Superstiţia eului

  

Gelu Ionescu

  

Cărţile de critică avînd o componentă teoretică esenţială, cum este cea a Simonei Sora, precis şi elegant intitulată Regăsirea intimităţii: Corpul în proza românească interbelică şi postdecembristă (Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2008), cer din partea „întîmpinării“ un efort cu care aceasta nu e obişnuită. Iar efortul e uneori chiar refuzat, programatic. Dar fără astfel de exegeze „radicale“ potenţialul critic al unei literaturi rămîne berc – mai ales că nu acesta a fost şi este „terenul“ favorit al exegezei naţionale. Meritele eseului (studiului) la care mă refer sînt multe: de n-ar fi decît să menţionez cultura şi bibliografia, din mai multe discipline, pe care autoarea o pune în valoare şi o manipulează cu claritate şi aplomb, şi tot aş ajunge la o, mărturisită acum şi aici, admiraţie.

Intimitatea pierdută (cîtă va fi fost ea, la noi, în era romantică) e regăsită în două momente, şi anume: cel interbelic, cu al său an „erotic“ de vîrf 1933, şi cel de după 1989, cînd libertatea de exprimare e şi ea regăsită şi venind deci să elibereze de prudenţe pe optzecişti (cei care rupseseră cu modul de lectură, dominant ideologic şi subversiv, pe care lumea literară din generaţia şaizecistă îl impusese unui public care, de altfel, îl admisese şi îl îmbrăţişase chiar, fără rezerve). La pagina 41, Simona Sora face una dintre observaţiile cele mai pertinente şi mai importante ale cărţii – cel puţin aşa cred eu, care m-am învîrtit de multe ori în jurul ideii fără a fi formulat-o, în alţi termeni, fireşte: şi anume că „orizontul nostru de aşteptare“ a fost ireversibil influenţat de mecanismele represiunii pe care am trăit-o, odată cu literatura ei. Şi dacă receptarea, acum sau ieri, a literaturii interbelice nu poate fi decît diferită, normal diferită, de aceea din epocă, ea mai este urmărită şi de sechelele îngheţului care i-a urmat: anii 1949-1989 (cu intensităţi şi temperaturi glaciare diferite). Sîntem deci – din ce în ce mai puţin şi mai puţini – cei care suferim de aceste urmări, de acest mod de lectură cu libertate supravegheată şi strategie a enunţării ocolite a unor dureroase adevăruri parţiale; aş adăuga doar că această grilă, acest  mod de lectură (care nu mai e al celor veniţi în literatură, ca scriitori şi cititori maturi, după ’89) se răsfrînge şi în felul de a-i citi chiar şi pe cei ce au continuat în „optzecismul“ lor sau al urmaşilor, adică în cel de al doilea segment al revenirii intimismului studiat de Simona Sora. Există, în acest sens, al „eliberării“, pagini esenţiale de analiză a literaturii lui Mircea Cărtărescu şi a „intimismului“ său, dintre cele mai profunde din cîte am citit referitoare la autorul excepţionalului Orbitor. (Foarte probabil că am citit mult mai puţine pagini decît ar fi trebuit ca să justific pe deplin exactitatea afirmaţiei mele de mai sus. Iau însă acest punct de reper, literatura lui Cărtărescu, ca fiind cel esenţial din literatura ultimelor două decenii. Şi nu numai.)

Construcţia ideatică şi analitică a întregului demers se bazează deci pe dialogul dintre intimitatea imaginară – corpul interior, „trăit“, descoperirea, redescoperirea, implantarea corporalităţii în imaginarul literaturii epice, al romanului, în speţă – şi intimitatea lecturii. (Punct unde se fac distincţii fine şi ademenitoare la meditaţie.) Dialog (poate că termenul nu e cel mai potrivit) care se materializează diferit în literatura modernităţii („pubertatea interbelică a romanului românesc“, p. 129, formulare memorabilă, perfect simetrică cu „crîncena nevoie de capodoperă a epocii“, p. 195) şi în cea a postmodernităţii recente, polemice cu prima şi aflată încă în plină actualitate literară (chiar dacă umbrită, şi ea, de – parcă inevitabila – defazare).

Într-o desfăşurare cu atîtea subtilităţi şi interogaţii (pe unele le-am urmărit uneori cu greu, o densitate terminologică prea abundentă uzează lectura), prefer să mă opresc la cîteva aspecte de istorie literară, dislocînd astfel miza principală a cărţii. Pe care, scurt, aş plasa-o în categoria acelor studii de fineţe şi corectare nuanţată a fundamentalelor judecăţi de valoare care s-au formulat, prin decenii, mai cu seamă privitoare la clasici, numai în parte la contemporani. Acest tip de studii (puternic colorate teoretic) sînt partea cea mai rafinată a exegezei de istorie şi critică literară; în cazul de faţă, Simona Sora propune şi corecţii ale „clasicelor“ judecăţi de valoare sau ale ierarhiei din „interiorul“ unei totalităţi: aşa se întîmplă în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu (unde accentele analitice schimbă situările, în polemică deschisă cu „maeştrii“); în constatarea definitivă (pe care o gîndeam şi eu, demult) că Patul lui Procust este mai degrabă „eşecul unui roman fragmentar, disparat şi insuficient elaborat [...] o carte plină de contradicţii interne, grav cenzurate doar de pretenţia autenticităţii“ (p. 109); în „fixarea“ diagnosticului privitor la emfaticul Maitreyi, ca fiind – contrar intenţiilor şi pretenţiilor autorului – de o „autenticitate relativă (adică inautenticitate) [...] repovestită pentru uzurile bovarice ale cititorilor şi criticilor români“ (p. 136). Paginile despre Adela au strălucire (m-am mirat că autoarea nu cunoaşte analiza la fel de inspirată a lui Ion Vartic); la fel şi cele despre Blecher; cele despre Rebreanu şi Călinescu, ca autori (nu prea) „intimi“, nu fac concesii; Ioana e mai mult „moartea romanului iubirii, scris tocmai pentru transformarea trăitului în literă moartă“ (p. 179).

Puţin despre intervalul dintre primul val al intimităţii prezente şi cel de al doilea, adică despre anii ideologizării şi ai efortului (ce ar fi păcat şi nedrept a fi uitat, în ciuda limitelor lui, care îl şi împing azi într-un anonimat, poate definitiv – deşi mă îndoiesc) de a ieşi din dogmă, de a recupera interbelicul, aureolîndu-l (Simona Sora, cum arătam mai sus, îl priveşte cu stenică răceală). Ar mai fi de spus, paralel cu situaţia de astăzi, că în anii ’60-’80, aplecarea spre teorie a puţinora era privită ca o dezertare din „lupta“ cu oficialitatea. Ceea ce era, numai în parte, adevărat; eu însumi am căzut în acest păcat, cît am putut, sătul de atîta „întîmpinare“ şi limbaj esopic, pseudosubversiv. Astăzi, cred că situaţia nu e mult schimbată – numai că nu se condamnă în numele „misiunii“, ci al ignoranţei trimfătoare. Totuşi, cred că ar fi de discutat despre „intimitatea“ desfăşurată în romanele lui Nicolae Breban, de pildă. Şi că, înainte de interbelic, Slavici (în uimitoarea nuvelă Pădureanca) nu trebuia uitat.

Diferenţele dintre intimitatea interbelică şi cea postmodernă sînt sensibile: sub presiunea „pulverizării“, a unei „hiperintimităţi“ venite ca soluţie pentru salvarea din catastrofele care s-au prăbuşit peste lume în jumătate de secol, intimitatea postmodernă stă şi ea, cred, sub semnul unei „intertextualităţi“, ca să zic aşa, cea care încearcă o ieşire dintr-un vid acaparator printr-o seamă de varii reamintiri şi adaptări ale intimităţilor trecute. Aici, trecînd cu lecturile mele la postmodernii noştri, mi-au lipsit unele puncte de reper despre care este, pe larg, vorba în Regăsirea...: nu am citit nici Femeia în roşu (proclamată ca un fel de capodoperă), nici pe Adrian Oţoiu; apoi textualismul mi s-a părut, de la începuturi, o experienţă teoretică inevitabilă şi cu bătaie lungă, dar cam fragilă – totuşi! – în consecinţe estetice. Cred şi eu, deşi cu insuficient temei, că Gheorghe Crăciun e un romancier important al acestor vremuri. Mă îndoiesc că acelaşi lucru l-aş spune şi despre Mircea Nedelciu.

Carte savantă ce-şi... ignoră (deloc condamnabil!) publicul, cel mereu diletant, Regăsirea intimităţii mai are o calitate salutară – şi anume, aceea că nu foloseşte în analiză şi situare valorică două măsuri – viciu de fond al exegezei naţionale: una pentru universal, alta pentru naţional. E şi aici un pariu cîştigat. Între paginile de reţinut ale acestei cărţi de o densitate atît de ambiţioasă, cititorul implicat va găsi la cele numerotate 278-280 un remarcabil catalog al „primejdiilor“ lecturii, catalog care era să mă facă să renunţ la a mai scrie rîndurile de faţă. Dar tentaţia vinovată a „întîmpinării“a fost mai mare.

Vreau să închei întrebîndu-mă, din curiozitate (pur şi simplu): ce ar ieşi dintr-o analiză a confruntării (sau împletirii) temei intimităţii cu atitudinea ironică: se contrazic, se exclud? Şi să mă gîndesc că autoarea va ajunge în viitoarea sa carte la transparenţa stilistică a unor teoreticieni pe care-i preţuim amîndoi: Matei Călinescu sau Toma Pavel, pentru a rămîne între ai noştri. Nu, nu e un reproş, ci un semn de preţuire, pentru cei ce ştiu să-l citească...

 

Gelu Ionescu

Superstiţia eului

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)