“ şi aveam destul de multe treburi pe la Bucureşti, fie legate de un nou volum din tratatul academic de istoria literaturii, fie având zile de documentare pentru tema de plan sau pentru alte diverse teme, am fost abordat de Domnia Sa în sala de lectură a Bibliotecii Academiei, fiind primit de la început cu mare dragoste şi bunăvoinţă. Ne lega pe amândoi pasiunea pentru scrisul lui Octavian Goga, temă propusă mai întâi de mine ca teză de doctorat, dar respinsă apoi de profesorul Iosif Pervain, pe motiv că am încurca iţele lui I. D. Bălan, mare mahăr politic în acel moment, care monopolizase pur şi simplu subiectul şi se manifesta destul de răzbunător împotriva celor care îi încălcau teritoriul. Ţincu era însă la curent cu Bibliografia scrierilor despre Octavian Goga, pe care eu o publicasem într-un număr din revista Limbă şi literatură, şi de fiecare dată căuta să-mi dea câteva informaţii şi trimiteri în plus. O corespondenţă asiduă s-a înfiripat între noi, numărul scrisorilor primite de la el trecând de patruzeci. Unele dintre ele le-am publicat într-un dosar din revista Apostrof, găzduit cu generozitate de Marta Petreu, care i-a reeditat în anul 2000 singura carte, Apărarea civilizaţiei (1938), pe care inimosul confrate mai vârstnic o scrisese după ce fusese câţiva ani buni bursier la Paris. Despre el spuneau unii colegi că nu mai voia să se despartă de Paris şi că l-au condus de mai multe ori cu deosebit alai până în gară, pentru ca a doua zi să-l revadă din nou în zona Sorbonei, spre a asista la o nouă despărţire.

Faţă de mine nutrea un sentiment protector cu totul special, aşteptându-mă cu mult drag de fiecare dată când poposeam în capitală, jucând rolul unui cicerone inspirat, informându-mă asupra unor lucruri pe care ar fi trebuit să le ştiu, prezentându-mă unor confraţi bucureşteni aflaţi la lucru prin sălile Academiei sau la relaxare la Madam Candrea de la restaurantul Casei Scriitorilor, unde obişnuiam să luăm masa şi să mai tăifăsuim despre unele şi despre altele. Aici mi l-a prezentat într-o seară pe Petre Ţuţea, faţă de care nutrea o mare veneraţie, dar care pentru mine nu însemna nimic, deoarece nu publicase mai nimic în anii afirmării mele, iar peroraţiile lui filosofarde, făcute mai mult să epateze asistenţa şi să-i câştige dreptul la carafa cu vin care se aducea, nu mă impresionau prea mult.

Relaţiile noastre au căpătat o turnură şi mai specială atunci când ne-am reîntâlnit după accidentul pe care îl suferise, din cauza unui tramvai care îi tăiase piciorul. Sprijinit în cele două cârje de lemn, el intra în sala de lectură, îşi punea cârjele alături şi lucra până la plecarea noastră la masă. Accidentul îi sporise singurătatea şi circumspecţia, dar faţă de mine rămăsese neschimbat, doar că mi se confesa cu durere că s-a căsătorit târziu şi prost, cu o femeie care nu-l înţelege, din tagma celor cicălitoare şi rudimentare.

          La rugămintea mea, mi-a trimis şi o listă de lucrări în manuscris, însoţită de o Caracterizare generală, în care spunea:

  

Am scris din îndemn sufletesc la toate publicaţiile din trecut şi prezent. Pe vremea tinereţii mele, scrisul nu era remunerat în publicistică. Scrisul meu a fost de natură diversă: eseu filososfic, istorie şi critică literară, cronici culturale, recenzii, dări de seamă. Caracteristica scrisului meu a fost determinată de structura mea sufletească: umanism şi raţionalism cu fond, obiectivitate ca metodă, corectitudine cu morală personală, claritate ca expresie. Am avut o simpatie deosebită şi permanentă pentru cultura franceză. [...] Pentru a se putea aprecia natura şi varietatea scrisului meu publicistic, anexez o scurtă bibliografie selectivă, din care am omis articolele mărunte, notele şi însemnările de o consistenţă mai redusă. Februarie, 1984.

  

Tot atunci i-am solicitat câteva amintiri despre Goga, pe care-l secondase, împreună cu Al. Hodoş, la Ţara noastră. Faţă de Goga avea un adevărat cult, fiind idolul său din tinereţe, unul dintre cei care-l ajutase să se afirme, ca un consătean ce-i era. Un alt răşinărean, Emil Cioran, i-a fost de asemenea aproape, au purtat o vastă şi îndelungă corespondenţă şi Ţincu s-a numărat printre cei dintâi care a scris un articol restitutiv, atunci când forurile comuniste au dat undă verde, în anii ’80.

          Publicăm în numărul de faţă amintirile inedite ale lui Bucur Ţincu despre Goga. Lucrarea lui mai mare, la care face referire, o fi zăcând şi ea prin vreo arhivă, dacă nu cumva a fost distrusă, aşa cum i-a fost distrusă după moarte cea mai mare parte din corespondenţă.  

Mircea Popa

    

 

Numele lui Octavian şi, în parte, aureola lui mi-au fost cunoscute din copilărie. Părinţii mei, care nu erau intelectuali, vorbeau în casă adesea de el cu respect şi admiraţie,  ca orice răşinărean care a ajuns „om mare“, adică important în viaţa ţării. Răşinărenii n-au considerat niciodată ca înstrăinaţi pe cei plecaţi din sat, ci erau mândri de ei dacă ajungând în situaţii înalte făceau cinste ţării prin meritele lor.

Octavian Goga venea adesea în sat,  imediat după primul război mondial, şi atunci se răspândea zvonul de la om la om despre acest mare eveniment.

– A venit Goga, spuneau femeile sau bărbaţii, şi aceste vorbe provocau rumoare în sat.

Mă duceam repede la podul de lângă casa noastră, numit „podul minciunilor“, care se găsea lângă drumul pe care trebuia să treacă Goga, şi aşteptam. De multe ori aşteptam degeaba, căci Goga stătea mult la mama sa, venerabila doamnă Aurelia Goga, mândră de ilustrul ei fiu, iar acesta nutrea pentru ea unul din cele mai profunde sentimente din viaţa lui zbuciumată. Câteodată reuşeam totuşi să-l văd pe Goga trecând cu maşina pe lângă mine, iar eu eram plin de emoţie privind pe omul pe care răşinărenii îl considerau atât de „mare“, fără ca eu să ştiu de ce, căci aveam pe atunci vreo zece ani.

Octavian Goga a trăit mereu în subconştientul meu, căci aproape zilnic treceam pe lângă casa lui din strada vecină, numită Uliţa Popilor, când, în tovărăşia colegului şi prietenului meu Emil Cioran, ne duceam spre Coasta Boacii, dealul împădurit cu brazi pe care-1 cutreeram în sus şi în lat.

Tot ca copil am auzit mereu vorbindu-se de Goga cu prilejul serbărilor culturale organizate de elevii răşinăreni din cursul superior de liceu, numiţi pe atunci „studenţi“, care recitau poezii de Goga, în aplauzele entuziaste ale asistenţei compusă în majoritate din ţărani din sat.

În 1923 l-am văzut pentru întâia oară de aproape pe Goga, cu prilejul serbărilor pentru aniversarea semicentenarului morţii lui Şaguna, marele mitropolit înmormântat în frumosul mauzoleu de la Răşinari, străjuit de măreţii şi triştii lei de bronz de la intrare, unul din cele mai impunătoare monumente funerare din ţară. Veniseră de la Bucureşti regele Ferdinand, regina Maria, întreaga familie regală, membrii guvernului, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, marii demnitari ai statului, membri ai Academiei Române. Fiind copil neînsemnat, m-am strecurat lângă tribuna oficială, de unde puteam să-i văd pe toţi şi să ascult cuvântările festive. Octavian Goga a vorbit în numele Academiei Române în mod strălucit, cu glas sonor şi conţinut bine închegat, încât frumuseţea literară a cuvântării a făcut o impresie copleşitoare, umbrind oratoria banală a celorlalţi vorbitori oficiali. De atunci numele şi figura lui Octavian   Goga au rămas vii în mintea mea, întărite de faptul că în manualul de limba română de la liceul din Sibiu pe care-l urmam, ultimii mari scriitori români care figurau acolo erau Octavian Goga şi Mihail Sadoveanu, citind mereu paginile care-i priveau.

De pe vremea aceea a început să crească în inima mea mândria de răşinărean, căci Goga era din satul meu.

L-am ascultat apoi pentru a doua oară pe Goga vorbind în februarie 1932, când a fost proclamat Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj. Eram student în litere şi am participat la solemnitatea din aula Universităţii. Cuvântarea lui Goga a fost o confesiune emoţionantă a crezului său de luptă şi literar, care a entuziasmat până la delir studenţimea din sală. Eu eram stăpânit nu numai de frumuseţea literară excepţională a cuvântării, ci şi de emoţia că eram răşinărean, cred singurul din acea imensă mulţime care abia putuse intra în imensa aulă arhiplină. Voiam să mă duc la el să-mi exprim admiraţia faţă de cel pe care-l consideram şi pe care îl consider încă – cel mai clasic orator academic al nostru din perioada interbelică, şi să-i spun că sunt răşinărean, dar era atâta lume acolo încât n-am reuşit să ajung până la el.

Personal l-am cunoscut pe Octavian Goga în 1932, când m-am mutat la Bucureşti şi colaboram la ziarul său „Ţara noastră“. Când i-am fost prezentat am fost profund impresionat. În locul unui om rigid sau protocolar cum erau atunci „oamenii mari“ ridicaţi de jos, am întâlnit un om cald, familiar, foarte sensibil aflând că sunt din Răşinari. Avea un farmec personal pe care nu l-am mai întâlnit la niciunul din scriitorii sau alţi oameni celebri pa care i-am cunoscut mai târziu. M-a poftit să-l vizitez când doresc, ceea ce am făcut de mai multe ori, atras de fiinţa lui deschisă, de conversaţia lui fermecătoare, căci totdeauna avea ce să-ţi spună, cu vervă şi umor, fie prezentând ridicolul unor situaţii sau unor oameni din actualitatea curentă, fie cu seriozitatea cuvenită îngrijorărilor clipei sau impresii asupra cărţilor citite în ultima vreme.

La Anul Nou 1933, m-a invitat la masă la prânz, împreună cu alţi colaboratori ai „Ţării noastre“, printre care D. Ciurezu, D. I. Cucu şi alţii. La sfârşitul mesei au apărut în curtea casei lui din strada Puţul de Piatră 6, o echipă de căluşari din Răşinari, învăţăcei desigur ai maestrului Dinică. Goga le-a urmărit pe geam dansurile pline de ingeniozitate dinamică, fiind vădit emoţionat. Apoi a ieşit în curte, a dat mâna cu dansatorii, mulţumindu-le pentru osteneala lor, i-a cinstit după obiceiul strămoşesc, dar nu i-a putut pofti în casă, aceasta fiind foarte mică, iar ei destul de numeroşi. De altfel căluşarii se grăbeau, căci pe vremea aceea erau mulţi răşinăreni stabiliţi în Bucureşti având oarecare stare, pe care urmau să-i viziteze urându-le „la mulţi ani“.

Octavian Goga, care la acea masă a vorbit aproape numai el, ne-a mărturisit că oricât de ingraţi au fost uneori în politică faţă de el se bucură de câte ori se întâlneşte cu vreun răşinărean. Ne-a spus că a făcut nenumărate intervenţii pentru ei la autorităţi, dar uneori cererile lor erau imposibil de rezolvat. Astfel – povestea el cu umor – unii îi cereau să le scape băieţii de armată, alţii să-i scutească de impozite, să intervină la tribunale pentru unele judecăţi – ceea ce el refuza, considerând că este ilegal şi imoral. Odată – adăuga el – am cedat unei intervenţii stăruitoare şi am făcut demersurile cuvenite pentru graţierea unuia care comisese un delict nu prea grav, dar când graţierea a fost comunicată închisorii, condamnatul evadase. Vă închipuiţi, adăugă el – cum m-am simţit când mi-au comunicat ştirea cei pe lângă care intervenisem.

Totuşi Octavian Goga a rămas legat sufleteşte de răşinăreni toată viaţa. În antecamera lui din strada Puţul de Piatră 6, sau cea a clubului Partidului Naţional Agrar al cărui preşedinte era, din strada Câmpineanu 4, nu rareori aştepta câte un răşinărean pentru diferite necazuri. Era totdeauna primit şi, în măsura posibilului, i se satisfăcea cererea printr-o intervenţie directă sau printr-o scrisoare de recomandaţie, după obiceiul timpului. Mulţi răşinăreni şi-au datorat bune situaţii în urma intervenţiilor lui Goga, dar mai târziu nu toţi şi-au mai adus aminte de ele. Dar Goga nu aştepta nicio recunoştinţă, căci făcea totul din generozitate şi plăcerea de a fi folositor altora, mai ales când erau răşinăreni.

La sfârşitul anului 1933 l-am vizitat anunţîndu-l că, în urma obţinerii unei burse de studii din partea Institutului francez de înalte stadii din Bucureşti, voi pleca în curând la Paris. Plăcut surprins de comunicarea mea, mi-a răspuns:

– Pleci la Paris? Mă bucur pentru dumneata. Acolo este minunat. Dă-mi voie să-ţi ofer eu banii de drum.

Mi-a oferit 4000 lei pe care nu-i cerusem şi mi-a urat spor la lucru şi petrecere bună în oraşul pe care-l cunoştea şi îl iubea mult din tinereţea lui. Goga a fost un mare şi sincer admirator al Franţei, ceea ce se ştie mai puţin, dar cei apropiaţi de el îi cunoşteau adevăratele sentimente.

Ultima mea întâlnire cu Goga – propriu-zis cu umbra sa pământeană – a fost cu prilejul morţii lui premature. Fusese adus de la Ciucea, unde murise la 7 mai 1938, şi aşezat pe catafalc la Ateneul Român. Printre cei veniţi să-i aducă un ultim omagiu am întâlnit şi un grup de răşinăreni în frunte cu Bucur Dancăşiu şi preotul Ioan Brote, care au cerut ca Goga să fie înmormântat la Răşinari. Ziarele timpului cuprind fotografia acestui grup. Lucrurile erau însă dispuse altfel, dorinţa răşinărenilor nefiind îndeplinită. Ca şi mine, răşinărenii au rămas cu Goga în gând şi în inimă ca un fiu al satului în care s-a născut şi a rămas legat de el toată viaţa. Casa lui este mărturia vie a acestei prezenţe permanente şi de neuitat. Iar pentru întreaga ţară, comuna Răşinari, care se numea înainte de primul război mondial „satul lui Şaguna“, este cunoscută de atunci încoace şi va rămâne ca „satul lui Goga“.

   

Bucur Ţincu

Amintiri despre Octavian Goga

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)