Oameni din Est

  

Constantina Raveca Buleu

  

Subiect al unei pseudomitologii orale în spaţiul literar românesc, romanul lui Ioan Groşan, Un om din Est, a apărut finalmente la Editura Noul Scris Românesc & Tracus Arte din Bucureşti, promiţând – prin faptul că e doar vol. 1 – şi o continuare.

Romanul înregistrează mişcările unui grup de rezidenţi ai orăşelului A. din centrul Transilvaniei, în ultimele trei luni ale anului 1989, unica excepţie fiind o trimitere la a doua mineriadă, prin perspectiva jurnalului unuia dintre personaje, Nelu Cucerzan, poreclit Sanepidu, aflat pe punctul de a pleca din ţară. Tot el este şi protagonistul unui scenariu exemplar, sugerat în primele cuvinte ale volumului – „Avea treizeci de ani şi privea în depărtare“ – şi al deciziei de a scrie „un mare roman“, luată în dimineaţa când împlineşte această vârstă şi când spectrul ratării ameninţă să-l copleşească. Privită şi comentată de narator, parada personajelor care îşi vor face ulterior intrarea în scenă în secvenţe autocentrate este, cel puţin la prima vedere, o uvertură viabilă pentru „marele roman“, însă privirea înapoi, decopertarea evoluţiei vieţii protagonistului de până atunci trădează nu numai inautenticitatea vocaţiei sale literare, ci şi inexistenţa pe ansamblu a vocaţiei în economia întregii sale vieţi. Tentativa de a-şi defini vocaţia în speranţa că astfel va fi capabil să şi-o identifice duce, din partea naratorului, la o formulare hedonist-egoistă: „Vocaţia e atunci când te simţi bine...“, sau – ceva mai elaborat: – „vocaţia e rezultatul unei întâlniri fericite între o calitate a fiinţei tale şi nevoia de a te simţi bine cu tine însuţi în lume“. Singura formulă vocaţională viabilă se dovedeşte a fi însă, în cazul său, „amorul fizic“, ceea ce implică personajul într-o questă erotică prin oraşele patriei – selectate în mod aleatoriu sau din raţiuni „culturale“ –, ţinta lui fiind femeile care exprimă perfect – cel puţin în aprecierea sa – spiritul inconfundabil al respectivului loc. Folosindu-se de acreditarea de colaborator la Scânteia tineretului sau utilizându-şi talentul de cabotin, Nelu Sanepidu experimentează ceea ce el apreciază că este „esenţa erotică“ a unor locuri, precum Făurei (graţie întâlnirii cu Saveta), Sighişoara (unde ghidul său pe Dealul Crucii este Annelise), Zalău (unde savoarea este dată nu atât de Tit-Livia Porolissa Pop, cât de tatăl ei), dar şi o abatere atopică, Ada, întâlnită la Costineşti, care pare „de nicăieri“ şi „de oriunde“. Lumile hibride ale Bucureştilor reclamă şi ele mai multe secvenţe erotice, fiecare cu o altă tipologie feminină, într-un alt mediu. În mod ironic, ultima întâlnire erotică a lui Nelu Sanepidu (şi ultima secvenţă a acestui volum) nu este notată de el în jurnal, ci este povestită de Iuliu Borna, prietenul şi „dublul“ său, care, trădat de propria sa magie în primele zile ale Revoluţiei din 1989, îşi urmăreşte iubita la Bucureşti, unde o descoperă chiar în compania lui Sanepidu. Vocaţia priapică a lui Nelu Cucerzan transformă „marele roman“ într-un jurnal erotic, în vreme ce vocaţia sa literară iese la lumină în prietenul său Iuliu Borna, cei doi formând o entitate bicefală, structurată parţial de o logică de compensare şi de organizare în negativ, aşa cum este scrisul pentru Borna, care descoperă că tot ceea ce el scrie în manuscrisul său devine irepresibil realitate, condiţia prealabilă fiind aceea a negativităţii celor scrise, răul fiind proiectat livresc asupra unor actanţi reali. În această stranie magie metanarativă şi în mecanismul literar din spatele său se verifică, de altfel, mottoul eminescian ales de romancier: „El n-a fost când era, el e când nu e“. Răsturnarea condiţionării clasice dintre realitate şi ficţiune sfârşeşte prin a explica mişcările personajelor, deconspirarea procedeului unilateralizând totul. Însă, până la confirmarea statutului de victime ale funestei imaginaţii fixate prealabil pe hârtie, destinele mărunte ale personajelor romanului, interogaţiilor lor şi intersecţia cu istoria constituie un spectacol narativ bine scris, interesant de urmărit.  

Deşi predă materii şcolare inactuale, Grigore Samsaru, profesor de biologie la şcoala la care predau şi Nelu Cucerzan sau Iuliu Borna, cedează brusc dorinţei de a fi parte activă a zeităţii plurale a timpului, Politica, în întruparea ei comunistă, Partidul. Percepută iniţial drept rezolvare magică a unei frustrări personale, aderarea la Partid se amplifică la Samsaru într-un fanatism de tip mitoman, propriu marginalului care se vrea în graţiile extraprivilegiate ale Puterii, numai că sfârşeşte într-o compensare erotică, în braţele unei mărunte reprezentante a Partidului.

Michel Foucault afirma că politica este forma modernă a destinului. Hilde tante, cea care-l crescuse pe Nelu, descoperă acelaşi adevăr după ce soţul ei, oncle Serafim, moare în închisoarea din Aiud. Ea dezvoltă, astfel, o adevărată obsesie pentru istorie, convinsă fiind că cercetarea ei atentă poate duce la revelarea unor semne şi acţiuni funeste, cum fuseseră cele care i-au distrus viaţa. Dusă la extrem, mania pătrunde până şi în cămară, fiecare gem, fiecare recipient cu băutură produsă în casă de către Hilde tante purtând o etichetă care conţine nu numai denumirea produsului, dar şi detaliile evenimentului istoric în care borcanul a fost umplut, rezultatul fiind o istorie gastronomică personală, cu intrări de genul: „Rachiu de caise. 10 litri. August 1968. Când au intrat ruşii în Cehoslovacia“. Un alt personaj, fiul de pădurar şi inginerul silvic Willy Schuster, împarte cu tatăl său nu numai pasiunea pentru fondul forestier şi cinegetic, ci şi amanta, Sári-néni, gazda lui Borna. Împătimit jucător de pocher, Willy ajunge în timpul facultăţii în colimatorul punitiv al partidului, sancţiunea constând în scrierea unei telegrame de adeziune la lucrările Plenarei Comitetului Central pe probleme ideologice. Solicitându-i unui coleg avizat îndrumare documentară pentru elaborarea textului, Willy descoperă Scânteia ca pe o lectură obligatorie, cu valoare de revelaţie: „Era ca şi cum el, care trăia într-o lume pe care-o credea normală, cu partide de pocher, cu gagici, cu fiţuici pentru examene, cu escapade pe munte sau în vastele păduri din jurul satului natal, ar fi fost fără veste azvârlit într-o alta, într-o lume unde toţi ţineau ochii în sus, spre Tovarăş, şi nu puteau bolborosi decât laude“. În mod ironic însă, pedeapsa se metamorfozează într-un har secund, de scriitor de telegrame, Willy devenind un veritabil „sinonimolog“ local, aşa cum el însuşi se descrie cu umor atunci când analizează natura repetitivă a elogiilor aduse lui Nicolae Ceauşescu. Şi, ca şi cum asta n-ar fi suficient, intruziunea ideologicului permează şi sfera sa profesională principală, deoarece atunci când Willy descoperă şi urmăreşte obsesiv un cerb uriaş, acesta devine obiect al unei vânători oficiale. Trucată (cu ecou perfect în aluzii intertextuale), vânătoarea concentrează scenariul grotesc al minciunilor oficiale din epoca ceauşistă, reflectarea ei în ficţiunea ulterior-anterioară a lui Borna nefăcând decât să ducă cu un pas mai departe descrierea funcţionării aparatului represiv-spectacular din epocă.

Dacă tot vorbim de epoca de dinainte de 1989, romanul lui Ioan Groşan recreează prin detalii savuroase atmosfera şedinţelor de partid, adeziunile prin care era elogiat Ceauşescu, anxietăţile legate de îndeplinirea planurilor de tot felul, dar şi lip­sa căldurii sau nechezolul şi ţigările Carpaţi fără filtru. Inserate natural în ţesătura romanului, aceste elemente corespund cât se poate de bine disponibilităţilor ludice ale romancierului, dar mută accentul de pe construcţie pe detaliu, în detrimentul valoric al celei dintâi. Creativitatea simţului ludic, verva de povestitor şi câteva intuiţii epice neexploatate până la capăt salvează în cele din urmă romanul lui Groşan, dar nu-l transformă într-o reuşită notabilă.

 

Constantina Raveca Buleu

Oameni din Est

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)