Din vorbă în vorbă

 

Irina Petraş

 

Remarcam la apariţia primelor cărţi de proză  ale Ioanei Drăgan (Vietăţi şi femei, 1997, şi Poveştile Monei, 1999) realismul atroce şi expresiv al schiţelor, detaşarea un pic cinică de propriile personaje, dar şi o simpatizare mai adâncă cu exact aceleaşi personaje, deplânse pentru omenescul lor vulnerat asiduu dinăuntru şi din afară. O capacitate anume de a asculta şi imita voci, de a infinitiplica detaliul cel mai mărunt îmi sugera posibila ei alăturare de Gabriela Adameşteanu, Rodica Palade, Adina Kenereş, Nicolae Velea etc. Prozatoarea îşi alege cu predilecţie personaje feminine puse în primejdie în chiar esenţa lor umană fie de personaje masculine buimace, înguste, suficiente, fie de mai largi condiţionări de spaţiu şi timp ale existenţei. Schiţele din volumele amintite sunt radiografii incisive, uneori nemiloase fiindcă exasperate, mereu obiective şi de o luciditate tăioasă, ale nesfârşitei perioade de tranziţie, nu neapărat de la un regim politic la altul, ci de la o calitate a normelor vieţii-în-societate la alta. De aceea, personajele-victimă sunt deopotrivă femei şi bărbaţi, căci emanciparea femininului şi psihologizarea masculinului se petrec la noi crizic, cu nuanţe groteşti, mereu traductibile prin revelatori zoomorfici ai condiţiei umane. Aplicaţi, aceştia, „realităţilor“ omeneşti de ambe sexe, le conturează dramatic zădărnicia, limitarea, marginalitatea. Stăruie în pagină un sentimentalism pe dos, cu gust de cafea proastă şi apartament de bloc confort redus. Periferici, mărunţi, obtuzi, hăituiţi între ceea ce trăiesc şi ceea ce ar dori să trăiască, bărbaţii şi femeile din schiţele Ioanei Drăgan reprezintă toate clasele sociale, strâmtorarea e a tuturor. Toţi şi toate se spurcă pe-ndelete, descărcându-şi iluzoriu frustrările. Deznodământul nu poate fi decât recăderea în buimăceala dinainte. Grăbită să iasă din tranziţie, pripită şi neîndemânatică, societatea românească îşi diminuează drastic şansele salvării. E o posibilă cheie a fabulelor Ioanei Drăgan. Un feminin ieşit din eclipsă şi un masculin împăcat cu pierderea umbrei, singuri în lumina scialtică a noii ordini, sunt feţe încă neclare şi nesigure ale prezentului.

Remarcabilă e stăpânirea instrumentarului şi extrem de nuanţat şi sigur simţul clinic al Ioanei Drăgan şi în Mafalda (Bucureşti: Editura allfa, 2009, 152 p.). Nu e de ocolit un detaliu: Ioana Drăgan e autoarea unui excelent studiu despre Romanul popular în România: Literar şi paraliterar (2001). Spune, la un moment dat, acolo, trecând în revistă şi catalogând romanţuri uitate: „în orice moment, în cultură, se poate identifica existenţa a cel puţin două niveluri, mai precis a două circuite“. Circuitul înalt, academic în sens larg, recunoscut de critica literară, deci legitimat în mod oficial, e secondat asiduu de circuitul jos, al aşa-zisei literaturi de consum, ivindu-se şi prosperând în cvasiilegalitate. Mai mult, cele două circuite au mereu momente de atingere, de contaminare, fie şi trecătoare, şi asta mai ales în era larg permisivă a postmodernităţii. Cred că microromanul Mafalda poate fi citit şi ca jurnal al acestei zone între, de amestec tulbure şi senzual al lumilor, nu doar cu referire la timpul prezent şi la spaţiul românesc. Periferia şi Centrul se atrag prin aspiraţii/tânjiri asemănătoare, deşi de semn schimbat şi inconştiente de stângacea imitare a celeilalte zone. Până la un punct, înălţimea mimată de zonele joase spune mult despre carenţele aceleiaşi înălţimi. Oglinda ieftină are o sinceritate surprinzătoare, pe cât de inocentă, pe atât de parşivă în dezvăluirile ei involuntar parodice. Ea lasă să se vadă falsul dincolo de recuzita de vorbe meşteşugite şi reguli de conduită. Marile teme: viaţă, moarte, iubire, trădare etc., comentate în limbajul cu ofuri şi stridenţe al marginalităţii, nu-şi pierd decât rafinamentul formei (nu de puţine ori simplă poleială), nu şi valabilitatea umană.

Într-o ţesătură de extraordinară, gureşă, expresivă colocvialitate, con-vieţuiesc Tanti Adina, posesoare a unui timp răbdător, căci pensionară gata să descoasă pe îndelete şi apropriat poveşti ale locuitorilor periferiei, ba să şi avanseze mafaldeşti scenarii de viitor, şi studenta Cristina, cu, de presupus, alte speranţe şi alte aşteptări. O voce cu inflexiuni şi modulaţii de o şerpuitoare cuprindere interpretează/deapănă, cu tremolouri, mai multe poveşti intersectate şi vag interdependente (căci întorsăturile şi loviturile fatale sunt legea acestei lumi patetice şi mărunte, nu însă şi lipsite, cum spuneam, de o greu de negat umanitate). Frazarea fie revine pe propriile urme cu reiterări rapide ale unor note şi accente, fie adastă pe o anume secvenţă, cu prelungiri vibrante:

 

Lasă tanti că nu ţi-e matale să mori aşa curând, o îmbărbătase asta mică şi nu era prima oară când repeta cu vocea ei calmă şi înceată această propoziţie simplă, niciodată dusă la sfârşit, un refren care-şi aştepta răbdător punctul final, cu toate că Adina trăgea de ea de fiecare dată să spună mai departe, să scoată la lumină din ea ce ştie, să facă aşa cum face ea măcar, schimbând, minţind, înfrumuseţând ori pur şi simplu preferând să tacă, hai, fetiţo, hai că te joci prea tare cu răbdarea lui tanti, o să rămâi cu ceea ce ştii în tine, iar eu cu singurul lucru care îmi scapă neştiut… asta doar dacă, şi i se strângea Adinei sufletul… dacă, tanti, spune că nu înţeleg, nimic drăguţo, nimic, hai acasă!

 

Cântate la armonică ori la caterincă, la trompetă ori la ţambal, melodiile textului se învolburează în jurul cititorului şi izbutesc să-l ţină în plasa lor până la final. Cu ceva de telenovelă joasă, romanţioasă şi plină de ifose hilare, căci copiate după un model presupus drept înalt, povestea se salvează înspre general-uman prin distanţa pe care prozatoarea o păstrează, deşi „emite“ din chiar miezul cald al lumii pe care o stârneşte, aşa încât nu uiţi nicio clipă că totul se spune cu părtinire, dar una condescendentă, cu sentiment, dar unul ironic:

 

Pe Doru i-l prezentase un coleg, într-un local în care aniversaseră o zi onomastică de la serviciu, mititei şi bere multă, flori şi cadouri peste tot, ea purta o rochiţă nouă care-i venea foarte bine şi nişte pantofi care o roseseră de groaza lumii, dar care se asortau de minune, era cald şi dacă ieşeai afară te zăpăcea mirosul teilor înfloriţi şi aroma gardului de iasomie, o nebunie dulce şi îmbietoare!

 

Încă aproape de pământ şi de sevele sale securizante, personajele îşi joacă rolurile cu un picior în natură şi cu celălalt în artificialitatea tiranică a regulilor sociale: Cristina

 

stătea ca o proastă plângând în mijlocul unui Carrefour şi puţin îi păsa că se uita lumea la ea, cu milă, îngrijorare şi dispreţ, fetele de azi nu mai are, mămică, niciun fel de mândrie, auzea ca prin vis câte-o mămăiţă din pensionarele astea debordând de mândrie, cum să nu, mândre că fostul gicuţă, actualmente tătăiţă, sforăie la televizor în fiecare seară ori râgâie rântaşul duhnind a mândră băutură, ori taie disciplinat cartofii cuburi cubuleţe sub privirea ţanţoşă şi satisfăcută a consoartei care se făleşte cu i-am venit eu de hac, acu la bătrâneţe pentru cât mi-a frecat ficaţii la tinereţe, da’ să mă vadă cineva plângând pe stradă, asta nici în ruptul capului!

 

Tanti Adina, nea Tibi, Doru, Cristinuţa, uşuratica de Violeta, mama ei călătorind prin Europa cu nuri de vânzare, îşi trăiesc şi traduc în cuvinte existenţele scăpate din frâu. Prezicerile Adinei sunt secondate şi de alte tentative de a pune ordine în haosul vieţii. Fiindcă acesta e rostul mafaldelor: să prevadă răul, oricând posibil într-o lume măruntă, hărţuită din toate părţile şi ne-stăpână pe mersul ei. Adevăratele accidente sunt lucrurile bune şi rare: „lucrurile bune sunt neimportante, detalii care doar împachetează frumos suferinţele şi fac suportabile uneori durerile vieţii“. Opinia publică şi marginală, scandalizată de nerespectarea unor legi mimate, nu face decât să întărească legea răului.

Siguranţa cu care îşi joacă Ioana Drăgan lumile mă lasă s-o bănuiesc în stare de stăpânit şi construcţii romaneşti de mare respiraţie. Le aştept cu încredere.

 

Irina Petraş

Din vorbă în vorbă

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)