Cioran în scrisori

   

Ştefan Borbély

   

Acum un an, Dan C. Mihăilescu şi-a inaugurat seria de cărţi dedicate „eului epistolar“ în cultura română cu un volum dedicat lui Eminescu. În intenţie, urmează grupaje dedicate lui „I. L. Caragiale, paşoptism, junimism, familia Pillat, triunghiul Eliade – Cioran – Noica ş.a.“ Pe moment, Editura Humanitas îi publică autorului colajul despre Cioran (Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, 2010), o cărţulie de 149 de pagini, din care cel mult 30-40 îi aparţin lui Dan C. Mihăilescu în chip de intervenţie interpretativă, restul fiind un „colaj somptuos“ din opera de epistolier a lui Cioran, excepţional făcut, fiindcă Dan C. Mihăilescu are, în mod incontestabil, una dintre cele mai bune priviri critice din literatura română actuală: ştie ce să decupeze, cum să asambleze şabloanele, vede imediat unde sunt puncte de mare interes şi le colaţionează în aşa fel, încât să rezulte un volum care se citeşte pe nerăsuflate, deşi cititorul avizat, excedat de numărul mare de citate puse cap la cap, ar dori, probabil, şi un excurs metodologic mai profund, în care vocaţia antologatorului să se manifeste mai plenar.

 

Însă e de înţeles şi faptul că, odată cu trecerea timpului, Dan C. Mihăilescu a renunţat să mai fie un erudit al textului, pentru a deveni doar un gurmand al lui, procesul de senzorializare obturând, adesea, amplitudinea frustrată a exegezei. Pe de altă parte – aşa cum am mai remarcat şi cu alte prilejuri –, omul scrie minunat, cu o fervoare ludic-spectaculară rară, sincretică, pe care nimeni nu o mai întrece. Foetajul percepţiei hedoniste fojgăie şi în volumul dedicat scrisorilor lui Cioran, ceea ce, personal, mi-a ridicat o întrebare de principiu: este rematerializarea – aproape tematistă – a discursului cioranian în acord cu intenţia primă, de artist al vidului şi al amărăciunii, pe care o pune Cioran în operele sale? Cu alte cuvinte: poate reprezenta epistolarul lui Cioran – foarte vast, din câte ne dăm seama – o cale de intrare în intenţia metafizică profundă a artei sale? Sau, dimpotrivă, cele două euri – al autorului de scrisori şi al autorului de eseuri ale amărăciunii – se află într-un plan antagonic, unul acţionând nu doar în detrimentul celuilalt, ci, adesea, chiar împotriva acestuia?

 

„Cheia“ prin care Dan C. Mihăilescu citeşte scrisorile este aceea a apetenţei programatice pentru „nebunie“: în acest fel, volumul dobândeşte o coerenţă tematică plauzibilă, deşi lucrurile sunt departe de a fi lămurite. Aşa cum demonstrează şi colajele, „nebunia“ nu are, la Cioran, o consistenţă ordonatoare unitară: cel mai bine ar fi să vorbim de „nebunii“, nu de nebunie ca atare. De pildă, nebunia puberală din episodul iubirii senecte pentru Friedgard Thoma – exagerată în bună măsură, în opinia mea – nu seamănă deloc cu „nebunia“ aventurilor spirituale de la maturitate, când Cioran practică un nietzscheanism dezabuzat, echivalând fervoarea vieţii cu „fericirea“ de a fi călăul ei. Există, pe de altă parte, „nebunia“ angajărilor politice din tinereţe, pe care Cioran le neagă şi de care se dezice în perioada prudenţelor histrionice pariziene. „Ne prostise – îi scrie Cioran lui Eliade despre angajările legionare – un vânt de nebunie. Trebuie să îţi spun că am avut mult de suferit (moralmente, se înţelege), de pe urma entuziasmului de atunci.“

 

Relevante sunt şi cuvintele din Mon Pays: „Eram departe de a fi împlinit treizeci şi şase de ani, când s-a întâmplat să fac o pasiune pentru ţara mea. O pasiune disperată, agresivă. [...] Plin de furie, îi atribuiam un viitor, i-l născoceam, îl înfrumuseţam, fără să cred nicio clipă în el. [...] Ura mea iubitoare şi delirantă era, aşa zicând, lipsită de obiect: ţara mea se transforma în pulbere întâlnindu-mi privirea [...] Am ajuns să înţeleg că ţara mea nu rezistă în faţa orgoliului meu [...] Însă adevărul este că în vremea aceea aveam o nevoie neostoită de nebunie, de nebunie îngemănată cu acţiunea. Simţeam nevoia să distrug. Îmi petreceam zilele prefirând în minte imagini ale nimicirii totale. Pe cine să distrugi? E limpede că aveam nevoie de nebunie, cum au alţii nevoie de înţelepciune sau de bani.“

 

În ceea ce mă priveşte – dar poate că e o infirmitate... –, nimeni nu a reuşit să mă convingă că Cioran a fost altceva decât un genial mistificator: al vieţii, al filosofiei şi al memoriei deopotrivă. Prin urmare, nu pot să-i citesc textele decât ca pe nişte acte de histrionism existenţial; epigonic, în ultimă instanţă, dacă stăm să ne gândim la Nietzsche, care l-a precedat. Pornind de la această impresie, nu pot să nu-mi reprim suspiciunea de a nu-l crede în multe nuanţe ale citatului de mai sus. E limpede, de pildă, că Schimbarea la faţă... nu este o escatologie: a o ralia unor obsesii ulterioare, distanţatoare, este un abuz. Nu cred nici afirmaţii de genul: „În multe privinţe, eu nu mai sunt acelaşi. Uneori îmi pare direct comic că am putut să scriu Schimbarea la faţă – nu mă mai interesează“. În mod incontestabil însă, aceste deziceri există, prilej de a te întreba, în acord cu tema aglutinantă a cărţii lui Dan C. Mihăilescu: unde este „nebunia“ lui Cioran? În sinceritatea „rătăcirii“ din tinereţe sau în voinţa de a-şi construi o identitate spirituală aflată în dezacord controlat cu biografia din tinereţe? Se vorbeşte mult despre „apostazia“ lui Cioran, care nu poate fi acceptată, în ceea ce mă priveşte, decât ca apostazie în raport cu el însuşi. Restul, inclusiv agnosticismul mascat, nu sunt decât ingredientele unui histrion de geniu, a cărui principală obsesie de viaţă a fost aceea de a se deconstrui pe sine. Că a trebuit să deconstruiască şi lumea, pentru a-şi atinge scopul, e altceva...

 

Eugen Simion vorbea, privindu-l pe Cioran, de „fericirea de a fi nefericit“: formula e perfectă. Wolfgang Kraus îl consideră – de-a dreptul neverosimil! – „ultimul călugăr medieval“, „un om de o bunătate deplină“ (???). Ne putem imagina ce sănătos a râs Cioran la toate aceste laude! Ochi critic perfect, Dan C. Mihăilescu lasă textul să vorbească de la sine, pentru a releva contrarul: „Punctul principal al programului meu e disoluţia“. Un detaliu senzaţional, antibucolic apare la pag. 145: scriindu-i lui Arnel Guerne (relevarea schimbului epistolar dintre cei doi într-un capitol separat este un bun câştigat al volumului lui Dan C. Mihăilescu, păcat că nu este mai dezvoltat...), Cioran vorbeşte de pasiunea sa „neagră“ pentru grădinărit, unde nu florile sau plantele îl atrag, ci libertatea de a interveni în mersul organic al naturii prin destrucţie: „nu cred să existe plăcere mai mare pe lume decât aceea de a smulge“.

 

Să fie „toată viaţa lui Cioran [...] o horă, un dans al ielelor, împrejurul Nebuniei?“ – se întreabă Dan C. Mihăilescu. Depinde, fireşte, în ce sens luăm lucrurile. Schimbul epistolar cu Friedgard Thoma dezvăluie o „refalizare fantasmatică“, scrie dcm, prin redescoperirea abuzivă a... avantajelor totalitarismului german: „Când iubeşte, Cioran nu poate iubi altfel decât dictatorial, absolutist, totalitar“ – conchide autorul. Dacă un simplu episod de iubire – fie el şi senect – trezeşte în Cioran atâtea propensiuni dictatoriale („În subconştient – scrie incitant Dan C. Mihăilescu – Friedgard Thoma a fost pentru septuagenarul Cioran exact ceea ce fusese Germania hitleristă pentru tânărul ardeleano-valah de 22-23 de ani: modelul fascinant şi fecund, blestem şi redempţiune, erosul încărcat thanatic, exemplul teuton pentru mortala reverie mioritică“ – pag. 129), putem accepta ideea, des reluată de Cioran, a desprinderii sale totale de „erorile“ perioadei de tinereţe? Greu de crezut: „sunt de părerea ta – îi scrie el lui Eliade, care-l îndeamnă la surdinizări – că nu s-ar cuveni în niciun fel să mă prefac detaşat şi s-o fac pe răspopitul“.

 

Pe Dan C. Mihăilescu îl interesează, cu precădere, „eul din scrisori“, profunzimea şi unicitatea experienţei sale, unde – se vede bine din întregul volum – are de unde alege, chiar cu nuanţe care se cer psihanalizate. Trăind într-o ţară şi într-o cultură carteziene, Cioran face pe barbarul; este atras de stepa rusă, slăveşte energiile primare, reface, pe un plan epigonic, multe dintre fervorile lui Nietzsche. „Care-i adevărata mea natură, care-mi sunt poftele? Să trag palme, să-i scuip pe oameni în faţă, să rănesc, să îmi târăsc victimele pe jos, să le calc în picioare, să mă zvârcolesc.“ În alt loc: „trebuie iubită distrugerea, moartea, prăbuşirea sau boala“. Sau: „Dacă mi-aş asculta întâia pornire, toată ziua aş scrie scrisori cu injurii şi scrisori de adio“. O şi face, într-o perioadă de fervoare neagră, mizantropă, dar nu le trimite...

 ... De unde rezidă întrebarea fundamentală a volumului, pe care, în opinia mea, Dan C. Mihăilescu o rezolvă exegetic doar parţial. Ce înseamnă, aşadar, „nebunia“ în economia existenţială şi spirituală a lui Cioran: recaptarea unei energii primordiale, în sens nietzschean, pe care forma mai liberă a scrisorilor o îngăduie, sau deconstrucţia lucidă a unei efigii dionisiace, echivalentă cu recunoaşterea că opera sa merge într-o altă direcţie? Citatul cioranian semnificativ este la pag. 45-46: „În Regele Lear, Shakespeare defineşte nebunia ca o separaţie a spiritului de amărăciune. Aici e şansa nebunilor. Spiritul lor construieşte alături de tristeţe, mâhnirea alcătuind o lume aparte. Nouă ne rămâne povara de a ne sprijini amărăciunea pe spirit şi spiritul pe amărăciune. Nebunii nu se întâlnesc aproape niciodată cu tristeţea lor...“ dcm conchide simplist: „La Cioran, prin urmare, dacă nebunia revine Operei, luciditatea este apanajul corespondenţei“. Or, lucrurile sunt mult mai profunde, fiindcă Cioran spune că „spiritul bazat pe amărăciune“ este incompatibil cu vocaţia eliberatoare a nebuniei. Ori una, ori alta: eşti fie „nebun“, fie scrii, o viaţă întreagă, despre amărăciune, disoluţie, cataclismatic şi apocalipsă. Altfel spus: „nebunia“ rămâne, pentru Cioran, o aspiraţie, contrazisă de atmosfera principală a întregii sale opere. Scriind, el se distanţează mereu de sine, nu se regăseşte. Histrionismul cioranian este unul apostatic: nimic nu îi este mai apropiat decât complexul evreului rătăcitor...    

 

Ştefan Borbély

Cioran în scrisori

» anul XXI, 2010, nr. 6 (241)