Agonii, morţi şi alte pudre

 

Francisc Baja

  

Dora Pavel îşi expune personajul principal al cărţii sale unui întreg arsenal de senzaţii extreme, de parcă faptul de a învia nu e suficient de şocant, astfel încât el trebuie să fie acompaniat încă de la început de toate manifestările zgomotoase ale corporalităţii, de la vomă, strănut sau sufocare până la cele mai puţin zgomotoase şi mai insinuante, precum spasme convulsive, „mâncărimi insuportabile“, erecţie („fierul dintre coapse“), iar toate acestea concurează la construcţia unui martiraj somatic ce ar trebui să corespundă, în accepţia autoarei, reîntoarcerii agonizant tergiversate în lumea celor vii. Romanul Pudră îşi află punctul forte tocmai în această înviere dintr-o moarte numită clinică, şi atât. Forţa romanului, ilustrată printr-o introducere stilistică sugestivă, în care descrierea atmosferică ne învăluie într-un lugubru anticipat, cu o frază precisă ce ne prinde în magia ei, se pierde încetul cu încetul, odată cu desfăşurarea ezitantă a romanului, forţă ce pare a se hrăni din materia aproape palpabilă a nopţii, din crepusculul ei convertit în întunecime, încât scurgerea anevoioasă a ei nu face decât să slăbească instrumentul scriiturii.

Pe Carasiniu, personajul rocambolesc al cărţii, după violenţa reînvierii ce ni-l dezvăluie nu doar în postura de restaurator de artă, ci chiar de contorsionist ce îşi asumă gesturi riscante (căci în momentul escaladării şovăielnice a sicriului a fost nevoit să execute, la comanda autoarei, mişcări de gimnast), îl aflăm hălăduind pe străzile iluminate de becuri şi de maşini ale unui Cluj adormit, pătruns de meditaţii introspectiv epuizante, analizându-şi relaţiile anterioare cu o fervoare şi cu o luciditate mai degrabă auctoriale decât de recent reînviat. Tulburat când şi când, în acest periplu nocturn, de Gina, o fostă colegă, ce aflăm că pute a morţi pentru că a crescut şi locuieşte lângă un cimitir, apoi conturbat de câţiva tineri pe care Carasiniu şi-i imaginează a fi satanişti, sau de o maşină galbenă ce poate e imaginată a fi galbenă, îl regăsim către zori în umblarea sa peripatetică în parc, „loc ideal al crimei“, unde este prins fedeleş de jandarmi ce sar peste el din negura nopţii şi a tufişului, dus la secţie fără prea multe întrebări, cu un suspans lămurit abia când este acuzat de pedofilie de nişte poliţişti suspect de stereotipizaţi, brute nocturne ce îl acuză pe nedrept.

Dacă introducerile capitolelor sunt bine scrise, analitice, atent elaborate şi ideatic abundente, ele devin disonante în momentul în care la sfârşitul lor, sau în paragraful următor, ele sunt atribuite direct şi fără nicio urmă de îndoială lui Carasiniu, prin formule de genul „despre toate acestea“, „toate acestea le gândea“, „aşa gândea“, „asta gândea“, „de unul singur“, ca şi cum autoarea nu dorea să se confunde cu conţinutul ideatic al acelor fraze, renunţând astfel la responsabilitatea auctorială prin semnătura îngroşată a lui Carasiniu, ce este astfel obligat să-şi asume, în acest moment dificil al postexistenţei sale, introspecţii pigmentate de preţiozităţi ce ţin totuşi de travaliul scriiturii, încât către finalul cărţii ele lasă impresia că au fost adăugate ulterior, după concepţia romanului.

Descoperim şi alte forţări ale credibilităţii cărţii, ce îi cresc astfel senzaţia de nefiresc, precum în cazul dialogului dintre Carasiniu şi Gina într-o tavernă oarecare, unde Carasiniu, ce „pute a mort“, şi Gina, ce pute şi ea a mort, în timp ce ea îşi introduce mâna în prohabul primului pentru cele lumeşti, poartă un dialog ce abundă într-atât de preţiozităţi şi sintagme filosofico-literare, încât lasă impresia că este purtat la ceas de seară între Sartre şi consoarta lui, Simone de Beauvoir, întrerupt, e drept, doar de pauzele în care se aprinde câte o ţigară. Registrul confesiv se menţine pe întreg parcursul romanului, indiferent dacă enunţurile sunt formulate de Carasiniu sau de alţi prieteni pe care acesta îi întâlneşte în realitatea nopţii sau prin anamneză. Nu lipsesc nuanţele sexuale, ce sunt parcă inserate programatic. Puţin bondage, o masturbare, postúri dorsale, hârjoneli pederaste, câte ceva din toate.

După acest periplu nocturn, cu ceva urme de diurn, Carasiniu se reîntoarce la capelă pentru a-şi descoperi acolo iubita moartă, după care, meditativ şi confuz, se refugiază în cimitir, nemaitulburat de nicio maşină galbenă, de nicio acuzaţie de pedofilie, de nicio recrudescenţă a memoriei, iar acolo, după câteva vagi vizualizări mortuare, va aţipi. Fără pudră.

 

Francisc Baja

Agonii, morţi şi alte pudre

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)