Democraţia în România: Mânia.ro

  

Coriolan Babeţi

  

„Trei, dar unde este patru?“ era întrebarea obişnuită în conclavul înţelepţilor, cu Platon printre ei.

Un volum 4 ar fi trebuit, pesemne, să fie povestea lui „acasă“, o ultimă transfocare pe panorama proximităţii: democraţia şi modernitatea culturală din ţara natală a autorului, România.

Despre acest capitol, mărturisesc cu seninătate că are deja autorii lui atenţi, competenţi şi interpreţii pertinenţi, foarte mulţi şi foarte buni analişti. Sentimentul care ne încearcă este că totul a fost spus şi se respune în fiecare zi. Zadarnic şi chiar tautologic, încă un eseu despre complexitatea „originalităţii“ democraţiei din România! Nimic nu ar mai fi deci de adăugat şi nimic de rememorat şi analizat. O lectură, chiar distrată, a operei lui Caragiale arată că ne mişcăm în tiparele unei profeţii născute în urmă cu mai bine de un secol, din cea mai atentă lectură a „apucăturilor“ noastre politice servite din abundenţă de clasa noastră politică presărată până azi cu destule ingrediente ubueşti. Asupra acestei originalităţi ne vom opri, sumar, în primul volum, iar din schimonositul ei chip, asupra unui singur aspect, devastator pentru noi prin efectele sale: mânia cu care democraţia se exprimă pe sine, ca şi cum după o dictatură anihilantă ea reprezintă încă un regim politic nepotrivit şi neconvenabil acestui popor. Ca mai toate epocile istorice, ca mai toate transformările lor, şi democraţia post ’89 ne-a găsit nepregătiţi.

În România ar fi nevoie, mai întâi, de darul ascultării: ca în clipe de calm recâştigat să ne auzim unii pe alţii, să auzim vocile celor care grăiesc destule adevăruri; apoi, ne-ar trebui darul deosebirii, care să ne servească bunei alegeri a vocilor mai inspirate, de care lipsă nu ducem niciodată.

Întoarcerea la „darul ascultării“ şi la primele sensuri ale cuvintelor încăpute la noi „pe mâna“ înţelesurilor secunde şi terţe ar fi condiţia şi chiar simptomul unei normalităţi recuperate. Vechea înţelepciune care ne spune că „atunci când treburile merg prost în imperiu, oamenii trebuie să revină la vechile, primele sensuri ale cuvintelor“ este prima dintre medicaţiile obligatorii. Cu condiţia ca, până atunci, să acceptăm că maladiile de care Occidentul vorbeşte, de la Platon şi Aristotel încoace, sunt mereu ilustrate de un „celălalt“, care, asemenea morţii, devine ceva ce „nu ne priveşte“. Numai conştiinţa acestei boli profunde şi cronicizate, prezentată ca „originalitate“, constituie pasul prim spre vindecare sau măcar spre acceptarea tratamentului. Tomografia democraţiei româneşti ne arată, pentru moment, că în decorul planetar al democraţiilor lumii noi reprezentăm aspectul cosmic al unei black hole. România se înfăţişează ca o „gaură neagră“, ce absoarbe bulimic energii, raze de lumină, valori, speranţe, aşteptări, ferfeniţind tot ce intră în morişca ei devoratoare, scuipând pe partea cealaltă o realitate de nerecunoscut, cu personajele ei cu tot. Guvernată de oficianţi ai democraţiei teoretice şi justiţiei abstracte, ea este vampirizată de profitorii unei somnolenţe a societăţii civile. România refuză să perceapă schimbarea de sex a Istoriei şi se îndărătniceşte să rămână arena tuturor patriarhalismelor anacronice aduse mereu în prim-planul politicului de lideri animaţi, chipurile, de „voinţă politică“. Prins în trama vieţii, fiecare personaj al scenei politice continuă pe arii mai mici un discurs al figurii Marelui Individ defunct. Într-o istorie întoarsă la natură, democraţia îi ridiculizează pe cei ce nu deprind noul limbaj al Marii Mame, poziţiile lor de ancillae ale unei noi religii politice, servanţii low profile ai comunităţii, dar îi sacrifică nemilos pe cei ce ar trebui să fie beneficiarii unei guvernări democratice, fii egali numai în speranţă ai acestei noi zeităţi.

Lăsându-i deoparte pe fundamentaliştii moralei publice sau pe „urologi“ (numesc aici, cu simpatie, unii specialişti în domeniul urii), ar putea fi citate aici nenumărate fragmente din arhiva conştiinţelor clare: vocea bonomă cu exerciţiile de înţelepciune aplicată a lui Andrei Pleşu, disperarea sofisticată a unui Mircea Cărtărescu sau cea, mai dramatică, a lui Traian Ungureanu, vivisecţiile şi exegezele documentate, de strictă actualitate, ale lui Emil Hurezeanu. Bine auzite şi digerate, ele ar putea alcătui un reţetar taumaturgic, dacă nu chiar un menu pentru o dietă minimală a societăţii româneşti. Accentele tragice ale acestor voci ar recompune o antologie cocoţată pe culmile disperării, care bifează toate viciile umanităţii politice înghesuite, ca niciunde altundeva, în prim-planul istoriei noastre politice. Atrofia darului ascultării, ba chiar surzenia morală, ne expune unei supravieţuiri prin autodevorare, cum aceiaşi analişti notează fără să observe ei înşişi, complicitatea noastră cu tragicul de uz şi consum cotidian, imunitatea noastră la tragedia inaparentă a descompunerii. Se scrie uneori atât de spectaculos şi de frumos despre cangrena prezentului, încât ce se salvează sunt memorabile sintagme despre urât: „amoralitate abisală“, „comportament carnivor într-un parc etnic“, „involuţie care îşi caută desăvârşirea“.

Adevărul este că „1989“ a fost un eveniment cosmic, un soi de „fenomen Tungus“, în combinaţie cu o catastrofă geologică, petrecută în efectul celui de-al Doilea Război Mondial. Democraţia a căzut peste capetele noastre ca un meteorit, după ce, în 1945, dictaturile comuniste inspirate şi manipulate de temnicerii modelului sovietic au sufocat, cu erupţia anaerobei ideologii comuniste, destinele comunităţilor din Estul european, suprimând, prin nori de fum şi lave fierbinţi, vechi regimuri interbelice, mai mult sau mai puţin democratice, dictaturi regale şi monarhii constituţionale, oarecum de aceeaşi descendenţă arhetipală, dar blocând, în orice caz, respiraţia unei societăţi postbelice în criză de oxigen. A urmat o istorie în condiţii de apnee. Estul a devenit, după 1945, ultima feudă a arhetipului masculin în specia sa disperată de presentimentul dispariţiei. Niciunde dictatorii nu au imitat mai obedienţi decât în România modelul patern al Tătucului sovietic, nici chiar atunci când au simulat o autonomie, după 1964, visând un comunism în specie naţională. Percepţia comună despre 1989 este că o monumentală „răsturnare“ s-a produs în istorie prin instaurarea democraţiei liberale, ca formulă câştigătoare în fostele ţări comuniste. Ea nu e decât o restauratio, prin această participatio mistica a periferiei la viaţa centrului, altminteri ubicuă în modernitatea culturală sau politică. Ea face ca nu centrul (puterea, autorul evenimentului politic, social, ideea, textul operei literare sau imaginea operei de artă) să conteze, ci auditoriul, asistenţa, actul lecturii, percepţia, prelucrarea, interpretarea publică sau intimă, mentală a produsului istoric. Marea provocare pe care modernitatea politică sau culturală o aruncă meditaţiei noastre este că „autorul“ devine secundar în comparaţie cu „spectatorul“. Din foarte multe puncte de vedere, modernitatea este o eră a „secunzilor“, a interpreţilor, aşa cum este o eră a valorilor secundare, a interpretărilor. De altfel, e fără precedent ca un comentator politic să fie o vedetă, chiar în raport cu un mediocru om politic, sau ca analişti ai mass-mediei să fie infinit mai pregătiţi, mai vizionari decât operatorii politici. Spectatorul, considerat „consumatorul“ operei culturale sau politice, e mereu chemat să „atribuie“ sens, aşa cum Adam era chemat să dea nume creaţiei. Acuitatea „vederii“ esenţiale şi obnubilarea ei apar prin actul numirii celor din jur (opinii, judecăţi). Cel ce botează faptele, lucrurile, ideile, „proiectele“ apărute în fermentaţia democraţiilor devine, prin judecata lui ultimă, (co)autor de istorie, dacă nu chiar autor. Tensiunea secretă (şi numai pentru cei mai puţini evidentă) face ca destinatarul sau receptorul istoriei să fie autorul ei, autorul devenind spectator neputincios al efectelor acţiunii lui. Două orbiri par să intre în competiţie – cea a autorului şi cea a spectatorului – şi, în acest caz, e imposibil să distingem cauzele cecităţii. E democraţia un fenomen nebulos sau sunt ochii noştri atinşi de miopie? În cel mai fericit dintre cazurile ei, despre democraţie, ca şi despre întreaga modernitate culturală, s-ar putea spune ceea ce Hegel a afirmat despre unul dintre momentele ei. Aurora lui Jakob Böhme îi pare o „ceaţă strălucitoare“.

În democraţiile infantile sau cel mult adolescente ale Estului, indivizii „mulţimilor fără cap“ nu au descoperit nici pe departe transferul de putere, predat lor în ritualurile elecţiilor politice. Dovezi tangibile sunt absenteismul, lehamitea politică, indiferentismul, anestezia. Corpul social nu a avut revelaţia rolului său de plancton în higienizarea oceanului democraţiei. Ignoranţa corpului social în privinţa uriaşului său potenţial de subiect istoric este chiar păcatul major al unei democraţii inconştiente de misiunea ei reală, cum este şi cazul celei româneşti. Scepticismul robust adunat în căuşul vorbelor „pleacă ai noştri, vin ai noştri!“ e contrafortul tradiţional al acestei inconştienţe. El sprijină de fapt resemnarea, defetismul, sastisirea de politică.

Democraţiile Estului nu sunt decât palide copii ale unor reflexe democratice din societăţile occidentale. Discernământul „spectatorului“ democrat şi capacitatea lui fizică şi intelectuală de a elimina (prin vot – sublimatul statistic al opiniei) orice se arată pernicios, alergic sănătăţii corpului social, al cărui anonim atom este, îl fac principalul responsabil, victimă a propriei vinovăţii, sau merituos autor şi promotor al vieţii lui. Democraţia, acest „celălalt“ al „aristocraţiei“, cum o defineşte de Tocqueville, inspiră o competenţă a nonspecialistului, o vocaţie a in-competentului. La ea se pricepe, brusc, oricine, oricând, oriunde. Eseurile de faţă sunt chiar un foarte bun exemplu. În această zarvă abuzivă a nepriceperii, la adăpostul ei, selecţia naturală a competenţelor îşi pregăteşte, cu siguranţă, exegeţii viitorului, azi încă extrem de rarefiaţi în peisajul politic şi mediatic. Ei nu ocupă încă primul plan în tinerele democraţii. Vocile unor conştiinţe curate şi minţile puternice rămân, în general, în umbra scenei publice, dacă nu sunt acoperite de larma oportuniştilor ori, tragic, seduse tocmai de ocazia de a juca rolul de hagiografi sau barzi ai oamenilor zilei. România, o „lume de năvală“, extrem de amestecată, este palestra unde, în loc să se fortifice, darul deosebirii termină prin a fi atrofiat de complexitatea şi mobilitatea haosului.

Nu o dată, pe acelaşi ecran tv apar urechistul politic şi notistul sofisticat, diletantul cu morgă de specialist şi politologul erudit. Prezenţa intempestivă şi locvacitatea zglobie ale primului eclipsează neîndoios calităţile celui de-al doilea.

Dacă în lumea recentelor democraţii est-europene studiile academice dedicate acestei idei se bizuiesc în general pe traduceri din autori de reputaţie şi teoria politică a democraţiei se mişcă în cercuri etanşe de iniţiaţi, condiţia mass-mediei este simptomatică pentru tipologia competenţei care se manifestă public. Ceea ce în România se vorbea răstit, cu noaptea în cap, la cozile la pâine şi lapte, se vorbeşte acum pe micul ecran, până spre dimineaţă, cu infinită jovialitate şi maximă ineficaci­tate. Cu un apetit polemic nebănuit, vox populi şi-a desemnat reprezentanţii nu doar în sfera puterii politice. Ca şi umorul, instituţionalizat în presă şi televiziune, ceea ce a redus simţitor circulaţia şi creaţia sa folclorică, vorbirea de la coadă a ocupat studiourile şi paginile de ziare. Este analistul prezentului, vocea „calificată“ a opiniei publice, care face de gardă şapte zile din şapte, 24 de ore din 24. În noile democraţii est-europene, cu adolescenţe întârziate, dar care încep, deja, atinse de progerie, să prindă patina timpului celor aproape două decenii de existenţă, a apărut, printre jurnali şi reciclaţi ai Vechiului Regim, o specie de guru capabil să acopere opt octave de specialităţi. Hermeneut de serviciu al actualităţii, el se mişcă, aidoma oricărei anomalii a naturii care se întinde cu corzile lui vocale, de la bas la soprana de coloratură, cu o invidiabilă dezinvoltură, în toate domeniile vieţii publice, de la politica internă la cea externă a unui stat, de la viaţa economică la cea culturală a societăţii, de la psihologia comunităţilor la biografia oamenilor politici. El invadează viaţa privată şi orizontul gândurilor până acolo încât, atins de ubicuitate, poate fi găsit pe trei canale de televiziune şi în patru ziare simultan, punând în circulaţie aceleaşi idei remasticate, ale străzii, sădindu-le în mintea telespectatorului sau cititorului epuizat de asediul politicului, cu intonaţia calmă a terorii informaţionale, ca pe nişte apoftegme ale istoriei. Pe scurt, democraţia de-specializează individul – sau îl impune pe cel prea puţin specializat –, pentru că ea trăieşte, cum de altfel şi provine, din nenumărate incipituri, ca şi dintr-o acută nevoie de viziune globală. Chiar dacă nu îi gustăm cu egală curiozitate sau plăcere pe toţi aceşti guru, va trebui să admitem că ei fac din România, de pildă, o ţară noctambulă şi insomniacă, un thriller care învinge orice poftă de somn. A country that never sleeps. Antequem 1989, pe Cioran nu l-am prizat cu plăcere, iar acum este prima oară când îl citez. Era un torţionar al gândurilor, ce punea, cu adevărurile lui despre cei de acasă, sare pe răni deschise. Deşi publică încă în 1960 reflecţiile de mai jos, mă tem că a scris despre realităţile României curente. Mă apăr de adevărurile rostite despre noi cei de azi lăsându-l să se rostească în invidiata sa franceză despre mizerabilismul tonic al lui acasă cu sublinieri care îmi aparţin. „Ce goűt de la dévastation, de la pagaille intérieure, d’un univers pareil ŕ un bordel en flamme, cette perspective sardonique sur des cataclysmes échus ou imminents, cette âcreté, ce farniente d’insomniaque ou d’assassin est ce donc rien qu’une si riche et lourde hérédité, que se legs dont bénéficient ceux qui en viennent? […] Seul «primitifs» en Europe, ils lui donneront peut ętre une impulsion nouvelle; c’est ce qu’elle ne manquera pas de considérer comme sa derničre humiliation: Et cependant, si le Sud-est n’était qu’horreur, pourquoi, quand on le quitte et quand on s’achemine vers cette partie ci du monde, ressent-on comme une chute – admirable il est vrais – dans le vide?“

Democraţiile sunt impregnate de un politic trăit cu fervoarea cu care primii creştini erau pătrunşi de noua lor credinţă acum două mii de ani. România este o ţară căreia, faute de mieux, circumstanţele istorice i-au servit ocazia de a deveni o democraţie fără să se fi convertit la noua religie a democraţiei. Ea este încă sub hipnoză: fascinată şi intoxicată de politic, dar şi anesteziată de omniprezenţa şi asediul lui cotidian. O democraţie fără martiri, dar şi fără victime printre cei ce i-au călcat normele elementare de funcţionare.

Dacă în sferele creaţiilor culte „originalitatea“ e un titlu de nobleţe, cu care sunt salutate noutăţile inspirate, operele geniilor, în vorbirea curentă a limbii române vocabula nu transportă cu ea prea multe sensuri de invidiat. Dacă în alte culturi şi epoci „originalitatea“ vine pentru că este într-un fel aşteptată, izvorând din setea oamenilor pentru ea, într-o societate tarată de vechi şi neeradicabile apucături patriarhale, cu gust solid pentru tradiţii, cum mai era societatea românească la începutul secolului xx, „a fi original“ nu aducea onoare purtătorului, nici măcar ideii de „creativitate“ în sine. „A fi original“ mai înseamnă încă, şi azi, să vrei să te faci remarcat cu orice preţ, chiar cu cel al ridicolului, să fii privit ca o excepţie a naturii şi ca o anomalie a istoriei, ba chiar să te faci, fără să vrei, de râsul lumii. „A vrea să fii original“ înseamnă a vrea să te expui oprobriului şi băşcăliei, redutabila instituţie românească a opiniei publice.

Două asemenea totemice originalităţi o preced pe cea de-a treia, întruparea şi întruchipările democraţiei româneşti post-’89. Original s-a arătat a fi regimul comunist instalat într-o ţară luată pe nepusă masă (de operaţie) de acest transplant istoric, şi tot originală a fost revoluţia română din decembrie 1989; mai eroică, mai tragică, dar şi mai confuză decât toate cele „catifelate“ din restul Estului european, care ne arătau că nu ar fi fost nevoie de vărsare de sânge – o tragedie reală, confiscată de impostură. În cea mai silenţioasă şi mai obedientă naţiune a „blocului“ comunist, revoluţia a luat formele unei vendete, ale revanşei anilor de tăcere grea şi de supunere necondiţionată. Cazanul sub presiune al mâniei naţionale a explodat, direct proporţional cu îndurarea şi cu durata în care s-a acumulat. Revoluţia română a lăsat democraţiei o moştenire intrată în genomul ei: confuzia, lehamitea şi mânia. Din lista neagră a viciilor monitorizate de instanţele europene în cazul României, corupţia şi justiţia ţin capul de afiş. Trece însă neobservat şi unul care, pentru că intră în „natura umană“, nu e listat ca viciu de fond: sindromul mâniei, anger syndrom. Paradoxul fundamental al peisajului politic românesc este că starea de non combat a corpului social, în care se agită lideri fără audienţă de masă, îşi are reversul în acest sindrom al mâniei. Cu un codicil, propriu originalităţii democraţiei româneşti: că ceea ce, în general, descrie în istoria Greciei sau Romei guvernaţii nemulţumiţi de guvernanţi, în cazul nostru este un sindrom care a invadat vârfurile politicii – guvernanţii sunt nemulţumiţi de guvernaţi. La noi, până şi mânia se manifestă pe dos. De la mânia plebee a revoluţiei din decembrie, tonul ei ridicat s-a transferat în spectacolul grotesc al elitelor politice.

Chimia mâniei, a urii, alterează limbajul politic: mutantul necomunicării în masă e viciul ce impregnează relaţiile sociale, publice sau private, devenind contramodelul civilizaţiei democratice.

În crizele de mânie, nimeni şi nimic nu se mai lasă auzit. De la raporturi interinstituţionale, interpartinice şi interpersonale, ceea ce în România domină peisajul politic şi mediatic este mânia – „mânia.ro“. Atacul ad hominem devorează orice tentativă de a găsi soluţia unei probleme. O scenă politică ocupată de indivizi frustraţi, cu cv-uri de valeţi ai dictaturii comuniste, cu biografii înnegrite de servilism zelos faţă de puterea vechiului regim, albite acum în baia drepturilor şi libertăţilor democratice, reciclate cu un instinct de conservare şi oportunism, a generat un spirit de revanşă care compune ţesătura relaţiilor şi descompune speranţele. Fundamentul erotic al democraţiei, dinamica legăturilor, egalitarismul sunt expuse adrenalinei ce îmbăiază totul, inclusiv comentariile scenei politice şi sociale. Analişti ai „rărunchilor“ actualităţii pe care i-aş numi, tocmai pentru că sunt specializaţi în chestiunea urii, „urologi“ ai relaţiilor, par fascinaţi de tema şi gradele mâniei, dar nu în egală măsură şi de cunoaşterea „inimii“. Peisajul resentimentar, cultul mâniei devenit stil de comunicare la vârfurile politicii sunt generatoarele unui păcat încă mai mare: „amărăciunea inimii“, care atinge viaţa oamenilor prin baletul grotesc, de prost gust, inhibitor şi sterilizant al furorului naţional al practicii politice. Puţine cazuri se extrag în afara acestei ecuaţii. Mai îngrijorătoare decât opacitatea guvernării şi decât corupţia ce etichetează imaginea unui întreg popor – care minează democraţia şi decredibilizează omul politic – este inexistenţa unei conştiinţe a practicilor mâniei căreia îi cade victimă o ţară întreagă, hipnotizată de antipedagogia excesului de adrenalină. Dacă mânia este reală sau „jucată“, profesional sau cabotin, asta contează prea puţin. În vacarmul de la „vârf“ al vieţii politice din România, de aproape două decenii nu se mai poate raţiona „la rece“, în timp ce „jos“ se culeg fructele mâniei: incalculabilele pierderi (materiale, morale, pedagogice, de imagine), depresiile, lehamitea, disperarea, indiferenţa, moartea.

De acest sindrom al mâniei civilizaţiile clasice ale Europei au fost conştiente. El a stat pe agenda temelor de reflecţie ale preotului, poetului şi ale filosofului. În primul rând, el a fost, în imaginarul mitologic şi religios, un atribut al arhetipului masculin, în toate religiile societăţilor patriarhale. Mânia a fost divină, înainte de a fi terestră. Din ecoul mâniei iahviste sau jupiteriene a supravieţuit mânia lui Iisus Hristos alungându-i cu biciul, din Casa Tatălui Său, pe zarafi, sau mânia nobilă a grecilor – thymos gennaios – ca act de puniţiune a hybrisului, a faptei neobrăzate.

De la Ghilgameş la Astarte, dezlănţuită împotriva lui Enkidu, de la Ahile la Samson, mânia eroilor nu se potoleşte decât prin răzbunare. După Exod (32:35), în Ezechiel (5:13), Iahve se dezlănţuie împotriva idolilor: „Îmi voi potoli astfel mânia. Îmi voi domoli astfel urgia cu ei, şi Mă voi răzbuna ca să ştie că Eu, Domnul, am vorbit cu mânia Mea vărsându-Mi urgia peste ei“. Mânia îşi poate găsi loc chiar în Paradisul dantesc, încredinţată Sfântului Petru tunând împotriva papilor. În mod curios, sindromul mâniei, care îi pune în încurcătură – ca şi tema violenţei, în general – pe toţi părinţii bisericii, se bucură de un tratament ambiguu. Ea trebuie să răspundă la întrebarea: împotriva a ce este ea îndreptată?

Mânia lui Dumnezeu Tatăl este invocată de Sf. Ioan Botezătorul, de Sf. Pavel sau de Revelaţia Sf. Ioan. Există şi mânie care face performanţă. Adrenalina campionului, a spiritului olimpic. La noi mânia administrează contraperformanţa, pentru că ea este arma adversităţilor la tot pasul.

În Antichitatea clasică, ea tinde să se definească drept o categorie antagonică înţelepciunii. Ceea ce devine, la romani, prin vocea lui Cicero, perturbationes animi, tulburare a sufletului, e un proces care suspendă înţelepciunea Zeului. Pletora sinonimelor utilizate pentru acest sens este poate semnul interesului faţă de nuanţele impulsului agresivităţii, pe care lumea veche l-a explorat cu o atenţie particulară. De la Homer, Hesiod şi Solon, până la Sappho, Teognis, Socrate, Platon şi Aristotel, orge, thymos, cholos, menis, kotos, ochthein, choestai, meneainein, nemesis sunt termeni care, în lumea greacă, îşi modifică înţelesurile, după epoci, rămânând, cu nuanţele lor, în orbita sensului de „mânie“. Genericul termen al mâniei pare a fi o capcană cu multe nuanţe în care natura umană cade cu o suspectă uşurinţă. După Seneca, autorul unei monografii despre mânie – De ira –, latina, unde mânia e desemnată prin ira, iracundia, indignatio, dolor sau excandescentia, ar fi bogată în adjective ale mâniei: amarus, acerbus, stomachosus, rabiosus, clamosus, difficilis, asper. Nu în ultimul rând, mânia este un topos al femininului. Răzbunarea este personificată de Erinii sau Furii.

Galeria figurilor feminine care personifică mânia rivalizează cu aceea a bărbaţilor. Olimpienele Junona, Diana sau Venus, Hecuba, Clitemnestra, Medeea, Deianeira ori pitoreasca Xantipa concurează cu redutabilele mânii ale bărbaţilor. Seneca afirmă, de altfel, că mânia ar fi un viciu al femeilor.

„Debutul literar“ al civilizaţiei europene este, în mod curios, anexat atacurilor de mânie. Primul poem epic al Europei o invocă în primul ei vers. Menis impregnează întreg traseul poemului homeric. În lipsă de ceva mai bun, sau poate tocmai pentru că ea este premisa războiului troian, Homer o imploră pe Zeiţă să cânte „mânia ce aprinse pe Ahile Peleianul“. Ea se supune şi cântă nu numai implacabilele accese de furie ale lui Ahile pentru că Briseis îi este răpită de Agamemnon, ci şi clocotul continuu al tuturor confraţilor lui. Atacuri de mânie au Meleagru sau Diomede. De ele nu sunt scutiţi nici troienii Priam şi Paris. Cumpătatul şi astuţiosul Odiseu îşi va controla mânia numai până în tabloul final al întoarcerii acasă, când eroul îi va da frâu liber, în scena masacrului peţitorilor Penelopei.

Citindu-l pe Homer, Horaţiu crede că bardul ar preda astfel învăţătura controlului mâniei, şi de aceleaşi cathartice intenţii pot fi bănuiţi toţi tragicii greci. Orestia lui Eschil sau Medeea lui Euripide vor inspira, apoi, patosul sculpturii greceşti a secolului următor. Scopas îşi alege eroii sculpturilor sale din lumea emoţiilor, ethe, pathe: Eros, Himeros (Dorinţa), Pothos (Dorul), Furiile şi Menadele.

Dacă s-a scris mult despre mânie e pentru că toţi autorii au visat, de fapt, formulele magice ale controlului ei. Aristotel şi Philodemus, Cicero, Seneca, Galenus şi Plutarh şi-au imaginat o lume în care nimic nu trebuia să apară în exces. Autocontrolul, moderaţia şi bunul-simţ circumscriu anevoie bogăţia termenului grec sophrosyne. Oricât de greu de crezut, o civilizaţie care nu avea încă în centrul ei temele monumentale ale păcatului originar, ale vinovăţiei faţă de Tatăl, a putut elabora după secolul al v-lea î.H. o întreagă suită de teze în jurul acestui impuls al agresivităţii, în opoziţie cu virtutea ruşinii, aidos. Legislatorul Atenei, Solon, afirmă în poemul său că e de dorit controlul mâniei în viaţa oraşului, iar efectul culminant ar trebui să fie eunomia, „ordinea bună“.

Cine îşi mai poate imagina că invocarea ruşinii sau reproşarea neruşinării îi mai pot atinge pe mulţi dintre cei mai proeminenţi membri ai clasei politice moderne după ce morala a fost disjunsă de sfera politicului, acum cinci secole? Probabil nimeni. Privatizarea interesului ecranează orice atac din perspectivă morală.

Deşi respectul, redescoperit pentru că acest sentiment ar fi formula magică a democraţiei adulte, un citat din Gorgias smulge azi oricărui politician imoral şi corupt hohote de râs.

„Kallikles: Ce înţelegi prin «a fi stăpân pe sine»? Socrate: Nimic deosebit, doar sensul pe care îl dau toţi oamenii: «a fi cumpătat [sophron] şi a te stăpâni [enkrates]». Cu alte cuvinte, de a-şi stăpâni dorinţele şi poftele care sunt într-însul.“

Dacă filosofia greacă a cultivat ideile în grădinile elitelor de pe malurile Lykeionului şi Akademosului, teatrul le-a adus în faţa cetăţenilor Atenei ce umpleau până la refuz cele 15 000 de locuri ale amfiteatrului lui Dionysos. Mâniile prefaţează crimele fratricide, paricidul şi matricidul. Cei şapte împotriva Tebei, Perşii (Eschil) sau Corul Eriniilor din trilogia Orestiei ori din Prometeu înlănţuit (Eschil) impun o dezbatere a rolului ei şi o taumaturgie a cuvântului folosit cu măsură. La apariţia Eriniilor, katharsisul produs de emoţia estetică putea evacua amfiteatrele, de spectatori.

Virtutea lui Clistene, un fondator al democraţiei, este aceea a unui om previzibil şi neumoral, praotes.

Medeea aduce în prim-plan răzbunarea, care încoronează mânia, dar noutatea este că ni se aminteşte pentru prima dată că mânia şi vendetta sunt obiceiuri barbare. Experienţa democraţiei ateniene este intervalul pacificării societăţii civile. Pentru oratorul Antiphon, „este imposibil ca un om mânios să poată lua o bună decizie, pentru că mânia distruge mijloacele prin care el ia decizii sensibile, judecata sa (gnome)“. În oraşul care a făcut din libertatea de vorbire un idol, abuzul de vorbire – kakegoria – putea fi, în schimb, penalizat. (Până târziu, în zorii modernităţii, la Veneţia, în dezbaterile Marelui Consiliu, cel ce depăşea limita unei jumătăţi de oră o făcea plătind.) Adresându-se lui Prometeu, Okeanos îi aminteşte: „Nu înţelegi, Prometeu, că vorbele sunt doctorii bolii mâniei?“ Stoicii opinează că mânia trebuie evitată. Ea este antinomia omului înţelept. Continuându-l pe Aristotel, pentru care scopul vieţii este eudaimonia, stoicii scriu tratate despre apatheia, sugerând idealul ciceronian şi senecan de tranquilitas animi. De la Xenocrates şi Aristotel, care se preocupă de tema mâniei (peri paton), şi până la sfinţii părinţi ai bisericii, din secolele iv-v d.H., istoricii moderni au inventariat 30 de tratate dedicate ei. Toată cultura greacă concede că mânia este inamicul procesului politic şi al relaţiilor dintre oameni, recomandând, invariabil, controlul lui orge. Philodemus din Gadara denunţă atât orge, mânia mulţimii, cât şi thymos, emoţionalitatea propriu-zisă în viaţa civică. „Niciun judecător, niciun senator, niciun membru al adunării, niciun magistrat, pe scurt nimeni nu poate fi drept când este pradă pasiunilor mâniei [pathesin orgilois]. Mâniosul devine despotic, suspicios, mincinos, înşelător, necinstit.“

Într-o istorie fondată pe crima fratricidă a lui Romulus, mânia rămâne în centrul scrierilor din perioada Romei republicane şi imperiale. Pentru Salustius, de pildă, „era de aşteptat ca un om public să nu fie mânios: ceea ce la alţii era numită iracundia este considerată, într-un rol public, aroganţă şi cruzime“. Humanitas, amabilitatea, clementia par să ajungă la mare preţ în Roma imperială a lui Augustus, când Horaţiu însuşi crede că împăratul ar fi pus capăt erei mâniei! Pe scutul aurit primit de Octavian Augustus, în anul 27, erau înscrise patru virtuţi: clementia, virtus,justitia şi pietas. Seneca, Tacitus, Lucreţiu sau Epictet ori satirele lui Juvenal curtează această temă în care mânia şi răzbunarea sunt, tot mai mult, asociate barbariei. În ilustra sa expresie, Tacitus îşi scrie istoriile sine ira et studio. După era augustiniană, opera unui Seneca nu mai ajunge la urechile imperiale şi monarhii iulio-claudieni se impun în istorie prin gena irascibilităţii şi a cruzimii. Cu aproape un mileniu înainte ca mânia să fie considerată, în creştinismul timpuriu, un „păcat“ capital, ea trece, în toată tradiţia greco-romană, drept o boală (şi asta încă din secolul al vii-lea î.H., de la Solon încoace). În mod explicit, Herodot – care scrie între 430 şi 420 î.H. – consideră deja mânia o formă de nebunie.

Pentru Socrate, tratamentul sufletului este o parte esenţială a medicinei, fiind asimilat autocontrolului, sophrosyne. Fundalul istoric al acestor percepţii este democraţia ateniană.

O întreagă civilizaţie a avut conştiinţa acestui viciu, prezent în animalul politic. Obsesia terapiei a însoţit discursul analitic al mâniei. De la terapia prin cuvânt a filosofului la terapia prin muzică, au fost mobilizate, în scrierile Antichităţii, cele mai insolite reţete şi formule de vindecare. De la pitagoricieni şi orfici ori de la legenda lui Empedocle, care ar fi împiedicat comiterea unei crime (şi-a salvat, se spune, gazda de la moarte folosind muzica, pentru a risipi mânia unui agresor), meloterapia intră în recuzita educaţiei la Platon şi Aristotel.

Chiar dacă numai imaginar, omul politic român şi-ar putea lua ca model un înaintaş roman. Conştient de irascibilitatea sa, Caius Gracchus era însoţit, în discursurile sale, pe rostrum-ul din forum, de un sclav muzician. La auzul acordurilor armonice, se spune că oratorul îşi îmblânzea vehemenţa retorică ce-i colora, adesea, discursurile.

După altă tradiţie (rămasă prin Cicero), tribunul primea tonul discursului de la un flautist, care-l acompania. Desigur, nu ne închipuim că un preşedinte de stat, senat sau partid din România ar trebui să ţină în stafful său naişti, acordeonişti sau ţam­balagii pentru a-şi calma tonul discursurilor în disputele lor. Ne imaginăm doar că vor accepta că sursa mâniei lor nu este realitatea politică pe care cred că o reprezintă sau cauza pe care o apără, ci rădăcina însăşi a gândului din inima lor. În anii postbelici, tema schimbării inimii la omul politic modern era unul dintre refrenele democrat-creştinului Robert Schuman.

Există violenţe de limbaj mai perverse decât cele măsurate în decibelii tonului ridicat. Putem urmări, în generaţii ceva mai noi de oameni politici, vorbitori care cultivă mânia cu voce joasă, disimulată în cinismul ideilor şi în lipsa de empatie pentru auditoriul civil. Dizarmonia vieţii politice din România ultimelor decenii e, până la urmă, expresia unei lumi fără auz muzical, inestetice, sau pur şi simplu needucate muzical, ca şi profund indiferente faţă de gestiunea emoţională a politicului în general. Refuzul de a-şi cunoaşte şi trata maladiile psihice, de a se „interna“ în clinica unei meditaţii asupra politicului este doar simptomul profundei inculturi asupra temei politicului. Consolarea că doar dispariţia biologică a purtătorilor acestor violenţe ar putea însenina şi civiliza spectacolul politic este, până una-alta, singura soluţie. Această seninătate este singura care va lăsa să se facă auzite protestele comunităţii şi răspunsul puterii la aşteptările ei. Inspiraţi de tratatistica antică, nu mai puţin de cinci părinţi ai bisericii s-au dedicat analizei viciului mâniei. Sf. Vasile scrie o predică „Împotriva mâniei“. Grigore de Nazianz compune 546 de versuri despre Mânie – Kata Timou –, Ioan Chrisostomul scrie despre furie şi mânie, iar Sf. Augustin trasează un parcurs al răului, consistând din diada mâniei şi dorinţei, ira et libido. Ei au distins între mânie, ură şi ură la pândă. Ura la pândă pare să descrie lupta pentru putere care şi-a abandonat, în România, rolul ei de vehicul al interesului general. Ea serveşte esenţialmente interesul privat sau de grupuscul, ce vrea să-şi consolideze, să-şi augmenteze şi să-şi legifereze ca infailibile statutul şi privilegiile. Omul politic postmodern se apropie vertiginos de imaginea vânătorului ancestral şi de instinctul său proverbial de ucigaş al prăzii, în timp ce democraţia reclamă calităţile unei siluete de guard al comunităţii, de oficiant al religiei Marii Mame.

 * 

Între „maladie a sufletului“ în civilizaţia greco-romană şi „păcat“ al omului în cea creştină, mânia pare să fie una dintre probele şi cauzele orbirii individului şi comunităţilor în istorie şi, în orice caz, temeiul „originalităţii“ noastre. Privite prin filtrul acestei maladii-infirmităţi, cele aproape două decenii de democraţie în România compun un imens patrimoniu de timp şi de valori risipit de ceea ce Cioran numea „odiseea ranchiunei la români“. Pe scurt, suntem excedaţi de propria violenţă de gândire, de lipsa de cordialitate şi civilitate, de nostalgii şi apucături patricentrice, care pot explica în mare măsură ineficacitatea omului politic român, un „amânător“ (procrastinator) consacrat al propriilor promisiuni.

În pliurile acestei realităţi infinit mai complexe decât încercăm să o sugerăm, tema mâniei este norul de sepie îndărătul căruia se pitesc histrionismul mâniei şi în orice caz agonia produsă de jocurile corupţiei, tâlhăriilor, vicleniilor. Orbirea însă nu ocoleşte pe nimeni; nici pe cel mai calificat delincvent al clasei politice. Ea devine până la urmă sinucigaşă. Obsesia continuităţii istorice a erei comuniste a devenit în democraţia românească o realitate istorică palpabilă. Statul de drept validează şi perfecţionează involuţia vechiului regim comunist al drepturilor de facto inexistente.

Dacă lecţia unei istorii a civilizaţiei greco-romane şi iudeo-creştine nu mai poate induce omului politic român conştiinţa efectelor negative ale furorului, atunci măcar umilitatea de a se lăsa examinat medical şi consiliat ar face ca limbajul politic să aspire la autoterapie şi normalitate. Dispariţia specialistului sau neauzirea vocii lui costă mult o întreagă naţiune.

Răul relativismelor, excesul opinionist, conflictul dintre cuvânt şi faptă au provocat o inhibiţie de protecţie, o anestezie a corpului social, o somnolenţă a corpului electoral. Scepticismul faţă de „posibilitatea“ schimbării, prin voinţa societăţii civile, este, probabil, cea mai grea suferinţă a noilor democraţii. Atinsă de surmenaj, o democraţie care nu doarme poate fi lichidată de o continuă apatie şi stare de prostraţie.

Dacă se verifică însă ca adevărată ideea lui Cioran, că destinul românilor este tarat de blestemul „adamismului“, neterminarea şi luarea lucrurilor mereu de la început, atunci relativismele democraţiei, reluarea ei de la capăt, mereu, în fiecare dimineaţă, este cel mai nefericit metisaj dintre o tradiţie şi o modernitate politică. Dacă îl avem cu adevărat, acest „adamism“ acutizează slăbiciunile, fragilităţile democraţiei, care e, mai degrabă, un regim al triumfului micilor indivizi, operând egotişti, netulburaţi, minusculi profitori de tip paternalist, aciuaţi în umbra şi răcoarea mantiei Marii Mame şi a religiei ei egalitariste.

Când nu mai ştiu despre ce vorbesc, oamenii trebuie, negreşit, să se întoarcă la înţelesurile originare ale cuvintelor, să descopere şi să folosească sensurile lor prime. Să si-la-bi-seas-că, de pildă, sensurile prime ale libertăţii, egalităţii, democraţiei. E ceea ce în România, dacă s-ar întâmpla asta, silabele nu s-ar mai putea auzi din pricina tonului ridicat al mâniei devenite cor public. Un exemplu revelator, în care se împletesc orbirea, adamismul, relativismul, ineficacitatea, s-a petrecut sub ochii noştri.

În mod curios, vizita papei Ioan Paul al II-lea, ce a stârnit entuziasmul pe care numai întâlnirea unei societăţi dependente de Tată cu personificarea lui terestră îl poate avea, nu a fost „procesată“ de clasa politică dincolo de mesajul ei religios şi pacifist şi de simbolismul politic al primei vizite pontificale într-o ţară a Bisericii Răsăritene. La capătul ei, cel mai profund mesaj lăsat de suveranul pontif a fost transmis atunci când a numit România „Grădina Maicii Domnului“. Asupra acestei imagini care nu este nici flaterie de oaspete emoţionat, nici metaforă, ci revelaţie servită de un adorator fervent al Fecioarei, clasele politice ar fi avut de reflectat pentru pregătirea unei noi relansări economice şi spirituale, prin valorificarea darurilor naturale ale acestei Grădini unde, pe deasupra, memoria istorică păstrează amintirea unui precreştin cult al Marii Mame şi a unei ample tradiţii mariane postbizantine.

E greu să ne închipuim că o asemenea sintagmă – „România, Grădina Maicii Domnului“ – era pentru politicianul român mai mult decât un compliment sacru, făcut de înaltul oaspete gazdelor. În realitate, era o profundă recomandare paternă. „Ţara eminamente agrară“ ce ofensa regimul comunist, a cărui replică a fost industrializarea forţată şi sinucigaşă, simultan cu distrugerea agriculturii prin suprimarea ţăranilor, este titlul pentru care România post-’89 ar fi trebuit să lupte din ziua de 26 decembrie a aceluiaşi an, cu filosofia unei simple grădinărese şi cu o gândire şi un comportament mai feminine pe scena politică. „Grădina Maicii Domnului“ înseamnă şi calitatea excepţională a pământului acestei grădini, acum părăsite, ca şi înţe­lepciunea maternă cu care istoria ei ar trebui tratată de bărbaţii clasei politice.

Sindromul mâniei este, la urma urmei, cauza orbirii acestei lumi, astfel privată de intuiţia şi de organul cu care să întrezărească femininul ca transcendent al istoriei şi ca matrice religioasă a revoluţiei democratice.

 

 

Coriolan Babeţi

Democraţia în România: Mânia.ro

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)