Publicistica de tinereţe a lui Adrian Marino

  

Ştefan Borbély

  

Aurel Sasu – impecabil ca întotdeauna în calitatea sa de istoric literar – şi editura clujeană Eikon, condusă de poetul Vasile George Dâncu, au editat recent, sub titlul Cultură şi creaţie, în condiţii grafice excepţionale, susţinute şi de Societatea Culturală „Myrobiblion“ de pe malurile Someşului, publicistica de tinereţe a lui Adrian Marino din perioada 1939-1947, de la primul text, cel despre Sanielevici, publicat în octombrie 1939 în Jurnalul literar, până la Kleist în româneşte, tipărit în Naţiunea la începutul lui septembrie 1947, cu câteva zile înainte de „comprimarea“ autorului din postul de asistent al lui G. Călinescu, arestarea venind puţin mai târziu, în aprilie 1948.

Debutul, de altfel, este descris în Viaţa unui om singur (cap. 6, p. 47):

 

Fără nici o experienţă anterioară, dar absolut fără nici una, am trimis un articol despre H. Sanielevici [lui G. Călinescu – n.n., Şt.B.], care – spre enorma mea surpriză – a şi apărut, peste două săptămâni, pe prima pagină, în colţul din dreapta. [...] Nu mai redactasem niciodată un astfel de text. Un simplu produs de contaminare şi emulaţie livrescă, de „critică cu critică“, alimentată – aproape mecanic – de şi prin propria sa substanţă.

Atmosfera personală a debutului apare descrisă tot acolo, dar cu un capitol mai devreme, la p. 41:

 

Duceam, în esenţă, o viaţă intelectuală extrem de interiorizată şi izolată. Obscură, bineînţeles, dar foarte personalizată. Nu comunicam cu nimeni. Simţeam, mai ales, nevoia acută de a organiza, sistematiza, acumula cunoştinţe cât mai bine ordonate şi structurate. [...] „fişele“ mele inspirau sarcasme. Şi, totuşi, simţeam, „ştiam“ instinctiv că aveam dreptate. Că numai în acest mod se pot „stoca“ şi „organiza“ toate noile cunoştinţe culturale ce se acumulau progresiv. Şi ele sporeau mereu. Se aliniau – aş spune, de la sine – într-o serie de „bibliografii“ spontane.

Am citat in extenso aceste pasaje pentru a risipi din start o impresie care mai persistă printre literaţi: aceea potrivit căreia Marino şi-ar fi repudiat preocupările foiletonistice din tinereţe, laolaltă cu cele ulterioare, pentru a rămâne cu gustul solid al studiilor temeinice şi al ideologiei bine ascunsă în ele. Dimpotrivă, atât jurnalul, cât şi frumosul volum editat de către Aurel Sasu demonstrează că lucrurile stau tocmai invers, fiindcă avem în ele un om care se caută pe sine, consecvent, ştiinţific şi sistematic, convins fiind că, spre deosebire de foiletonistica facilă care domneşte în jurul său, sistematicitatea, cât mai impersonală cu putinţă, este aceea care-l face pe critic, pregătindu-l în perspectivă pentru construcţii mai îndrăzneţe. Există însă tot acolo o propensiune către baroc care se cere a fi analizată, fiindcă tocmai renunţând la ea devine Marino ceea ce a rămas în conştiinţa noastră: omul proiectelor solide, duse la bun-sfârşit, şi opozantul a tot ceea ce este facil, efemer în cultură.

Textele de început din Cultură şi creaţie demonstrează, cum nu se poate mai potrivit, că Marino a avut, chiar din momentul în care s-a decis să trimită un prim text pe adresa Jurnalului literar, un puternic complex identitar, pe care l-a exprimat apoi de-a lungul tuturor anilor săi de creaţie, până la „marea oglindă de sine“ (uneori distorsionantă), pe care o reprezintă Viaţa unui om singur. Astfel, în mai 1946 – adică, strict statistic, la mai puţin de 50 de texte publicate de la debut –, opţiunile sale sunt ferme:

 

socotesc „cronica literară“, afară de cazul când intră într-un fel oarecare în programul ascuns de lucru, drept o mare primejdie. Ea risipeşte energia, toceşte sensibilitatea prin lectura neîncetată de opere ratate şi minore, abate de la meditaţia strânsă şi de la ideile generale, fără ca aceste cronici să ofere adesea prilejul unei construcţii oarecare.

 

În consecinţă, el se doreşte a fi critic, nu cronicar literar: „Cronicarul literar, care aleargă la redacţie săptămânal cu foiletonul în buzunar [...] este un biet funcţionar. Criticul însă nu trebuie să scrie decât când are cu adevărat ceva de spus, fără divagaţii. Unde începe rutina, încetează emoţia adevărată“.

Numeroase texte din prima fază de creaţie a lui Marino exprimă o asemenea voinţă identitară, dobândită prin orgoliul de a fi diferit de ceilalţi, inclusiv de mentorul său de moment, G. Călinescu, de care se va dezice furibund ulterior. Înainte de a le investiga măcar sumar, o precizare de tranziţie se impune: în economia existenţială a multor critici literari, decizia de a persista în foiletonistică reprezintă asumarea unei exprimări duale a vocaţiei, cu o voinţă împărţită între degustarea câte unei cărţi mereu noi, inedite, şi calmul speculativ al studiilor sau eseurilor de anvergură. Marino socoteşte însă că foiletonistica are legitimitate doar în cazul în care se încadrează în „programul ascuns de lucru“ al cuiva, ca un soi de propedeutică pentru construcţii de durată. O asemenea convingere, formulată încă din tinereţe, va reveni în textele sale de maturitate, acutizată fiind în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, când Marino va putea da în sfârşit glas vocaţiei sale de „ideolog ascuns“, sugerând că întreaga sa operă trebuie citită, retroactiv, ca literaturizarea fatală a unei vocaţii politice sau ideologice.

Deocamdată însă, la începuturi, o asemenea concepţie abia de se înfiripă: este acolo, dar nu are încărcătură conceptuală definitivă. În Joc şi sinceritate în artă, de pildă, Marino face elogiul ludicului, înveşmântat în ritualistică şi stil: „Intelectualitatea fermă şi lucidă a iubit totdeauna libera manifestare a spiritului critic, analiza elegantă şi glacială, execuţia savantă şi necruţătoare, cu mâinile solemn înmănuşate“. Opunându-se parţial unei interpretări extensive, susţinute de către Mircea Eliade, Huliganul cultural vituperează – cu nuanţări pe deplin valabile şi astăzi... – împotriva obscurantistului „isteţ“, defulat în ifose: „Pe plan «cultural», huliganul cultural se dovedeşte a fi ascuns compilator de articole, negativist absolut, strâmbând din nas în faţa oricărei complicaţii, dispreţuind «clasicii», metoda preferată fiind infatuarea, nota injurioasă, pamfletul, tehnica de «pisser contre le ciel» fiind căutată cu tenacitate“. În contrapartidă, autorul elogiază „critica de creaţie“, bazată pe nonconformism şi pe unghiuri perspectivice inedite, „vioiciunea, efervescenţa, spontaneitatea intelectuală“ (într-un text care porneşte de la Rivarol) sau „inconfortul în gândire“ (într-un text care se intitulează chiar Despre spiritul critic). În altă parte, intelectualul exponenţial al epocii – în cazul de faţă: G. Călinescu – i se arată, oarecum mirobolant, ca un savant hermetizant, desprins prin artă şi estetizare de mizeria vieţii de fiecare zi:

 

Criticul vorbeşte un limbaj necunoscut epocii noastre imediate. În mod practic, dl. G. Călinescu a rupt toate punţile cu exteriorul şi, asemenea astronomului babilonian, el s-a ascuns într-un turn enigmatic, clădit în trepte, păzit de lei înaripaţi, înspăimântători la vedere. În templu nu pot intra decât cei iniţiaţi, the happy hero, cum spunea Stendhal. Odată cu lăsarea serii, astronomul înfăşurat în mantii grele, brodate în aur, cu gesturi hieratice, se urcă solemn pe ultima terasă. Zgomotele lumii de jos au amuţit, cerul nemărginit invită la calm şi contemplare.

 

Suntem departe, încă, de repudierea amară de mai târziu, formulată pe temeiuri de histrionism genuflexial, oportunism ideologic şi politic sau ipocrizie:

 

De episodul „Călinescu“ îmi amintesc cu cel mai mare dezgust. Aş fi dorit să nu-l fi trăit niciodată. Dacă însă şi după o jumătate de secol el continuă să mă preocupe, şi adesea chiar să mă obsedeze, înseamnă că a constituit pentru mine o lovitură foarte dură. Mai mult: o catastrofă, un adevărat dezastru moral. [...] A fost [...] marele eşec al vieţii mele intelectuale, morale şi, ceea ce nu aş fi bănuit niciodată, al existenţei mele sociale. (Viaţa..., p. 46)

Desprinderea se produce, cu toate acestea, în doi timpi, motiv pentru care Marino consemnează, într-o primă instanţă, „întâlnirea iniţial fecundă, într-un fel“ (ibid., p. 46), cu maestrul, pentru a conchide negativ: „... repede însă eşuată într-un conflict grav, iremediabil şi de proporţii incalculabile. Am plătit foarte scump toate naivităţile şi entuziasmele mele“.

Viaţa unui om singur sugerează câteva detalii lămuritoare, dar nu şi fondul crizei sau motivele de profunzime ale rupturii, în urma căreia – nu trebuie uitat – Marino sfârşeşte la Jilava. În mod firesc, nici antologia lui Aurel Sasu nu poate debloca motive, însă ne poate lămuri, cel puţin, implicaţiile sale spirituale şi modul în care Marino le-a decantat în reţetarul identitar propriu. Textele – în care, numeric, eseurile de mici dimensiuni abundă – oferă, aproape fără excepţie, proiecţia liberă, decomplexată, a unui spirit esenţial baroc, matrice spirituală din care se desprinde şi portretul, citat mai sus, al lui G. Călinescu. Marino a nutrit în tinereţe, aproape incontestabil, o vocaţie existenţială de tip insurgent, translată conceptual în multe „profiluri“ critice pe care le redactează. Astfel, el îi fişează, scrupulos, pe literaţii halucinogenelor (în Poezia stupefiantelor), recomandă scepticismul creator, asociativ în critica literară (pornind de la un text de Bertrand Russell) sau scrie despre temperamentul „inteligent şi retractil, lucrând prin mici explozii de efuziune iute înăbuşite“, al lui Heinrich Heine (Heine umorist). Toate acestea duc înspre „călinescianismul“ de care s-a tot vorbit, dar nu înspre unul din care a ieşit Istoria... din ’41, deci de tip organicist, constructiv, ci înspre unul dominat de metodologia infinitezimalului barochizant, din care Marino face, în cel puţin prima parte a creaţiei sale, o „figură internă“ agreată. Ajuns la conştiinţa nepotrivirii dintre acest stil şi programul cultural constructiv pe care îl are în vedere pe termen lung, simte nevoia unui sacrificiu de reajustare, a cărui expresie exterioară e G. Călinescu, iar cea interioară: propriul său călinescianism lăuntric, cu care se identificase până atunci. Ca întotdeauna, cuţitul intră prin oglindă: una în care Marino se priveşte neîncetat, indiferent în ce fază de creaţie s-ar întâmpla să fie.

 

Ştefan Borbély

Publicistica de tinereţe a lui Adrian Marino

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)