Convorbiri cu dl Gary.

Portretul unui fost „tânăr bolşevic of great expectations“ faţă în faţă cu Occidentul

  

Mihai Barbu

  

Acest dosar are 11 „piese“ şi îl are ca erou pe Ion D. Sîrbu. Textele se bazează pe interceptări telefonice şi ale corespondenţei obiectivului „Suru“ (scriitorul însuşi). Toate textele de mai jos se regăsesc, transcrise sau copiate de Securitate, în voluminosul dosar Sîrbu aflat în arhivele cnsas-ului. Perioada la care se referă aceste interceptări se află cuprinsă între 11 august 1981 şi 24 aprilie 1982. În biografia lui Sîrbu, această perioadă are o semnificaţie aparte. Este intervalul dinainte şi după unica sa călătorie în Vest. Securitatea a vrut să ştie, în primul rând, dacă Sîrbu va rămâne sau nu în Vest. Toate probele erau în favoarea lui Sîrbu. În ciuda evidenţelor, această primă ieşire în Vest a fost şi cea din urmă. O altă proiectată ieşire, împreună cu soţia, la Roma, a rămas, din păcate, un deziderat niciodată împlinit. Dna Lizica Sîrbu nu a mai reuşit să vadă, alături de soţul său, vreo catedrală vestică. Bunul lor prieten, Sergiu Al-George, a reuşit să viziteze Roma, la întoarcerea sa din India. A fost extrem de fericit, dar nu a supravieţuit acestei minuni. La doar patru zile după ce a vizitat „Roma madre“, s-a prăpădit. (Vedi Roma e puoi mori…) Sîrbu a mai sperat, degeaba, încă şapte ani…

  

Ileana Negoiţescu, salvarea obiectivului „Suru“

 

În seara zilei de 11 august 1981, la ora 20 şi 4 minute, obiectivul „Suru“ este chemat la telefon de Ileana Negoiţescu din Bucureşti. Receptorul este ridicat de Lizica Sîrbu şi cele două doamne discută despre starea sănătăţii lor şi despre starea timpului. Apoi, Ileana Negoiţescu spune: „Am vorbit aseară cu Nego şi mi-a spus să-i dau un telefon lui Gary şi să-i dau numărul de telefon unde-l poate găsi, că el e lângă Bonn luna asta şi întreabă când vine. Să vorbească cu el la telefon“. După această conversaţie pregătitoare, dna Lizica Sîrbu îi dă receptorul soţului său, Gary.

„Suru“: De câte ori te-am căutat la telefon nu te-am găsit…

Ileana: Am fost plecată la Moscova, Leningrad…

„Suru“: Asta a fost!

Ileana: Gary, ce să-ţi spun am avut un succes nemaipomenit la Bacu [corect: Baku, n.n.]. Înnebuneau după mine. Însă, la Moscova şi Leningrad nu se mai uita nimeni la mine…

„Suru“: Hai…

Ileana: Nu mi-ai scris!

„Suru“: Vin personal să te văd. Spune ce veşti ai de la Nego?

Ileana: Am vorbit aseară cu el. A împlinit 60 de ani, ieri. Şi mi-a spus aşa: Caută-l pe Gary că trebuie să vină aicea…

„Suru“: Aşa…

Ileana: El stă până la sfârşitul lui august lângă Bonn, într-un sătuc, are un număr de telefon şi mă întreba când vii?

„Suru“: Nu vin acuma, poate la toamnă…

Ileana: Când la toamnă?

„Suru“: Octombrie sau noiembrie… [sublinierea Securităţii, n.n.]

Ileana: În decembrie vrea să vină înapoi definitiv.

„Suru“: El zicea că în septembrie vine pe aicea…

Ileana: Nu, că vine definitiv în decembrie…

„Suru“: A primit de la mine scrisorile?

Ileana: Sigur că da. A zis că poţi să-i scrii tot la adresa lui. Că el le primeşte prin Radu, care îi aduce scrisorile. Dacă vrei să vorbeşti cu el, îţi dau numărul lui de telefon…

„Suru“: Dămi-l! [sic!]

Ileana: Dercum [corect: Derkum] este o localitate din rfg, dar nu te interesează localitatea, e lângă Bonn. E un sătuc. Aşa: 225…….., 225 e prefixul.

„Suru“: Da. Şi cum îl chem pe el?

Ileana: El răspunde, nu e nimeni acasă…

„Suru“: Bine, am înţeles.

Ileana: Când vii în Bucureşti?

„Suru“: Aştept un răspuns de la editură şi vin şi la tine că tu eşti salvarea mea. Am să-i scriu eu mâine şi am să-i dau şi telefon. Bine, am să-i telefonez…

Ileana: Bine, vă sărut pe amândoi!

„Suru“: Săru mâna.

 

Convorbirea a fost înregistrată cu postul 14 icp de către Securitatea din Craiova. Lt.-col. Vîlceanu are sarcina, potrivit documentului înregistrat sub nr. 0024925, din 12 august 1981, să semnaleze Securităţii din Bucureşti deplasarea obiectivului în capitală.

  

„Lasă, mă, că e frumoasă! Aşa cum e, e lumea noastră, ştii...“

 

În ziua de 17 august 1981, la ora 19 şi 54 de minute, Ion D. Sîrbu e chemat la telefon de un cetăţean din Bucureşti pe nume Sergiu. După transcrierea convorbirii telefonice şi înaintarea ei superiorilor, lt.-col. Vîlceanu are sarcina de a afla „cine este legătura“ şi „despre ce carte era vorba“ în conversaţia telefonică. De asemenea, tovarăşului Vîlceanu i se cere să fie atent la „unele afirmaţii ale obiectivului“. Tov. Vîlceanu se conformează şi află, în mod operativ, că „Sergiu“ este, de fapt, Sergiu Alex. Gheorghe din Bucureşti, stă pe strada Bradului, la nr. 22, şi a fost condamnat politic. Transcriem mai jos convorbirea dintre cei doi foşti colegi de detenţie.

Sergiu: Alo, Gary?

„Suru“: Da. Cine e? Sergiu? [Ion D. Sîrbu şi Sergiu Al-George au împărţit aceeaşi soartă nenorocită între anii 1960 şi 1963, când au fost împreună în lagărul de muncă din Balta Brăilei, la Strâmba şi Salcia. Au împărţit aceeaşi baracă şi acelaşi pat. Sergiu Al-George a fost arestat în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1958 şi a fost eliberat în ziua de 14 aprilie 1964, după ce a executat cinci ani şi şase luni de detenţie. „Şi acum vreau să vă vorbesc despre doi prieteni care au împărţit patul cu Sergiu în lagărele de muncă din Balta Brăilei – la Strâmba şi la Salcia. Aceştia au fost Mihai Musceleanu şi I. D. Sîrbu, şi au fost realmente cei cu care, în timpul teribilului frig al iernilor, a dormit, încălţaţi cu bocanci, doi într-un pat ca să se încălzească şi să aibă două pături peste ei.“ Dorina Al-George, Şocul amintirilor, ed. a 2-a, Piteşti: Paralela 45, 2006, p. 291.]

Sergiu: Da.

„Suru“: Servus. Ce faci, Sergiule?

Sergiu: Am primit plicul tău. Când l-ai trimis?

„Suru“: Înainte. Şi pe urmă m-am hotărât să vin la Bucureşti.

Sergiu: Gary, am citit versurile tale. Ai un spirit...

„Suru“: Eu n-am vrut să scriu aforisme. Dacă vreau pot să scriu.

Sergiu: Îmi dau seama.

„Suru“: Dacă ţi-au plăcut să rămână acolo. E o pagină şi asta.

Sergiu: Da, sunt nişte lucruri pătrunzătoare, care te emoţionează.

„Suru“: Mă bucur foarte mult că ţi-au plăcut.

Sergiu: Spune-mi şi mie ce ţi-a spus ţie Doinaş despre carte?

„Suru“: Că a vorbit cu Râpeanu şi că a zis Râpeanu că mi-a băgat-o!

Sergiu: E mare şmecher Râpeanu!

„Suru“: Da, ne minte pe amândoi.

Sergiu: Vezi şi tu când se dă cartea în lucru, mă!

„Suru“: Păi, tocmai a plecat la mare şi n-a iscălit. Dar eu am răbdare până în septembrie şi în septembrie, ţi-am spus, fac un scandal european. Ce să fac altceva? M-am gândit în toate felurile. Fac un scandal enorm. Ori pierd tot, ori câştig tot [sublinierea Securităţii, n.n.].

Sergiu: Pentru volumul de teatru?

„Suru“: Pentru tot. Pentru starea mea de semicetăţenie. Sau de necetăţenie, mă înţelegi?

Sergiu: Da.

„Suru“: Ce să facem? Du-te, mă, în India…

Sergiu: Acuma am primit o telegramă, am asigurat tot drumul şi toată întreţinerea acolo.

„Suru“: E fantastic! Să ne aduci cărţi de acolo!

Sergiu: Da.

„Suru“: Să sperăm că plec şi eu…

Sergiu: Să sperăm că plecăm!

„Suru“: Am scris peste tot. Mă aşteaptă prieteni. Peste tot mă primesc şi nu cumva să-i uit. Ne-am aranjat aşa ca să fiu acolo în septembrie. Totul depinde de ei. Aştept, sper să nu-mi facă figura să mă refuze pentru că atunci mă înfurii. Nu sunt ei atât de naivi să creadă că eu o să rămân. Nu le fac eu cinstea asta! (Râde).

Sergiu: A, nu…

„Suru“: Dragă, toată chestiunea este că trebuie să mă suporte până la sfârşitul vieţii…

Sergiu: Tu ai rădăcinile aici…

„Suru“: Tocmai. Ce să fac acolo?

Sergiu: Ce dialoguri să ai acolo?

„Suru“: Cu mine, mă! Tot ce am, am dialogul cu răii de aici cât e rău şi cu binele de aici cât e bine. Că dincolo trebuie să începi de la alfa, nu?

Sergiu: Da!

„Suru“: În primul rând să le învăţ alfabetul, nu? Alfabetul lor de negândire…

Sergiu: Degeaba, că ei niciodată nu te vor înţelege pe tine!

„Suru“: Am certitudinea că aici s-au format, şi la unii şi la alţii, categorii de vederi ale lumii total diferite faţă de Occident. Occidentul nu poate să-i înţeleagă nici pe şefii noştri, nici pe subalterni. Aici s-a format o altă lume. Că e o altă lume…

Sergiu: Lasă, mă, că e frumoasă!

„Suru“: Aşa este. Sigur că da. Aşa cum e, e lumea noastră, ştii… Bine, mă, te sărut şi-ţi mulţumesc că mi-ai dat telefon.

Sergiu: Servus. Pa!

 

Sîrbu, înainte de a pleca în călătoria sa în Occident, a fost la Bucureşti, să-i viziteze pe Dorina şi Sergiu Al-George. El evocă, într-o scrisoare adresată Dorinei Al-George, datată 16 septembrie 1988, că, în ziua de 10 septembrie 1981, pe terasa casei lor din strada Bradului, Sergiu i-a spus, înainte de a pleca în periplul său occidental, o frază memorabilă: „Unii pleacă şi mor, alţii mor şi pleacă“. Sîrbu a completat şi el, în acelaşi registru pesimist: „Lăsaţi orice speranţă voi care nu aţi plecat la timp“. Ceea ce nu ştiau, nici unii, nici alţii, era faptul că se întâlneau pentru ultima dată. Ajuns la Copenhaga, în gară, fiul profesorului Paul Miron de la Freiburg îl anunţă pe Sîrbu că prietenul său, Sergiu Al-George, a murit la Bucureşti, în ziua de 10 noiembrie 1981. Orientalistul revenise de patru zile din India, unde fusese la Congresul de Indianistică de la Benares. Soţia sa, dna Dorina Al-George, scrie, la pagina 98 a cărţii sale Şocul amintirilor, că „era atât de fericit încât nu vedea decât ca o împlinire logică faptul că ar fi murit (la propriu) atunci şi acolo“. În India a însoţit, la un moment dat, un funcţionar al Ambasadei României, care trebuia să fie de faţă la îmbarcarea pe vas a sicriului unui marinar mort într-o încăierare locală. La întoarcerea acasă, Sergiu Al-George face familiei o declaraţie şocantă: „Nu-mi puteam scoate din cap că acel marinar murise în locul meu, că, undeva, un mecanism al providenţei se încurcase şi că acel marinar mort pleca spre patrie în locul meu!“ În India a renunţat la o invitaţie a Universităţii din Caşmir: „Eram obosit, dar mai era ceva: am avut tot ce mi-am dorit şi nu mai doream nimic“. Călătoria a fost extraordinară şi, la întoarcere, Sergiu Al-George a stat o zi la Roma, „crezând că visează“ (Şocul amintirilor, p. 38). În periplul său, Sîrbu a văzut şapte ţări şi şapte capitale. A vrut să vadă Roma împreună cu soţia sa. Securitatea nu i-a mai acordat a doua şansă....

  

La Gura Râului, în căutarea legăturii din ilegalitate

 

În ziua de 21 august 1981, la ora 10 şi 53 dimineaţa, scriitorul este chemat la telefon de sora sa, Bebi (Baby, Irina Sîrbu), din Petroşani. Convorbirea este înregistrată şi redată de L. M.

Bebi: Alo, Sîrbu?

„Suru“: Da.

Bebi: Te sărută soru-ta.

„Suru“: În sfârşit, o voce simpatică. Ai primit de la mine o scrisoare albastră.

Bebi: Am primit o scrisoare franţuzească.

„Suru“: Să te duci la Teta, să scrie în Brazilia.

Bebi: Acum sunt în Simeria.

„Suru“: Vai, de mine, te duci la Sibiu? Aş fi vrut să mă întâlnesc cu tine la Sibiu. Dă-mi adresa unde stai!

Bebi: 21820. La familia Petcu.

„Suru“: Bun. Cât stai la Sibiu?

Bebi: Până la întâi septembrie.

„Suru“: Bine, Bebi, te duci în comuna Gura Râului, la ultima casă pe dreapta şi îi întrebi ca s-a întâmplat cu fiul lor care era ceva mai în vârstă decât mine. Mie îmi pare că e tov. Pană, pentru asta aş fi vrut să mă duc la Sibiu. I-am scris lui Urdea dar nu mi-a răspuns la scrisoare.

Bebi: Bine, mă duc la ultima casă pe dreapta lângă pod.

„Suru“: Bine. Ce mai faceţi? Sănătoşi?

Bebi: Sănătoşi, cu toţii.

„Suru“: Bine, dragă. Servus.

Bebi: Servus.

 

La începutul anului 1981, I. D. Sîrbu vrea să-şi clarifice situaţia politică. Se adresează primarului localităţii Gura Râului din judeţul Sibiu, cerându-i o informaţie simplă, dar esenţială: „un nume, un nume drag pe care l-am uitat“. Sîrbu mărturiseşte, în această scrisoare, că a fost ilegalist între anii 1941 şi 1945. „Plecând pe front am intrat sub conducerea politică a unui tovarăş care, tot soldat în divizia mea, era din Gura Râului. El mi-a dat instrucţiunile necesare când am plecat la Stalingrad. De pe front, am adus veşti mamei sale. Ţin minte casa lui părintească…“ Deşi, ulterior, Sîrbu a servit ca sergent-interpret pe lângă un general sovietic chiar în Gura Râului, nu l-a mai putut întâlni. Sîrbu a uitat complet numele lui. Nici foştii colegi din Sibiu nu i-au fost de mare folos pentru a-i da de urmă. Sîrbu era hotărât să-şi redacteze memoriile şi avea nevoie de numele legăturii sale superioare din ilegalitate. Acest amănunt ar fi lămurit multe lucruri cel puţin nefireşti. Cum a fost posibil ca un fost ilegalist să fie îndepărtat, brutal, de la catedră şi să facă puşcărie politică într-o vreme când ilegaliştii au fost promovaţi, imediat după instaurarea regimului comunist, în funcţii-cheie din aparatul de partid şi de stat? Din păcate, între documentele găsite în dosarul Sîrbu aflat la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, nu am aflat şi răspunsul primarului din Gura Râului.

Leopold Sterhlick s-a născut în anul 1909 şi s-a căsătorit cu Elisabeth Berg, la Sao Paulo. A avut trei fete: Irina, Katherine, Magdalena, şi un fiu, José-Carlos. A muncit ca muncitor electronist într-o fabrică de radio. A murit, în 1967, la Sao Paulo. „Poştaşul mi-a adus o scrisoare de la Magdalena Sterhlick. A murit Irina, fiica mai mică a lui Poldi. De inimă. Îţi trimit şi fotografii primite de la o verişoară, Agnes. Îmi scrie regulat. O familie mare, puternică, unde, zice ea, v-aţi simţi foarte bine. Îmi scrie despre mama sa, Maria, care nu avea decât 3 clase primare. Dar copiii ei, trei băieţi uriaşi, sunt frumoşi. Le-am scris de Ioana Popescu, fiica Christinei, care e fiica mai mică a lui Liviu Rusu. E studentă la fizică, undeva în u.s.a. Agnes mi-a promis s-o caute şi s-o invite. De la ea va afla totul despre noi“, îi scrie Gary surorii sale Irina.

  

Nego trebuia să fie informat că Doinaş voia să plece
în Vest doar în anul care vine. De 1 aprilie...

 

În ziua de 17 septembrie 1981, „Suru“ este chemat la telefon de un bun prieten, anume Doinaş. Printre altele, Doinaş îl întreabă: „Ai vorbit cu Nego?“

„Suru“: Deseară. Ştii de ce, azi la ora 9 mă duc unde trebuie să mă duc. [„La paşapoarte“, notează, în paranteză, omniscientul maior care redă conversaţia telefonică!]

Doinaş: Uite, Gary, eu îi trimit, oricum, şi scrisoare şi telegramă, dar te rog să-i spui deseară următorul lucru din partea mea, că el mi-a dat un telefon acum câteva zile. Eu voi avea o bursă acolo.

„Suru“: Ştiu.

Doinaş: Dar el îmi propune acuma, să accept de la 1 decembrie anul acesta iar eu am cerut de la 1 aprilie, anul următor. Şi el zice: „vă accept acuma, anul ăsta“, adică de la 1 decembrie. Te rog, spune-i că răspunsul meu este negativ. Nu plec din ţară pentru că trebuie să mă ocup de corectură.

„Suru“: Aşa sunt şi eu...

Doinaş: Pe urmă, sunt inconveniente care se leagă de faptul că este iarnă şi nu putem pleca cu maşina. Deci tu îi spui numai atâta: „Doinaş m-a rugat să-ţi spun că răspunsul este negativ. Nu poate de la 1 decembrie“. Iar ţie îţi urez succes.

„Suru“: Bine. Merci.

 

Seara, la ora 22,00, „Suru“ face comandă cu Germania, localitatea Derkum, prefixul 02251 nr. 5......, şi discută cu Negoiţescu, căruia îi spune:

„Suru“: Nego, Doinaş mi-a dat azi de dimineaţă un telefon şi m-a rugat să-ţi spun că nu poate la 1 decembrie ci numai la 1 aprilie din multe, multe motive (iarnă, maşină, etc.). M-a rugat să-i spui domnului Polak [corect: Pollak] acest lucru... Asta din partea lui. Din partea mea: Eu săptămâna aceasta primesc paşaportul. Nu cred că nu-l primesc. Îl primesc. Şi atunci, pe sâmbătă, pe duminică, îţi dau din nou telefon, că l-am primit şi ce am hotărât. Dar unde, tot aici?

Nego: Tot aici. Da, da...

„Suru“: După câte mi-au spus, sigur îl voi primi. Nego, atunci mă duc prin Germania şi-n Franţa. Nego, te rog să ai grijă pentru că eu sunt total ignar în materie de Occident şi te rog să mă ajuţi.

Nego: Da, bineînţeles.

„Suru“: Mai ales cu sfaturi.

Nego: Da, da.

„Suru“: Lui Steiner i-am trimis nişte lucruri şi poate mă va ajuta şi el, dar legătura tot prin tine o fac. Cu Balotă m-am întâlnit, m-a invitat la el, oi vedea... În orice caz, drumul meu şi intenţiile mele sunt regmaniene, adică pe linia lui Regman. Pe unde s-a dus Regman mă duc şi eu. Şi-n condiţiile lui.

Nego: Dar când crezi tu că o să vii?

„Suru“: Eu dacă primesc săptămâna asta paşaportul, atunci în 10-15 zile, eu plec.

Nego: Tu, dacă te opreşti undeva, că poate te opreşti la Munchen [sic!], îmi dai de acolo o telegramă.

„Suru“: Sigur că da. Sau poate vin direct la tine şi de la tine plec mai departe. Dar tu unde eşti? Am auzit că eşti la ţară?

Nego: Da, da. Dar peste câteva zile o să mă întorc.

„Suru“: Bine. Atunci, la Koln [sic!], acolo. Duminică îţi mai dau un telefon aici. Salută-l pe domnul Polak din partea mea, Nego, şi te rog să nu uiţi ce mi-ai promis mie tot în legătură cu domnul Polak.

Nego: Da. Dar, deocamdată, nu este actual.

„Suru“: Ştiu, ştiu. Dar, te rog, să nu mă uiţi şi pe mine.

Nego: Ei, asta-i...

„Suru“: Bine. Să ştii că lucrez mult şi frumos. Te sărută şi Lizica. Sărut pe toată lumea. Pace vouă. Vă sărut! [Convorbirea se încheie la ora 23 şi 27 de minute. Ea a fost redată, cu o mulţime de greşeli de ortografie, de maiorul C. Gh.]

 

Călătoria în Vest a scriitorului Ion D. Sîrbu a durat până în ziua de 1 februarie 1982, când a ajuns, din nou, acasă. A stat trei luni în Vest, a văzut şapte ţări şi şapte capitale. A vrut, în repetate rânduri, să mai facă o altă călătorie în Occident, pentru o perioadă mai lungă. Securitatea nu i-a mai aprobat o altă ieşire din lagărul socialist. Nici când a fost invitat să conferenţieze
la universităţi grele din Apus, precum Freiburg şi Lyon. Atunci, a primit viză de plecare doar soţia sa.

  

„Sunt doctor în Occident,
dar n-am ieşit din Orient!“

 

E ziua de 19 septembrie 1981. Ion D. Sîrbu se află în febra pregătirilor pentru prima (şi unica) sa călătorie în Occident. A primit paşaportul şi trebuie să meargă după viză la Bucureşti. Ca să ia un bilet în circuit prin vestul Europei, scriitorul are nevoie de 12.000 de lei. E o mică avere, în condiţiile în care Dacia, maşina naţională, costă 70.000 de lei. Dorel Crăciun e unicul său nepot. Baby e sora scriitorului şi mama lui Dorel. Monica e fata lui Dorel şi a Judithei Crăciun. Pentru că e interesată dacă Sîrbu va rămâne sau nu în Occident, Securitatea a plasat un dispozitiv de ascultare a telefonului la domiciliul celui urmărit. Ceea ce a înregistrat în ziua de 19 septembrie cu postul 14 icf a fost transcris, cu destule inexactităţi ortografice, de maiorul C. Gh. Documentul a fost repartizat, cu nr. 0024925/ 21.09.1981, Serviciului I, pentru lt-col. Ion Vîlceanu. Documentul, strict secret în anul 1981, este cel pe care îl reproducem mai jos. El lămureşte, astăzi, modul în care un om pe care regimul îl lasă să vadă Occidentul este urmărit, pas cu pas şi ceas de ceas, de omniprezenta Securitate.

De dimineaţă, „Suru“ este chemat la telefon de o rudă din Petroşani, Dorel, a cărui fiica, Monica, studentă, mai vine duminica şi pe la „Suru“ pe acasă. După ce termină discuţia despre această fată, „Suru“ spune: „Te rog să-i spui lui mama Bebi că mi-a venit paşaportul şi că săptămâna aceasta plec la Bucureşti pentru viză şi să fac rost de nişte bani. Ea să mobilizeze familia Szekely, să adune fotografii şi să facă un mic cadou pentru aia mică. Să se gândească şi ei, fiindcă voi trece două zile şi pe la nepotul ăsta al nostru din Şamonix [corect: Chamonix]. Nu cred că stau mai mult de o lună de zile, fiindcă nu am bani şi că lumea este destul de... Adică eu mă duc la români nu mă duc la... Înţelegi? Adică la prietenii mei de aici din Bucureşti, care au burse pe acolo. Vreau să mă întorc că am mult de lucru. Săptămâna viitoare plec, că mă duc cu trenul, că este mai ieftin“.

Dorel: Care-i ruta?

„Suru“: Mă duc prin Budapesta, Viena, Munchen, Koln [sic!]. Pe urmă mă duc în Elveţia şi de la Geneva mă i-a [sic!] nepotul cu maşina. Şi apoi de la Paris, mă întorc cu trenul. Dragă, mă costă 12.000 de lei. Acuma mă duc să cerşesc nişte bani pe la Bucureşti.

 

În continuare, „Suru“ spune că nu are bani, dar vinde televizorul şi tot se duce, ca să vadă şi el lumea. „Sunt doctor în Occident, dar n-am ieşit din Orient!“ Tot el, printre altele, spune: „Mă duc să-i văd şi pe proştii ăia...“ În final, „Suru“ spune: „Deci să anunţe pe Sekăleşti dar discret. Scopul meu nu este ăla, eu voi trece întâmplător şi pe acolo. Eu acolo stau trei zile. Nu mă interesează pe mine muntele, eu vreau să văd lumea, mi-e dor să-l văd pe Bela, să mă fotografiez cu el şi să stau de vorbă cu el. Mie îmi ajunge o zi pentru vărul meu. Eu, munţi am văzut... Apoi fug la Paris. Să-i spui să-mi trimită Revista Cercului literar, nr. 1 şi revista Teatru, nr. 7, aia galbenă, că trebuie să i le duc lui Negoiţescu“.

Dorel: Ceva manuscrise duci cu tine?

„Suru“: Nu duc decât tipărituri. Voi încerca acum la Uniunea Scriitorilor, dacă-mi dă viză pentru manuscrise. Dar asta am s-o discut cu preşedintele...

 

„Suru“ se văicăreşte că nu are bani şi nici nu ştie de unde să procure. „Poate mă duc pe la Keibel o zi, la Heidelberg, ăsta este tot petrilean [«adică din Petrila», ne lămureşte Securitatea!] dar este zgârcit şi rău dar mă duc numai o zi ca să-l bag în pizda mă-sii.“

„Din nou discută despre fată, că învaţă bine şi că este cuminte, iar săptămâna viitoare v-a [sic!] face numai practică. Dorel va da telefon săptămâna viitoare, ca să discute şi cu fiica.“

  

Un cetăţean din Deva se interesează dacă Sîrbu
mai revine de dincolo în România

 

În seara zilei de 28 decembrie 1981, la ora 20 şi 15 minute, dna Lizica Sîrbu a fost sunată de un cetăţean care s-a recomandat a fi Puiu Bălan, un fost elev al lui Sîrbu, care vorbea, acum, din Deva. Puiu Bălan întreabă unde este Ion D. Sîrbu, iar dna Lizica îi spune, evaziv, că e plecat în lume.

Puiu Bălan: Doar nu-i dincolo?!

Lizica: Ba da.

Puiu Bălan: Dincolo îi?

Lizica: Da, dincolo.

Puiu Bălan: Şi mai vine?

Lizica: Doamne, Dumnezeule, cum puteţi spune aşa ceva? (revoltată)

Puiu Bălan: Eu sunt coleg de-al lui care din când în când îl felicit.

Lizica: Când vine o să-i comunic. O să stabilim şi vă facem o vizită cu mare plăcere.

Puiu Bălan: Sărut mâna.

Lizica: La mulţi ani şi petrecere frumoasă. Vă mulţumesc pentru telefon.

 

Sublinierile de mai sus aparţin Securităţii. Documentul este înregistrat, la Securitatea din Dolj, în ziua de 30 decembrie 1981, sub nr. 00168932. Securitatea nu dormea nici în prag de An Nou. Telefonul lui Puiu Bălan poate da naştere la suspiciuni întemeiate. Credem că Securitatea a mai avut nevoie de încă o confirmare a faptului că Sîrbu nu intenţiona să rămână în Occident.

  

„Amorul meu din anii războiului este singura operă de Artă pe care,

 dacă nu am trăit-o, am scris-o.“

 

Ministerul de Interne/Inspectoratul Judeţean Dolj/Serviciul „S“/nr. 0023070 din 17 04 1982

Către Karin Jurj/Timişoara

„... Am ocazia să mă întâlnesc în aceste zile cu prietenii mei francezi cu care am mici aranjamente financiare. Le-am cumpărat din Maramureş o pocladă miţoasă (3.500 lei, sunt ruinat). Prin asta mă achit de ospitalitatea avută la Lyon, Puys, Marseille. Şi îi şi oblig. Am posibilitatea de a trimite o scrisoare căte doamna Dorn, nu ştiu de ce, simt nevoia infantilă de a-mi concentra interesele Occidentale spre ea. Pot să transfer o parte din banii mei la ea (o făceam dacă nu-mi era profund antipatic acest Karlic). Am următoarele presimţiri: vor veni şapte luni slabe de tot, mizerabile, după care ori ne ia dracul, ori va urma o perioadă de nou dezgheţ. Atunci, profitând de bursele ce le am, doresc să văd Italia, Roma. Te rog caută-mi scrisorile – amorul meu din anii războiului este singura operă de Artă pe care, dacă nu am trăit-o, am scris-o.“ 

Karin Jurj este fiica doamnei Ştefania Dorn. Inspectoratul Judeţean Timiş trimite, în ziua de 16 martie 1974, o adresă Inspectoratului Judeţean Dolj prin care răspunde adresei nr. 106/ PM/ 007246, din 24 ianuarie 1974, a securiştilor olteni, referitoare la numita Ştefania Dorn.

Iată ce au aflat securiştii din Timişoara despre marea iubire a lui Sîrbu din tinereţe. Ştefania Dorn era fiica lui Ştefan şi a Mariei şi s-a născut în 21 decembrie 1920, la Timişoara. Era de naţionalitate germană, a studiat Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj şi era profesoară de germană la Liceul nr. 7 din Timişoara. Avea domiciliul pe strada Mărăşeşti, nr. 12. În 1942, după obţinerea licenţei, a fost repartizată la Reşiţa, unde a lucrat până în 1966. În acel an i-a murit mama şi i s-a aprobat transferul la Liceul nr. 7 din Timişoara. Nu era încadrată politic, iar „despre comportarea şi preocupările prezente nu au rezultat alte aspecte deosebite în afară de faptul că este precupată de a întreţine unele relaţii prin corespondenţă cu persoane din străinătate“. S-a căsătorit în anul 1945, la Reşiţa, cu Teodor Birtha, funcţionar. Mariajul nu a durat decât trei ani şi cei doi nu au avut copii împreună. Ştefania s-a recăsătorit cu Carol Parutsch, fiul lui Iosif şi al Ecaterinei, născut la 16 iulie 1911 la Timişoara, de profesie arhitect şi domiciliat pe strada Ceahlău, nr. 11. Dar nici această căsătorie nu a durat mult timp, pentru că prin anii ’60 cei doi au divorţat. În această perioadă, Ştefania Dorn a născut o fetiţă, Karin Parutsch, la 5 ianuarie 1958, la Timişoara. A făcut parte din lotul naţional de nataţie junioare. Securitatea crede că tatăl celei în cauză ar fi fost un tâmplar particular de mobilă, care poseda un atelier în Timişoara. Ştefania Dorn nu a avut nici fraţi, nici surori. Era în evidenţa Securităţii din 1962, „pe motiv că ar avea rude în Austria“ (dosar F.I. nr. 45503). La 28 decembrie 1966, a fost scoasă din evidenţă, pentru că materialele informative obţinute de Securitate nu au confirmat acest lucru. Karin a fost considerată, mereu, de Sîrbu drept fiica sa spirituală. În Dansul ursului, Karin (Carin) devine un personaj care are cu (măgarul) Gary, în timpul nopţilor calde şi nevrotice, discuţii despre morală şi familie. Inevitabil, discuţiile dintre cei doi ating un subiect delicat şi drag amândurora:

 

– Nu-ţi permit să o judeci pe mama mea! Ea a fost...

– A fost o proastă, ţi-o spun eu. Dacă ai ceva în cap, dacă posezi un cât de mic talent pentru viaţă şi învăţătură, află că astea le datorezi doar mie... Mă uit la tine, dulce Carin, cu mare milă, dar şi cu oarecare duioşie. Eşti ultimul meu vlăstar –un hibrid, un fals. Eşti, totuşi, fiica mea spirituală, îmi semeni un pic. Eşti ultimul meu urmaş: ca şi păpădia, am semănat în roza vânturilor; acum, la bătrâneţe, trebuie să recunosc că sunt singur, stupid şi nenorocit. Viaţa începe ca o comedie, sfârşeşte ca o tragedie; la oameni e invers. [Aici, Gary vorbeşte din perspectiva măgarului... n.n.] Dar fiindcă afară e noapte cu lună, fiindcă în curând voi pleca să-mi caut odihna şi nemurirea, aş dori să aşez pe umerii tăi inconştienţi ceva din misterul şi taina lumii în care am trăit. Aristofan, cu care eram văr dulce, spunea despre sclavul lui, Bacchus: Et moi, je suis l’âne qui porte les mystčres! Ai înţeles, dulce Carin?

 

Sîrbu îi scrie lui Karin după ce a primit o scrisoare târzie, „de parcă nu ar fi venit cu avionul ci cu un poştalion baroc“. E trist, dar bucuria comunicării îl face fericit: „În zilele trecute ţi-am trimis o carte poştală îndurerată: mă plângeam în ea de amneziile istoriei, de amneziile teatrale, de cele karinice mai ales. Iată – gând la gând – azi îmi soseşte şi o poză de-a ta în care areţi ca doamna de Stael în curs de a-şi regândi şi rescrie cartea sa De l’Allemagne; zâmbetul tău e acelaşi doar că în ochii tăi întrevăd un pic de lacrimă seacă; iar mâna (de pediatră, gingaşă şi fină, a primit – probabil din cauza volanului, trăsături de chirurg ortoped). Încolo, divanul e de tip oblomovian. Invită la la dolce cosě fan tutte. Adică la nimic: nici la amor, nici la reverie sau mister“. Cu toate lipsurile maşinii de scris, incapabilă de a reproduce semnele diacritice, scrisoarea îi pare fermecătoare: „ortografia maşinii tale scrie o limbă ţigănească pură. Noroc cu tocul rezervor care corectează şi punctează totul. Îţi mulţumim din inimă. În pustietatea piezişe a vieţii noastre ostpolitice, gândul tău e o adevărată briză de pace westfalică. (A nu se confunda Westphalia cu Westphalus; noţiunea a doua e pur fantezistă)“.

Orice relaţie nouă în Vest înseamnă pentru Sîrbu şi o oportunitate de a-şi procura cafeaua, drogul său cel de toate zilele. Orice „transport“ de cafea e negociat printr-un schimb cultural. Cărţi, reviste, ilustrate sunt oferite la schimb cu cafeaua fără de care industria literară ar sta, pur şi simplu, în loc. „Abia aştept să intri şi tu la păscut mărci în câmpul muncii medicale. Sursele mele de cafea s-au terminat şi aici ca şi în Capitală am făcut o listă de cinci prieteni (între care primul e Edmund) pe care îi rog să-mi trimită acele pachete de boabe de 950 grame plus 50 grame ambalaj. Nimic altceva. Aceste colete sosesc. Dacă am cinci prieteni şi fiecare îmi trimite anual câte două colete, eu am asigurate cele două ceşti de cafea fără de care nu pot scrie memoriile. Dacă tu intri în producţie vei fi a şasea mea clientă şi, astfel, cele 12 colete pe an (de câte un kg.) ar fi asigurate. Eu mă revanşez prin glorie şi victorie: vă scriu, vă trimit cărţi, reviste, ilustrate, Urzica – dacă vreţi.“

Sîrbu îşi pune la bătaie toate adresele şi telefoanele cunoştinţelor şi neamurilor sale din Germania pentru a o ajuta pe Karin la stabilirea în noua sa ţară. Nimic nu i se pare prea mult când e să-şi ajute fiica spirituală: „Cât mai am de trăit (am o aprobare provizorie de cinci ani direct de la biroul sfântului Petru, motivat de nevoia de a-mi termina opera începută pe vremea când eram tânăr bolşevic of great expectations, în casa domnişoarei Ştefania, de pe strada Şcolii, în Timişoara), repet, cât mai am de trăit, doresc să aflu de la tine că te-ai aranjat în meseria ta, că eşti mulţumită şi apreciată. Ţin să te recomand cu căldură familiei Lisbeth şi Edmund Pollak (el mi-a fost coleg la Cluj) care te pot sfătui şi ajuta. Cred că le-am trimis fotografia noastră cu menţiunea: eu şi fiica spiritului meu“.

  

„Mă scufund în datorii
ca niciodată. Am cumpărat (luând bani împrumut)
o pocladă de lână miţoasă maramureşeană...“

 

Ministerul de Interne/Inspectoratul Judeţean Dolj/Serviciul „S“/nr. 0023075/ 17. 04.1982

Către Ing. Radu Munteanu/Cluj-Napoca

„... Mă scufund în datorii ca niciodată. Am cumpărat (luând bani împrumut) o pocladă de lână miţoasă maramureşeană (asta visau ei, familia Couriol, cei care m-au găzduit la Lyon şi mă vor mai găzdui). Le-a plăcut enorm de mult, nici nu se aşteptau la un asemenea cadou din partea mea. Au sosit şi le-am înmânat-o. Nu ştiu dacă volumul trimis de voi le-a sosit lor, acolo. Trimit 300 de lei unei mătuşi pocăite, am cumpărat un fulgarin unicei mele nepoate de 16 ani. Nu ştiu dacă sunt katolik, sunt iudeo-creştin de cultură greco-catolică, germano-franceză, dar cu limba de predare român-ortodox.“

  

„Sertarul în care ţin banii e gol.“

 

Ministerul de Interne/Inspectoratul Judeţean Dolj/Serviciul „S“/nr. 0023096 din 20.04.82

Către Irina Sîrbu/Petroşani

„Sertarul în care ţin banii e gol. Am cheltuit cu turul Ardealului, cu prezenţa la Petroşani, am trimis cărţi şi scrisori peste Ocean. Au sosit Couriol-ii, am o datorie faţă de ei. Ei au fost colosali de drăguţi cu mine. Am stat de Crăciun şi de Anul Nou pe capul lor, acum mă voi revanşa. Prin Székely Dezsř, am cumpărat o pocladă din lână maramureşeană pentru ei. Sper să mă pot achita de datorie, de ei am nevoie. Dacă nu pentru mine, pentru Monica sigur. Reîncep căutările după Poldi. Am cunoscut un ataşat de presă de la Ambasada Braziliei. Mayer Doti din Budapesta, colegul meu de liceu, insistă să merg să-l văd. Ce zici dacă am merge noi doi la un bun prieten?“

  

„Gândul de a mă muta la Bucureşti continuă să mă obsedeze...“

 

Ministerul de Interne/Inspectoratul Judeţean Dolj/Serviciul „S“/nr. 0023101 din 20 04 [19]82

Către Ileana Negoiţescu/Bucureşti

„Am primit zilele trecute o ilustrată de la familia Pollak, scrisă nemţeşte de Edmund. Criza de readaptare a trecut: am intrat în ritm, o singură meteahnă nouă s-a adăugat vechilor mele habitudini: mai nou, scriu scrisori către amicii de acolo, mă încă­păţânez să ignor cortina care ne desparte de ei. Visez la o nouă călătorie, de astă dată în Italia; banii îi am, îmi trebuie doar libertate sufletească – lipsa de griji legată de tipărituri – paşaport şi mai ales o bună dispoziţie, o humorescă stare de spirit. Gândul de a mă muta la Bucureşti continuă să mă obsedeze, dar ziceam că măcar să-mi iasă una din cele trei cărţi predate. Ar trebui să fac o cerere la M[inisterul] de I[nterne], să cer revenirea asupra acelei absurde hotărâri nelegale căreia, după ce am ieşit de unde am ieşit, mi s-a fixat domiciliu forţat la Petrila, de unde în aceleaşi condiţii forţate, am fost transferat la Craiova. Alţii zic să nu mai umblu la un dosar uitat...“

  

„Aceste luturi arse
care ne reprezintă mai bine ca ambasadorii.“

 

Ministerul de Interne/Inspectoratul Judeţean Dolj/Serviciul „S“/nr. 023151 din 24 04 1982

Către dr. Gheorghe Telea/Sibiu

„... La Köln (oraşul în care stă Ion Negoiţescu, el mi-a obţinut bursa, aşa am reuşit să văd şapte ţări şi şapte capitale...) am făcut cu Negoiţescu un fel de trecere în revistă a vremurilor şi ai amicilor de altădată şi de totdeauna. Nego mi-a făcut rost de bursă, eu i-am deschis drumul lui Regman (care pleacă peste două săptămâni) apoi, la toamnă, bursa o preia Doinaş. Peste doi ani (am de scos 3 cărţi care zac prin edituri, e criză de hârtie, e criză şi de înţelepciune. Mă lupt pentru cărţile mele cum mă lupt pentru copiii mei) mi-am aranjat să plec împreună cu soţia mea, la Roma. Ţi-am mai scris, trebuia să fac o vizită unui vechi ilegalist (care mi-a fost şef politic prin anii 1942-1944) al cărui nume îmi scapă, dar care stă la Gura Râului, ultima casă cum urci pe dreapta, înainte de a trece Râul. La maică-sa am fost de mai multe ori. În sfârşit, poate nu strică să aflu ce e cu acest fost secretar al organizaţiei din Reg. 35 Art. Sibiu. Despre înaltul nostru prieten, Mitropolitul Nicolae, am aflat că e grav bolanav. Sunt un umil creştin, cred în Dumnezeu şi în Providenţă. Drumul meu spre Occident a fost un pelerinaj spre operele creştinătăţii. Doamne, nu mi-am putut închipui atâta frumuseţe în operele acestui Ev Mediu pe care îl vorbim de rău. Să-mi scrii când are loc la Sibiu târgul de oale ţărăneşti. Binefăcătorii mei din Germania mă roagă: oale şi ulcele cât mai ţărăneşti. Voi cumpăra şi voi trimite aceste luturi arse care ne reprezintă mai bine ca ambasadorii“.

 

Mihai Barbu

Convorbiri cu dl Gary

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)