Dosar Radu Petrescu

 

Amintiri despre Radu Petrescu

  

Mihai Dragolea: Doamnă Adela Petrescu, am fost pe urmele Jurnalului, pe urmele Ocheanului întors, la Petriş, şi am fost şi la Podul Bârgăului şi am filmat toate locurile acestea şi am filmat totul, dar am adus şi câteva fotografii. Uitaţi, aceasta este casa, o ţineţi minte? O ţineţi minte?

 

Adela Petrescu: Daa, cu târnaţul... Aici a fost primul domiciliu. La Cristina. De pe târnaţ se vede acolo Petrişul. Drumul care cobora...

 

M. D.: Da, este acolo jos, mai aproape de şcoală, dar de ce dânsul şi-a ales gazda aceasta?

 

A. P.: Directorul era cel care propunea, pentru profesorii de pe vremea aceea, prima data veneam în sat, pentru că veneam de la Bucureşti.

 

M. D.: De ce s-a hotărât pentru Petriş domnul Petrescu?

 

A. P.: E o poveste mai veche pe care am mai spus-o, de fapt şi Radu a mai spus-o. Când a terminat facultatea, pentru că lui Radu îi dăduse o notă mică, o medie de 6, nu avea drept să-şi aleagă unde să se ducă, şi primul loc al nostru a fost în Bărăgan, într-un sat, aşa o stradă cu praf, cu un drum care, când am mers de dimineaţa, a fost un râu, iar când ne-am întors a fost albie uscată.

 

M. D.: Aşa... s-a evaporat...

 

A. P.: Da. Ne-am dus la şcoală, am văzut despre ce este vorba şi am plecat. Am spus „La revedere“, şi Radu s-a dus la Minister, apoi a mers la „Parhon“, pentru că nu se simţea prea bine, el era foarte slab. Aşa a fost el, plăpând întotdeauna, în special în timpul facultăţii, el era slab. S-a dus la „Parhon“, i-a găsit ceva la tiroidă, nu avea problemă mare, dar de acolo a mers la Ministerul Învăţământului şi a explicat că nu poate să rămână acolo, clima nu îi pria în Bărăgan. Şi cel de la Minister (fac o paranteză... îi indicase cineva la cine să se ducă) şi Radu mersese la acest domn şi i s-a explicat că, da, se poate schimba repartiţia, dar undeva foarte departe de familie. Aceasta era condiţia.

 

M. D.: Ce ciudăţenie, o ticăloşie...

 

A. P.: Atunci Radu aşa, ca să răzbune situaţia, a văzut în birou o hartă mare a României pe perete şi a pus degetul pe partea cea mai de nord a ţării şi a nimerit la Bistriţa, dar bineînţeles că nu la Bistriţa era postul, ci într-un sat frumos, Petriş, foarte aproape de Bistriţa. Am mers şi pe jos de la Bistriţa până acolo...

 

M. D.: Da, şi în Jurnal scrie acest lucru...

 

A. P.: Era un poştaş şi cu el mai circulam.

 

M. D.: Un sat săsesc Petrişul, uitaţi, asta e şcoala, aici a predat dânsul, pomeneşte de aceşti saşi... saşii au plecat de acolo, şi pentru mine a fost o surpriză, casele saşilor au fost păstrate, dar totul era foarte bine organizat, Petrişul era ca un orăşel, foarte frumos....

 

A. P.: Mai erau încă saşi în acea perioadă...

 

M. D.: Da, dar apoi au plecat masiv... Acum, când am fost acolo, am aflat că în perioada aceea nu exista nici măcar telefon...

 

A. P.: Nu era nici măcar apă curentă... ce să mai spun de telefon.

 

M. D.: Domnul Petrescu scrie aşa: nu am radio, nu am curent, nu am ziar, dar mă simt foarte bine, mă simt liber – nu ducea dorul, era foarte liniştit, îi plăcea aşa...

 

A. P.: Da, într-adevăr îi plăcea, dar cu condiţia să nu se prelungească, îi plăceau ţăranii şi costumele lor şi toată viaţa de acolo a fost foarte plăcută.

 

M. D.: Am fost acolo şi am o poză, este o femeie, am filmat casa şi ea ne-a văzut şi a venit să mă întrebe de ce filmez acea casă care nu mai este locuită. I-am spus...

 

A. P.: Nu mai este locuită? Băiatul ei a plecat?

 

M. D.: Da, s-au mutat pe la Bistriţa, mai aveau o casă în centru, jos, săsească, dar şi aceea mi se pare că o scot la vânzare. Şi i-am spus că aici a locuit un profesor acu’ 50 de ani, Radu Petrescu, şi-a amintit atunci. Şi-a adus aminte, ştia de Ocheanul întors, ştia multe amănunte şi ar fi vrut să citească cartea şi i-am spus că dacă se va reedita ar merita să citească această carte. Ştiţi cine este această femeie? Maria Raţiu o cheamă, la care mâncau ei... Ştiţi că mergeau şi luau masa în zona săsească, nu departe de şcoală, şi îşi aduceau aminte cum venea la masă domnul Petrescu, un domn medic, şi acolo stăteau şi de poveşti, după masă luau „sâmburi de dovleac“.

 

A. P.: Era tânără, o reţin..

 

M. D.: Şi dânsa vă reţine, deşi i-am spus că sunteţi la Bucureşti, dar i s-a imprimat aşa... reţinea cu lux de amănunte, faptul că mergea la masă, am întrebat şi cum era văzut de oameni... era foarte popular.

 

A. P.: Îi plăcea să vorbească cu ei cu toţi, avea subiecte...

 

M. D.: Cred că a fost o experienţă benefică.

 

A. P.: Da, cu siguranţă... şi femeia este foarte schimbată, era o tânără pe vremea aceea, înaltă şi frumoasă. Ne chema familia să mâncăm acolo... era o familie. La început mânca acasă, dar nu mult timp, dar apoi mânca aici la....

 

M. D.: Maria Raţiu.

 

A. P.: Mie îmi plăcea să stau să mă uit ... erau acolo probabil copilele ei, care lucrau la război, era foarte interesant.

 

M. D.: Uitaţi [arată o altă poză], aceasta este una dintre casele familiei Moldovan, cei care au moştenit, sunt şi pomeniţi în Jurnal şi ei sunt moştenitorii casei unde a stat Radu Petrescu. Şi acum mai este doar soţia unuia dintre ei în această casă săsească.

 

A. P.: Radu în ultimul timp s-a mutat de la Cristina şi a locuit în altă casă...

 

M. D.: Aceasta este...

 

A. P.: Da, am recunoscut numele de Moldovan, directorul a aranjat astfel, să se mute într-o cameră, dar nu a stat mult, o jumate de an înainte de a pleca din Petriş.

 

M. D.: După asta a urmat perioada de la Prund, vă arăt o poză să văd dacă recunoaşteţi...

 

A. P.: Este Albu?

 

M. D.: Tinu...

 

A. P.: Vaai, Tinu, ce tânăr... mi-a arămas altfel imaginea.

 

M. D.: El şi soţia lui, Cornelia, ne-au povestit ce plăcere aveaţi chiar dumneavoastră să vă uitaţi când îmbăiau copilul într-o troacă.

 

A. P.: Copaie.

 

M. D.: Da, copaia de atunci o păstrează. Au o casă pe stadă, acum cum a fost şi pe vremea de atunci... cu toate poveştile lor, mi-au plăcut foarte mult. Ştiţi ce mai păstrează? Acea oală de lut cu care mergeaţi după lapte în capătul satului, la Machedon.

 

A. P.: Exact...

 

M. D.: Şi este chiar acea oală cu care porneaţi după lapte în plimbare pe lângă iaz.

 

A. P.: Eu am şi pictat, pot să vă arăt nişte tablouri... uitaţi, ăsta era drumul spre moară, aici stăteam eu... acesta era un mic pârâiaş care ajungea la moară.

 

M. D.: Mai aveţi şi alt tablou? Arătaţi-ni-l!

 

A. P.: Acesta este tot în spatele casei, în spatele morii, aici ne dăduseră nişte parcele, aici am pictat, nu se vede mare lucru, dar v-am arătat să vedeţi cam unde se situează. Aici lui Radu i-a plăcut foarte mult.

 

M. D.: Şi Tinu, şi Cornelia mi-au spus că era o regulă, mergeaţi tot timpul împreună (cu Radu) după lapte, era o regulă.

 

A. P.: Şi în Bucureşti tot împreună, nu ne-am despărţit decât la despărţirea cea mare... Dar, vai ce costum frumos avea Tinu...

 

M. D.: Îl are şi acuma...

 

A. P.: Şi Cornelia avea, şi la un moment dat mi-a împrumutat costumul ei, pentru o mică serbare, căci cântam în cor şi lui Radu aşa de mult i-a plăcut, că a vrut să-l cumpere, dar nu am avut bani.

 

M. D.: I-au plăcut foarte mult şi icoanele, din Susenii Bârgăului, mai era un vecin parcă, Vlad...

 

A. P.: Cojocaru... am luat lapte şi de la el, avea un băiat şi noi aveam tot aşa un vas pentru lapte, iar băiatul turna laptele fără să sară nici măcar un strop. Îmi amintesc că eu am rămas minunată, că eu întotdeauna împrăştii laptele... şi el avea o dexteritate să toarne în vas fără să se întâmple nimic.

 

M. D.: La Cojocaru am întâlnit o doamnă care i-a fost elevă... şi care povestea... erau impresionaţi de faptul că vă vedeau seara cu oala aceea de lut când mergeaţi împreună după lapte. Era aşa oarecum mulţumit de ceea ce vede acolo...

 

A. P.: Daaa, era foarte mulţumit şi de copii, că erau foarte vioi, aveau o minte, şi erau talentaţi, de aceea le-a cerut să scrie nişte povestiri, pe care le avem şi acuma. Aveau imaginaţie bogată, au intuit imediat figurile de stil, ştiau cum să le aplice, comparaţiile, foarte reuşite lucruri, şi i-a plăcut că a încercat să le dea lui Călinescu, dar lui nu i-au plăcut... era probabil mai bolnav. El aşa ar fi vrut ca aceste mici lucrări ale copiilor să fie apreciate şi de alţii, nu numai de el.

 

M. D.: Dar, din câte am înţeles, erau şi persoane care dinadins făceau rău, căutau răul cu lumânarea...

 

A. P.: Da, vă dau un mic exemplu... era o profesoară care făcea şi româna şi îi dăduse şi ceva ore de lucru manual. Le-a dat fetelor să lucreze un model cu ceva cruciuliţe şi a zis că foloseşte svastica, şi i-au luat orele, i-au făcut o şedinţă grozavă, că a folosit svastica ca model. Dar asta era în modelul popular, nu avea nicio legătură, dar asta ca să vedeţi până unde se mergea.

 

M. D.: Şi la vremea respectivă a scos-o din învăţământ?

 

A. P.: A marginalizat-o, a făcut-o învăţătoare... aşa, e o amintire.

 

M. D.: Domnul Albu este vioi, are aproape 90 de ani şi îşi aminteşte cum vă întâlneaţi la şcoală, are un deosebit respect pentru cunoştinţele domnului Petrescu... probabil povesteau şi dânsul a pomenit-o pe această doamnă Pavlov.

 

A. P.: Mi se pare că a stat chiar la domnul Albu în gazdă, nu sunt sigură, dar parcă aşa îmi amintesc.

 

M. D.: La Machedon nu am mai găsit pe nimeni...

 

A. P.: Avea un băiat.

 

M. D.: Acum nu mai erau alţi locuitori acolo.... Dar am văzut că aceste plimbări până acolo erau destul de consistente, căci era o distanţă...

 

A. P.: Dar şi aici în Bucureşti era, ne plimbam până la Herăstrău, la lacuri, era ceva obişnuit. Ne plăcea şi să ne uităm aşa. Am fost într-o mică excursie de la Petriş, am urcat până undeva, dar nu mai ţin minte cum se numeşte locul. Radu a notat şi asta în Jurnal. În una singură am fost, dar a fost foarte plăcută, foarte frumoasă. Într-un an am venit, cum v-am spus, de la Bistriţa pe jos pe zăpadă, nu am mai găsit nicio maşină, adică maşinile nu prea circulau, o căruţă.... şi am plecat pe jos. Aşa mă dureau genunchii, era zăpadă mare şi aşa alunecau picioarele... Dar pe marginea Petrişului era o pădure şi am văzut lucind nişte ochi la marginea pădurii... aşa ne-am speriat, că am luat-o la goană, am uitat de toate durerile... Da, erau lupi, şi ne povesteau, băgau groaza în noi cei la care mergeam să-i alfabetizăm, iar cum noi doar seara apucam să mergem la ei, nu mai mergeam, că ne era frică.

 

M. D.: Erau miliţienii ăia doi pe care-i pomeneşte în Jurnal... aceasta cu alfabetizarea chiar era....

 

A. P.: Era da, ceva obligatoriu... miliţia ca miliţia, dar cu oamenii care trebuiau alfabetizaţi, dar mulţi aveau ochelari, spuneau că nu văd... acum că vedeau, că nu vedeau... dar ideea era că nu prea aveai cum să înveţi să citească un om bătrân.

 

M. D.: Dar asta era o sarcină...

 

A. P.: Da, îi chemau la şcoală şi erau nişte băieţi foarte porniţi pe treaba aceasta şi le scriau pe tablă literele să înveţe să iscălească... asta era toată problema. Era foarte greu, dar era ceva obligatoriu, ca mai apoi să se spună cu surle şi trompete că nu mai există analfabeţi.

 

M. D.: Aici era o bancă unde domnului Radu îi plăcea să scrie şi să mai stea de vorbă cu alţii. Uitaţi-l şi pe domnul Albu... [o altă fotografie].

 

A. P.: Are ceva decoraţie, a participat la nişte lupte....

 

M. D.: Uitaţi, asta nu am înţeles: aici a fost moara care a ars, aici este o casă la drum cu un turn...

 

A. P.: Da, scrie Radu despre ea...

 

M. D.: A cui era?

 

A. P.: Nu mai ştiu.

 

M. D.: Am înţeles că era o personalitate a locului, ceva din administraţia locală.

 

A. P.: Nu, era cineva care avea doar o situaţie mai bună.

 

M. D.: Familia Hângănuţ... era plină de foşti...

 

A. P.: Nu ştiu decât pe doamna Hângănuţ, care a ajuns în America cu soţul ei.

 

M. D.: Da, să ştiţi că am văzut poza la Tinu, a doamnei Mary Hângănuţ, îi spunea că e prin Ohio. Şi Tinu păstrează cufărul cu care a venit din sua. Numai în filme vezi aşa ceva, şi poza ei, după ce a murit soţul ei. Am înţeles că soţul ei nu a vrut să se întoarcă, el a şi murit acolo, iar după moartea lui, Mary Hângănuţ s-a întors în ţară.

 

A. P.: Era o persoană foarte simpatică doamna Hângănuţ, povestitoare ca şi Cornelia, o ţin minte, era o fată zâmbitoare, veselă.

 

M. D.: Dar să ştiţi că şi acum este, în ciuda anilor. A fost interesant că eu nu am mers înainte acolo să pregătesc oamenii, căci nu primeşti echipă de filmare când vrei, şi aşa am fost mulţumit că mi-au dat şi atât. Cornelia tot asta ne-a spus, că dacă ar fi ştiut s-ar fi îmbrăcat şi ea, şi Tinu în costumele acelea ale lor. Dar le păstrează şi are o adevărată expoziţie de farfurii, de ulcele, e la loc de cinste ulcica dumenavostră. Şi au aşa lucruri din acea vreme, păstrate impecabil. Şi am zis că dacă se întâmplă să mai primesc echipă de filmare, o să-i anunţ dinainte să se îmbrace în costum.

 

A. P.: Costum frumos este acela de la Prund...

 

M. D.: E o altă lume acolo, o lume foarte...

 

A. P.: Interesanţi.... cred că peisajul, locul îi făcea să fie aşa...

 

M. D.: Probabil că şi din peisaj înspre om se imprimă o anumită structură.

 

A. P.: Am fost de câteva ori la Tihuţa, vai ce loc minunat!, şi ne-am promis să mai venim, şi nu am revenit.

 

M. D.: Nici eu nu am fost la Tihuţa, dar am auzit că este o splendoare...

 

A. P.: Cineva ne-a arătat drumul roman, nişte lemne bătute în pământ şi care cu timpul s-au pietrificat. Am fost acolo şi cu ocazia alegerilor. Erau difuzoare şi doamna Pavlov ne-a ordonat să plângem, dânsa era prima care plângea, dar cu lacrimi adevărate. Cele mai slabe aşa plângeau şi ele...

 

M. D.: Extraordinar...

 

A. P.: Cu muntenii ăştia nu prea mergeau lucrurile...

 

M. D.: Da, erau destul de aspri, aveau o bogată experienţă cu regimul şi chinurile de care au avut parte.

 

A. P.: Radu vorbea şi de schimbatul numelui. Îi chemau la primărie şi îi puneau să-şi schimbe numele într-un nume unguresc.

 

M. D.: Tinu a fugit, mulţi tineri au avut o perioadă foarte grea...

 

A. P.: Dar uite că au trecut peste şi domnul Albu arată foarte bine... El nu a plâns în interesul ţării. În special cu femeile, căci ele erau plângăcioase aşa... Trebuia să fim foarte triste... A fost un loc frumos şi am mai fi stat, dar lui Radu îi lipseau bibliotecile din Bucureşti, librăriile, anticariatele... Nu înţelegeau că scriitorii au nevoie de cărţi. I-a pus odată o întrebare, nu mai ştiu cine, „Da’ de ce aveţi nevoie de cărţi?“, şi el a rămas speriat de asemenea întrebare. Nu avea voie să se ducă la Academie şi s-a dus la domnul Crohmălniceanu şi dânsul i-a dat o legitimaţie ca să se poată duce la Academie, la sala unde se cercetau ziare mai vechi, diverse reviste.

 

M. D.: Nu înţeleg de ce nu s-a putut sau, mai bine zis, nu-mi închipui de ce la terminarea facultăţii i s-a oferit doar nota 6...

 

A. P.: Lupta de clasă era puternică...

 

M. D.: Nota fiind dată de cineva care a plâns natural pentru stat...

 

A. P.: Tocmai mă uitam în dicţionar şi, între altele, el era profesor la facultate, dar nu avea calitatea de profesor... Trebuia să-i pună o stavilă în carieră, era socotit elevul lui Călinescu, cel care mergea pe urmele lui Călinescu.

 

M. D.: Iar asta era o metodă ca să-l arunce în Bărăgan...

 

A. P.: Da, asta a fost o metodă, dar am stat, apoi după trei ani am făcut un stagiu, nu le-am spus nimic şi am plecat. Nu ne-au dat în judecată. Am venit în Bucureşti fără leafă, fără nimic, aveam pensia mamei lui Radu, care era profesoară de lucru manual în mai multe locuri. Am stat pe pensia dânsei şi pe urmă când i s-a oferit lui Mioara, sora lui Radu, o funcţie, avea şi ea o leafă. Radu, după un an de stat aşa degeaba amândoi, a ajuns la Statistică, lui care nu-i plăceau cifrele, dar nu a durat mult, vreo doi ani aproximativ, şi pe urmă sora lui a reuşit, prin cunoştinţele de la Agronomie, să-l intre la institut.... astfel nu avea nicio legătură. Dar lui i-a plăcut că stătea în casa lui Nae Ionescu. Acolo era institutul. Şi a făcut câteva desene, dacă aveţi timp să le vedeţi... Nu înţeleg cum au putut să schimbe, pentru că au schimbat, foarte puţini au rămas cu mintea lor adevărată. [Probabil referindu-se la regimul căruia i-au făcut faţă.]

  

Bucureşti, toamna 2007

  Interviu realizat de Mihai Dragolea şi transcris de Bianca Tripon 

Interviu realizat de Mihai Dragolea

Amintiri despre Radu Petrescu

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)