„Lansatorul de cuvinte“

  

Gelu Ionescu

  

Bine sau rău, nu pot despărţi prezenţa naratorului-personaj principal al romanului lui Petru Popescu, Supleantul, de imaginea autorului din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70, cînd l-am cunoscut: un tînăr înalt, „bine“, uşor de remarcat – ceea ce el ştia –, o apariţie evident „americanizată“, bine confecţionată şi speculată, un mers de cowboy, dar şi o privire de om vulnerabil, cu aplomb dus (uneori) pînă la obrăznicie, inteligent, citit, bucureştean (identitate asumată direct, cu un anume farmec) – devenit scriitor de mare succes, poziţie ce-i satisfăcea orgoliul ce i se citea pe faţă (dar cine suportă cu modestie presiunea succesului?). Începuturile, de poet, apoi de romancier, au fost bine primite de o anume bună lume literară doritoare de nou şi de nonconformism, dar apoi critica de valoare l-a părăsit, pentru că succesul corespundea şi unui anume conformism politic (de oportunitate?) dobîndit, în ciuda unui fel degajat de a trata o realitate în formele ei superficiale. Petru Popescu a suportat greu această „răcire“, datorată şi intrării sale in cece-al-uteceului ca „supleant“. Despre relaţiile sale cu Zoia Ceauşescu – care fac subiectul romanului – se vorbea cu insistenţă la începutul anilor ’70, dar cu conotaţia unui dispreţ pentru un astfel de carierism „cu fuste“. Lumea care era a lui îl părăsise şi-l ţinea acum la distanţă. Nu mai ţin minte cum a „plecat“, dar autorul romanului Prins a fost repede uitat. Iar cariera lui cinematografică din America a fost privită, în genere, ca o „invenţie“ a zvonisticii şi cu o oareşicare mefienţă (nimic neobişnuit în moravurile naţionale, pentru că orice succes al cuiva „plecat“ era privit cu o neîncredere niţeluş invidioasă). Cît i-a fost succesul de mare nu ştiu, am văzut, din întîmplare, la Cannes, la festival, filmul Death of an Angel, care era un fel de melodramă vulgar-exotică pe teme mistice. De fapt, un tipic produs kitsch.

Romanul Supleantul e uşor de ironizat – de altfel şi oferă un material aş zice „copios“. Nu cred însă că merită numai ironie. Bine condus în înaintare, textul se citeşte cu uşurinţă şi cu interes iscat de o anecdotică atractivă, ce cred că a interesat numai generaţiile care îl citiseră pe autor la începuturi, atunci cînd el se considera „stindardul unei generaţii“ sau „scriitorul tineretului“. Adică de acei care, la începutul anilor ’70, erau deja... tineri. Pe tinerii de azi, am dubii mari că i-ar interesa. Dar, în fine... Revenind, se poate spune că Petru Popescu este în posesia unui fel de a concepe un anumit tip de roman: unii spun „roman popular“ – adică de un nivel ce-l face accesibil unei pături (prea) largi de cititori. El crede şi spune că scrie „cinematografic“ – ar avea dreptate, dar nu ştim la care cinematograf se referă. Nu cred că la cel al lui Fellini sau Ingmar Bergman... dar la cel hollywoodian de seria a doua, probabil că da. Ar fi o nedreptate să nu recunoaştem că el stăpîneşte tehnica acestui gen.

Petru Popescu ni se prezintă cu acest roman în trei ipostaze: autorul, naratorul şi personajul. Să-i luăm pe rînd. Autorul e, cum am văzut, un om de succes, nu numai în tinereţile sale pe care le apreciază ca nonconformiste (el e un „romancier vertical“, caracterizare bizară...), ci şi mai tîrziu: cum-necum şi crezîndu-l, a scris scenarii şi a făcut filme într-un loc unde nu intră oricine. Deci nu putem să-l suspectăm că ar fi nemulţumit de cariera sa. Dimpotrivă.

          Personajul cu numele său este în genere plauzibil, suficient conturat şi chiar simpatic cînd pare vulnerabil. Ceea ce face, nu întotdeauna şi cele ce spune (în dialog există multe note false, dar flatînd gustul pentru clişee), ţine de o prezenţă viabilă, care îi reuşeşte. Aceleaşi lucruri se pot spune şi despre personajul Zoia, „fiica puterii“, cum i se spune, expresie care e oarecum emblematică pentru roman. Ea, ca victimă a presiunii politice a familiei, fragilă şi nefericită deci, el ca îndrăgostit care încearcă să se adapteze „oficialităţii“ şi, în deplină legitimitate, refuză şi se eliberează fugind din compania unde ajunsese. O fugă patetică în final, alta decît cea reală a scriitorului, dar simbolizînd-o: exasperat de presiunea prezenţei altora, a supravegherii femeii, îşi ia cîmpii, dacă se poate spune aşa, în plină pădure... amazoniană... Această lume supravegheată are un fel de promiscuitate care e bine evidenţiată – un merit sigur al romanului.

Cel mai vulnerabil este naratorul: consideraţiile politice sînt ceva ce seamănă cînd cu cele din Scînteia, cînd cu cele ce puteau fi auzite la Europa Liberă; regretabile pentru inteligenţa sa artistică sînt multele consideraţii auctoriale de gust îndoielnic. De pildă: „Zoia e brună, autohtonă, sudică sadea şi... drăgălaşă şi aţîţătoare prin puritate!“ (p. 118); „româncele, brunete şi dramatice, răscolite de hormoni şi, în acelaşi timp, pline de patima justiţiei cauzei lor“ (p. 141); „Islanda, făcută din munţi de gheaţă netopiţi de milenii“ (p. 147). Publicului căruia i se adresează, pe care şi-l caută şi şi-l defineşte, i se fac numeroase cadouri, vreau să spun clişee. De pildă: „modul de a fi al oricărui om vine de la omul însuşi“ (p. 67); „nările îi freamătă“ (p. 75); „trupul ei îngust are pe vino-ncoace“ (p. 76); „Întrebările fără răspuns sînt cele mai chinuitoare“ (p. 125). Rămînem deci, în total, la o privire epidermică, dar perfect mulţumită de ea, asupra vieţii, simplistă, la o absenţă a implicării şi misterului: citind, nu ne punem nicio problemă şi nu trecem dincolo, în reflexivitate.

Sînt de toate în Supleantul, reţetă bine cunoscută şi pusă în aplicare pe un teren mai mult melodramatic decît politic, cum ar fi fost de bănuit, date fiind personajele reale evocate. În ceea ce priveşte familia prezidenţială, văzută de aproape cu prilejul unei vizite „de lucru“ în America de Sud, Petru Popescu optează pentru o imagine care nu e nici caricatură, nici admiraţie – ci stil reportericesc: Elena e „ciolănoasă“ şi se uită urît şi iscoditor la oameni, ca la nişte subalterni; Nicolae, mai nuanţat, are „ochii dacului din cîmpie, păgîn, sărac, tribal, încrîncenat de sărăcie şi de vecinătatea cu o Romă...; veşnic istovit, veşnic nenorocos... închis într-un sine certăreţ şi acru, care-i ucide naturaleţea şi cheful de viaţă“ (p. 129). Ideea cu „dacul“ revine şi la p. 229. Camarila îi hrăneşte „lui“ megalomania, în ideea că „lumea aşteaptă ceva de la el“. De altfel, „vizita“ are veridicitate – autorul a fost de faţă, cum se ştie.

În reţetă intră şi obligaţia apariţiei altor elemente de decor: puţin exotism, ceva sex,  unele momente de suspans; vulgaritatea, cîtă e, se concentrează numai în persoana şi felul de a vorbi al celui de al doilea personaj feminin al intrigii: amica supleantului, nefericita Luminiţa – o apariţie inutilă, chiar stupidă. Restul apariţiilor sînt mai mult nume decît personaje – un fundal banal, pe alocuri desenat infantil, eşuînd în ridicol cînd încep consideraţiile „eseistice“ (vezi opiniile naratorului despre românce, a căror soartă grea e în repetate rînduri deplînsă). În sfîrşit, decorul cel mai reuşit şi pitoresc al cărţii este cel al Bucureştilor în plină vară.

În concluzie: revenirea lui Petru Popescu (ca „lansator de cuvinte“, cum se consideră) completează „tabloul de familie“ al literaturii anilor ’60-’70, reciclaţi în contemporaneitatea de consum. De ce nu? 

 

Gelu Ionescu

„Lansatorul de cuvinte“

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)