Roman scris pe note

  

Ovidiu Pecican

  

Radu Ţuculescu scrie romanele cu o plăcere evidentă. Deşi muzician de formaţie, şi chiar dacă profesionist al literelor şi în cuprinsul altor specii – proza scurtă, eseul, tableta, teatrul –, el pare să se simtă cel mai bine în ambianţa prozei de amplă suprafaţă, unde construcţia, stilul şi viaţa personajelor îi permit exersarea într-o manieră mai complexă a propriei înzestrări. Romanele care îl recomandă sunt Vânzătorul de aripi (1982), Ora păianjenului (1984), Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gâscă (1991) şi Povestirile mamei bătrâne (2006). Ele fac din Ţuculescu senior – fiindcă există încă un prozator în familie, fiul lui, Răzvan, talentat autor de horror stories (gen în care pare să fie aproape singurul român afirmat) – unul dintre autorii de roman cei mai vizibili din Transilvania, alături de Florina Ilis, Alexandru Vlad, Dora Pavel. Una dintre caracteristicile de seamă ale scrisului său este, probabil, pasiunea vizibilă cu care povesteşte. Aparent, aceasta ţine de arta povestitorului. În fapt, atunci când naraţiunea devine o construcţie amplă, pe două sau mai multe planuri, virtuţile ei se potenţează printr-o volumetrie, punere în abis, organizare întemeiată pe utilizarea rafinată a unor jaloane şi recurenţe, a unor sisteme de semnalizare şi convenţii subtile care datorează, fără îndoială, mult experienţei de muzician şi de cunoscător de muzică a lui Radu Ţuculescu. Violonist de formaţie, el şi-a convertit din instinct sau premeditat, recuperând prin scris experienţa artei muzicale, prima pasiune, şi nu într-o manieră compensatoare, ci dându-i un sens mai înalt. S-ar zice, mai ales citind ultimul roman apărut, Stalin cu sapa-nainte (Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2009, 230 p.), că el scrie – şi nu pentru prima dată – având în minte versul-manifest al unui cunoscut clasic francez: „De la musique avant toute chose!“. Recitind, totodată, jurnalul de creaţie al lui Thomas Mann la Doctor Faustus şi văzând intensa preocupare a literatului german pentru o evocare cât mai originală şi mai temeinică a universului muzical în care protagonistul romanului îşi contura personalitatea, treci repede pe lângă tentaţia unei încadrări tipologice a lui Ţuculescu în categoria lui Mann sau a lui John Dos Passos (trilogia sua este, şi ea, o incredibilă aventură componistico-muzicală cu ajutorul cuvintelor şi al stilului), sau, de ce nu, a Margueritei Duras (Moderato cantabile), a lui Alejo Carpentier (Concert baroc), a lui... N. Steinhardt (Jurnalul fericirii). În schimb, rămânând fidel ideii că pentru autorii din această serie – completabilă oricând şi cu alte nume de mare mărime, începând cu Hermann Broch (Moartea lui Virgiliu) şi continuând cu Gabriel García Márquez (mai ales în Toamna patriarhului) – ceea ce e cu adevărat important este structura sau arhitectura romanului, în virtutea faptului că... muzica textului primează în raport cu orice alte preocupări, aş crede că în cazul lui Stalin cu sapa-nainte experienţa care probează un anume tip de adâncime mai accentuată decât în cazul precedentelor romane rămâne cea de tip componistic-muzical.

Stalin cu sapa-nainte pare să fie sonata pe care compozitorul refulat care este Radu Ţuculescu vine să o acrediteze în faţa publicului literar pe care şi l-a câştigat; în frac şi cu vioara în mână. Datorită structurii sale muzicale, naraţiunea cu timpi amestecaţi – adevărată fugă în care temele se „aleargă“, se împletesc, pentru a deveni disjuncte şi a se regăsi cu variaţiuni de o acurateţe care aminteşte de caietul Annei Magdalena Bach sau de Variaţiunile Goldberg. Pariul pare să fie nu succesiunea concurenţială a faptelor de memorie şi a celor de actualitate, nici culoarea ori savoarea lor (deşi acestea nu lipsesc, ba chiar dimpotrivă), ci raporturile de temporalitate, cu accente diferite, care, la rândul lor, se traduc în raporturi de stare sufletească. O comentatoare remarca, şi ea, „stilul ultramăsurat, în sistem de compoziţie muzicală“, al naraţiunii ţuculesciene din această cea mai recentă apariţie, socotind însă că este vorba despre „un roman de confirmare a unui stil“ (Cristina Balinte), şi nu de o noutate. Socotesc că, tocmai prin modul cum face din timpul amintirii şi, respectiv, din cel al trăirii imediate adevăraţii protagonişti ai aventurii povestitoare, Stalin cu sapa-nainte devine romanul cel mai interesant al lui Radu Ţuculescu. De la o vreme crezi că înţelegi că toposul central al romanului este acel „loc psihic“ – vorba Martei Petreu – în care amintirea intensă nu intră în competiţie cu prezentul imediat ori cu trecutul recent (şi deci neconsumat încă integral), ci ambele coordonate ale temporalităţii subiective, filtrate de trăirea nemijlocită şi „urma“ ei, ajung să compună o coloană invizibilă, înşurubându-se una împrejurul celeilalte, asemenea lanţului adn. Suntem, cu o asemenea dinamică, în afara continentului psihanalitic, unde jocul se petrece între subconştient şi conştient, între refulare şi defulare... Aici identitatea subtilă a persoanei – în cazul de faţă, naratorul şi protagonistul (sau protagoniştii, căci el se descompune şi recompune în cel care a fost la diverse vârste, în diferite etape ale vieţii) – se alcătuieşte altminteri, între traumă şi jubilaţie, prin amestecuri şi decantări rafinate pe care prozatorul se rezumă să le evoce şi juxtapună, refăcând ordinea şi dezordinea iniţială, în virtutea... nu a disciplinării lor pe criterii emoţionale sau viscerale, ci ca o consecinţă imediată a unei „muzicalităţi“ pe care o conţin. Dacă se ia seama la celebrul adagiu conform căruia muzica este o artă prin excelenţă a temporalităţii (Cioran: „Muzica este timp sonor“), atunci va deveni mai vizibil înţelesul adânc, al unui exerciţiu solitar de reîntemeiere identitară individuală, al depănării peripeţiilor vesele şi triste, duioase şi sfâşietoare, de reactualizare a ceea ce a fost şi nu mai este, ca şi transpunerea într-un plan filtrat de propria sensibilitate a ceea ce este, dar se lasă greu integrat datorită agresivităţii detaliului de viaţă trăită. Ambianţele, tribulaţiile, prezenţele devin, în raport cu acest exerciţiu, ingrediente indispensabile, dar numai componente ale întregului, totuşi. Eroarea de a confunda prim-planul cu zona substanţială a înţelesurilor nu merită a fi comisă, spre a nu rata sensul integrator şi inovator al naraţiunii-terapie. Atrocităţile şi dezabuzarea sunt bemoli într-o curgere muzicală, tot aşa cum oazele de lumină ale romanului apar, în aceeaşi convenţie, ca nişte intervenţii ale trompetei sau oboiului, după caz.

Stalin cu sapa-nainte este romanul deplinei maturităţi a lui Radu Ţuculescu, în care criza interioară devine pretextul sau prilejul unei plonjări în alte adâncimi ale sufletului decât cele propuse de romanul psihologic.

 

Ovidiu Pecican

Roman scris pe note

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)