Memoriile unui mare singuratic

  

Iulian Boldea

  

Apărută la cinci ani după moartea autorului, Viaţa unui om singur (Iaşi: Ed. Polirom, 2010) e o carte cu totul reprezentativă pentru criticul literar, pentru teoreticianul şi pentru omul Adrian Marino. Îi regăsim în paginile cărţii pe fiecare dintre aceştia; regăsim profilul auster şi tenace al omului de idei, cu intransigenţa sa pe alocuri donquijotescă, cu limpezimea şi rigoarea percepţiei lumii şi literaturii, regăsim instinctul său polemic şi detaşarea de cabalele vulgatei literare. Regăsim de asemenea, în aceste pagini, fie explicit, fie subtextual, şi ideea de demnitate a scrisului, într-un demers în care amintirile, reflecţiile despre literatură, portretele contemporanilor şi avatarurile propriei vieţi, comprimate în epura expresiei confesive, conturează, cum s-a mai spus, o adevărată hermeneutică a ideii de biografie. Refuzând, în aceste pagini memorialistice, detaliul anecdotic cultivat în sine, pentru pasta sa pitorească, Ad­rian Marino cultivă genul autobiografiei „culturale şi ideologice“, al autobiografiei interesate mai curând de propria evoluţie spirituală, de conturul ideologic al unui destin existenţial şi cultural supus adesea unor încercări insurmontabile:

 

cam cîte autobiografii culturale şi ideologice de acest tip există în literatura română? Un gen care, de fapt, nici nu există. Dacă am renunţat la prima versiune a acestei Vieţi... este şi pentru motivul că vreau s-o rescriu cît mai calm, neutru, obiectiv şi, mai ales, ideologic posibil. Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil.

 

Memoriile lui Adrian Marino au o valoare documentară inconturnabilă. Ele reprezintă documentul autobiografic al unui destin intelectual de excepţie, care şi-a resimţit cu acuitate propria condiţie ca fiind cea a unui marginal, care a perceput întot­deauna fără complezenţă tarele societăţii şi ale culturii româneşti din perioada postbelică. În Preambul, Adrian Marino exprimă cu limpezime intenţiile cărţii sale, considerând că aceasta îşi propune să se constituie într-un „examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“. De aceea, „«procesul» vieţii mele este [...] şi procesul culturii şi civilizaţiei române, între anii 1920 şi 2000, repere nu chiar convenţionale“.

Expunerea episoadelor propriei biografii presupune, pentru memorialist, nu doar o selecţie şi o ierarhizare a faptelor, evenimentelor şi gesturilor ce i-au marcat devenirea spirituală, ci şi interpretarea lor, analiza atentă a resorturilor psihologice, a cauzelor şi a efectelor aferente, într-un demers lucid, raţionalizant, dar şi, adesea, polemic. Capitolele de cea mai mare densitate teoretică sunt Descoperirea cărţilor, Cărţile româneşti, Relaţiile externe, Adio „literaturii“ şi Singurătatea culturală, în care se regăsesc multe dintre ideile, conceptele şi interpretările din cărţile de hermeneutică şi comparatistică, contextualizate prin inserarea lor într-o tradiţie românească şi europeană. Nu lipseşte tonul polemic, la adresa lui Barthes („Roland Barthes rămîne pentru mine emblema modei, snobismului şi, mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei «structuraliste»“) sau la adresa „noii critici“ şi a limbajului său fetişizat de colportorii metodei:

 

atunci mi-am dat seama, prin experienţa cea mai directă, cum se stabilesc, de fapt, reputaţiile, canoanele şi modelele critico-literare occidentale. Cum se instituie şi funcţionează dictatura unei orientări şi metode critice unice. Eliminarea totală a predecesorilor. Ignorarea sau expulzarea radicală a poziţiilor teoretice şi metodologice adverse. Repetarea obsesivă, rituală, litanică, numai a unor termeni fetiş-simbol: „text“, „lexem“, „structură“, „cod“ şi alte asemenea.

 

Observaţiile lucide ale memorialistului nu au în vedere doar individualul, orientându-se, dimpotrivă, în capitolul Altă Românie, de exemplu, spre o întreagă forma mentis, cu carenţele sale structurale, cu fascinaţia anomiei şi predispoziţia spre „aranjamente individuale“, prin care orice legiferare sistemică este dinamitată:

 

Mentalitatea românească nu asimilează ideea de normă abstractă, generală, impersonală. Regulile şi principiile legaliste nu sînt luate în serios. Fiindcă, în primul rînd, ele nu sînt înţelese, nu sînt asimilate de un sistem mental şi social unde totul este şi rămîne personalizat şi rezolvat de la un capăt la altul prin aranjamente strict individuale.

 

Turnura morală a unor confesiuni e indiscutabilă; discursul autobiografic devine, în cazul rememorării epocii detenţiei, tensionat, vocea naratorului e crispată, nesigură pe sine:

 

Că am suferit umilinţe şi cedări nu contest. Cine poate fi „erou“ zi de zi, ani şi chiar decenii întregi, mai ales sub un regim dictatorial, represiv, terorist? Dar punînd cap la cap toate episoadele prin care am trecut, îndrăznesc să afirm că nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine, în esenţă, de viaţa mea. Trăită adesea în condiţii-limită, chiar disperate. „Preţ“ prea mare? Inevitabil? N-am nici pînă azi un răspuns definitiv, riguros, inatacabil, la această întrebare.

 

Pe de altă parte, surprinzătoare poate părea repudierea de către Adrian Marino a „cărţii de închisoare“, pusă sub semnul mistificării, indecenţei şi imposturii:

 

Se observă, cred, cu destulă uşurinţă, că astfel de amintiri (dacă le pot numi astfel) n-au nimic comun – dar absolut nimic comun – cu aşa-zisa literatură de închisoare. Este un gen pe care-l detest profund. Fals, afectat, artificial şi, mai ales, total indecent. Mistica închisorii n-am avut-o niciodată. Iar a face literatură, beletristică, fraze frumoase, imagini şi formule fericite, a urmări efecte pur estetice pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane, mi se pare, mai ales acum, culmea imposturii literare, a mistificării amorale. 

 

Viaţa unui om singur e o carte ce derivă dintr-o dualitate fundamentală a autorului ei; lucidităţii teoreticianului şi hermeneutului literaturii i se asociază, cum s-a mai spus, o sensibilitate adesea ulcerată, intransigentă, în relaţiile cu ceilalţi. De aici şi reacţiile recente ale celor vizaţi în carte, unele cu totul deplasate (cea a lui Mircea Dinescu, de pildă). Reticenţele faţă de construcţiile teoretice ample sunt aspru sancţionate, fiind considerate „un indiciu evident de cultură minoră, fragmentară, publicistică, actualistă şi mecanic-sincronică“. De altfel, constată cu amărăciune memorialistul, poporul român nu posedă gestul „reflex“ de „supravieţuire istorico-memorialistică“. Comunismul a însemnat, pentru Marino, „corupţie generalizată“, în timp ce „rezistenţa prin cultură“ nu a fost decât o formă de alibi „al pasivităţii ideologice“. Memorialistul respinge şi „eroizarea, exhibiţionismul rezistenţei“, considerând că existenţa unui spirit liber într-un regim totalitar este dictată de o funciară ambiguitate.

Autobiografie de tip ideologic, Viaţa unui om singur este şi un text cu valoare testamentară, scris în regimul autenticităţii şi al lucidităţii, în care avatarurile edificării de sine stau faţă în faţă cu imaginile terifiante ale unui timp convulsiv. Din paginile cărţii reiese, cu limpezime, conturul unui mare singuratic al culturii româneşti.

 

Iulian Boldea

Memoriile unui mare singuratic

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)