Poeme de Ionuţ Popa

  

Ars poetica

  

            Mi-e stihul existenţă – mă constrânge

 

să tai o venă, să-l aştern pe foaie;

 

privesc hârtia cum se scurge-n ploaie

 

de vasul enigmatic ce-o mai plânge.

 

            În ochiul de azur găsesc odaie

 

şi braţele-mi sunt înmuiate-n sânge;

 

ascut peniţa-n foi, când se răsfrânge

 

o rază din lumina vâlvătaie

 

            ce-a mistuit un calendar, şi-aproape

 din rădăcini mi-a zdruncinat puterea.

Purtând odihna sub un cer de pleoape,

 

            s-a întrupat în veşnicii tăcerea

 

şi-a strălucit, aflând un ţel să-ngroape,

 

în alte versuri tari, lichefierea.

 

 

 

   Viziune  

            Nu sunt aici – e-o fantasmagorie –

 

şi tot ce-am spus la fel se va întrece

 

cu-avântul lumii grosolan şi rece

 

în ce-a rămas şi va urma să fie.

 

            Al gropii rânjet plânsete petrece,

 

pe spate-mi urcă un mănunchi de glie,

 

când tot ce-i astăzi vânt de penurie

 

apleacă-n unde vocea s-o înece.

  

            E seară-acum şi trag de umbra-mi goală

 

cu-arome dulci, amare – nu se ştie;

 

pe-un alt zenit se frânge-o altă coală,

 

            mai albă decât prima... ce să fie?

 

şi mă întreb, pierdut: de ce, banală,

 

răsare din nimic o letargie?

   

 

Epitaf

 

  

Oscilând între tot şi nimic,

 

mână în mână cu noaptea,

 

orori, temeri şi cântece de lup

 

îţi ating sufletul ars ca nisipul în deşert.

  

Rupe fiecare pânză a ochiului să nu te vezi îngenuncheat,

 

ăsta este cel mai la îndemână orgoliu...

 

(şopteşte vântul în timpane)

  

Ţine în palme fiecare linie a vieţii,

 

iubeşte-ţi umbra ca pe-o amantă fidelă,

 

fără a-i cere socoteala zilei de mâine.

  

Aducând toate acestea

 

mai aproape de sine,

 

iscălind pe uşa destinului cu sânge,

 

lăsând lacrimile să lumineze calea

 

ironia te va închide într-un anotimp etern

 

alături de golurile ce nu se vor mai astupa.

  

 

Poeme de Ionuţ Popa

Ars poetica

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)