Geneza mitosofiei Marelui Anonim

 

Ciprian Sonea

  

Cum ajunge Blaga la construcţia teoriei despre Marele Anonim? Care sunt sursele şi motivele mitului metafizic blagian? Care este geneza mitosofiei Marelui Anonim? Acestea sunt întrebările la care căutăm un răspuns în cele ce urmează. A aduce un răspuns exclusiv şi definitiv la aceste întrebări înseamnă însă a ignora esenţialul filosofiei blagiene şi a cădea în unilateralitate. O abordare mai elastică, în care răspunsurile sunt multiple şi care este conştientă că nu epuizează problema ridicată, ne apropie mai mult de specificul filosofiei lui Blaga, care pune accentul pe destinul creator al fiinţei umane. Pornind de la această presupoziţie, în cele ce urmează vom aduce mai multe răspunsuri referitoare la posibilele surse ale teoriei Marelui Anonim, considerând că ele nu se exclud, ci se completează şi nu epuizează potenţialele interpretări.

Astfel, un răspuns la problema ridicată aparţine lui Ion Bălu, care susţine că este posibil ca ideea despre Marele Anonim să fie preluată din filosofia indiană. După cum bine se ştie, filosofia indiană a făcut mare vâlvă în mediul culturii române încă din secolul al xix-lea. Vedanta, afirmă criticul, aşază la începutul existenţei pe atman, Marele Tot, spiritul suprem, din care emană maya, iluzia existenţei fenomenale. Divinitatea aceasta a creat lumea dintr-o pornire spontană şi capricioasă. Imaginea acestei divinităţi se aseamănă cu cea a Marelui Anonim, iar tânărului Blaga îi era cunoscută filosofia hindusă încă din perioada studiilor de la Viena. În acest sens, filosoful îşi îndemna viitoarea soţie să cugete la Marele Tot: „odată când ai liniştea mării cugetă la marele tot, la Atman“. Însă această sursă, consideră criticul, reprezintă o inspiraţie doar pentru faza incipientă a creaţiei blagiene. Filosoful se va detaşa treptat de moştenirile spirituale indice, astfel încât va „imprima“ conceptului de divinitate o „structură originală“.

În studiul „De la Dumnezeul cel bun la Dumnezeul cel rău: Descartes-Motru-Blaga“, Marta Petreu consideră că Blaga s-a inspirat din „prima parte a argumentării carteziene, privitoare la «le malin génie»“, care ar fi sursa tuturor erorilor: „Ceea ce la Descartes era o ipoteză de lucru, infirmată pe parcursul raţionării [...], la Blaga devine certitudine“. Mai mult, Marta Petreu observă că inclusiv „concluziile lui Descartes despre Dumnezeul bun şi verace“ au fost preluate de Blaga, „dar numai după ce au fost întoarse pe dos, anamorfozate“. În acest sens, Marta Petreu subliniază că „argumentul «Dumnezeu este verace, deci nu poate fi înşelător» al lui Descartes a devenit, prin răsturnare, «Dumnezeu este înşelător, deci nu poate fi verace» al lui Blaga“. Apoi, la Descartes, „distanţa cognitivă“ dintre om şi divinitate este „minimă“, în vreme ce la Blaga este „maximă“. La Descartes, adevărul este garantat de divinitate, iar eroarea se datorează imperfecţiunii umane. Or, la Blaga este chiar invers: falsitatea se datorează Marelui Anonim, pe când omul încearcă, prin diverse forme de cunoaştere, să evite censura transcendentă şi să ajungă la adevăr. Mergând mai departe, dacă la Descartes raţiunea apropie omul de Dumnezeu, la Blaga, dimpotrivă, raţiunea ne izolează de acesta. Referindu-se la natura şi atributele divinităţii, Marta Petreu observă că atât Dumnezeul cartezian, cât şi Marele Anonim sunt creatorii lumii. Ambele divinităţi sunt veşnic aceleaşi (imuabile) şi de sine stătătoare (autarhice). Totuşi, în ceea ce priveşte atributul atotputerniciei, Blaga, spre deosebire de Descartes, se fereşte să-l acorde Marelui Anonim. Mai mult, la Blaga, Dumnezeu este „opreliştea definitivă a cunoaşterii“, şi nicidecum „izvorul adevărului“, cum este la Descartes. „Tabloul genezei“ are şi el – subliniază Marta Petreu – „o direcţie contrară aceleia din Descartes“. Creaţia continuă despre care vorbeşte Descartes primeşte un sens opus la Blaga, întrucât Marele Anonim îşi zădărniceşte în mod continuu, prin reducere la minim, posibilităţile generatoare. Concluzia la care ajunge Marta Petreu este aceea că Blaga a realizat „un splendid coşmar metafizic“, în care „a folosit metafizica lui Descartes ca un bun punct de sprijin pentru cristalizarea propriului său mit metafizic“.

La rândul lui, Dan C. Mihăilescu reperează sursa Marelui Anonim în intimitatea subiectivităţii blagiene. Blaga „va «rezolva» criza daimonică a eului prin transferarea acesteia la nivelul suprem, cel al divinului“.

O altă posibilă interpretare ar fi una care nu se îndepărtează atât de mult de spaţiul românesc. Mitosofia blagiană poate fi condiţionată la modul inconştient de matricea stilistică a culturii din care face parte. După cum bine se ştie, spaţiul mioritic apare ca o structură ondulatorie, pendulatoare între diferite extreme: vale-deal, orizont limitat-nelimitat; între destinul nici prea apăsător, dar nici prea uşor, lumină-întuneric, sat-oraş, dac-roman, nelatin-latin. Particularităţile divinităţii blagiene respectă şi ele această matrice. Ele pendulează între divin şi demonic, între egoism şi grija pentru creatură, între impulsul pe care îl dă omului spre cunoaşterea nelimitată şi frâna pe care i-o impune structural acestuia. Structura pendulatorie între extreme ce caracterizează matricea românească îşi pune deci amprenta şi asupra Fiinţei Absolute descrise de Blaga.

Latura nelatină a spiritualităţii româneşti poate constitui şi ea o importantă sursă de inspiraţie în construirea teoriei despre Marele Anonim. Despre existenţa particularităţilor barbare şi întunecate ale culturii româneşti, a „fondului nelatin“, „slavo-trac, exuberant şi vital“, Blaga pomeneşte explicit în „Revolta fondului nostru nelatin“. Alături de moştenirea raţionalistă lăsată de „romanul purtător de civilizaţie“, răzbate şi moştenirea lăsată de „barbarul dac“. Această latură nelatină a culturii noastre reprezintă pentru Blaga un puternic pilon care ar putea susţine edificarea unei metafizici proprii poporului român. Ea se manifestă sub două ipostaze: tracă şi slavă. Aşadar, mitosofia Marelui Anonim nu este doar o moştenire structurală, de pendulare între extreme, ce se manifestă mai mult inconştient, ci şi una inspirată conştient şi voluntar de tradiţiile trace şi slave.

În acest sens, Corin Braga, referindu-se la prima ipostază a laturii noastre nelatine, consideră că, prin valorizarea elementelor exuberante ale culturii noastre, Blaga continuă mişcarea iniţiată de Hasdeu prin articolul „Perit-au dacii?“. Criticul afirmă că tracomania este o „reacţie romantică“ născută în secolul al xix-lea, ce se opune şcolii latiniste, căutându-şi originile dacice. Această reacţie nu este doar particulară, ci are un caracter mult mai extins. Multe popoare erau obsedate de moştenirea lăsată de substratul traco-slavo-bulgar. În acest context, sârbii şi croaţii îşi proclamau originile ilirice, maghiarii pe cele ale hunilor, slovacii pe ale Marelui Imperiu al Moraviei, polonezii pe cele sarmatice, albanezii făceau recurs la mitul ţării promise, în vreme ce „românii dezvoltau miturile daco-tracice“. Blaga este şi el exponentul acestui val, dar de pe teren românesc. El urmează modelul nietzschean al reevaluării valorilor prin întoarcerea către origini. Corin Braga subliniază că, la fel cum Nietzsche propovăduia o întoarcere la vitalitatea germanică „sugrumată“ „de raţionalismul mediteranean“, în mod similar, şi Blaga propunea o întoarcere către „fondul nelatin“, eclipsat de „substanţa noastră etnică latină“.

Bogomilismul, cea de a doua ipostază a laturii noastre nelatine, influenţează şi el teoria despre Marele Anonim. Blaga crede că în multe creaţii populare anonime româneşti se găsesc adânci viziuni metafizice, chiar dacă cel mai adesea ele sunt prezentate într-o variantă naivă şi fără argumentare solidă. În acest sens, filosoful afirma în articolul „Isus – Pământul“ următoarele: „Suntem încredinţaţi că atâtea din eresurile româneşti ar fi putut să fie seminţe pentru atâtea concepţii metafizice“. În special legendele cu substrat bogomilic sunt cele care se aseamănă mult cu cosmologia blagiană.

Fascinaţia şi interesul filosofului din Lancrăm pentru această ipostază tulburătoare a culturii noastre se manifestă atât în eseuri precum „Fârtate şi nefârtate“ şi „Marele orb“, cât şi în unele fragmente din Spaţiul mioritic sau Despre gândirea magică, unde autorul îşi pune speranţa în puterea creatoare pe care o pot avea influenţele răspândite de erezia bogomililor pe teritoriul ţării noastre.

Astfel, conform legendei analizate în eseul „Fârtate şi nefârtate“, „«la început» [...] fiinţau doi fraţi: Dumnezeu şi Dracul, «Fârtate» şi «Nefârtate» [...] «Fârtate» vrea să facă mereu binele, «Nefârtate» aspiră, ambiţios şi pizmaş, să facă şi el ceva, dar nu izbuteşte decât să «îngâne» în rău cele bune ale lui «Fârtate»“. Legenda cosmogonică are, consideră Blaga, un substrat bogomilic, în care binele şi răul sunt într-o perpetuă luptă. Totuşi, subliniază el, aceste puteri cosmice opuse nu luptă la modul „categoric“ şi „fără concesii“. Dimpotrivă, ele ajung să conlucreze, să „colaboreze“, chiar dacă, datorită naturii, se „lucrează“ şi se „macină“ una pe cealaltă. Mai mult, Fârtate şi Nefârtate sunt „fraţi“, întrucât au o tulpină comună.

La fel, în legenda din eseul „Marele Orb“, Blaga observă că creatorul lumii are puteri nemăsurate, dar este lipsit de „simţul văzului solar“. Datorită acestui neajuns, lumea apare în dizarmonie: Pământul era făcut prea întins, astfel încât nu intra sub bolta Cerului. Îndreptarea acestei asimetrii iniţiale se realizează cu ajutorul ariciului, ca imagine a creaturii, care sfătuieşte Creatorul să strângă Pământul şi să realizeze dealurile, văile şi munţii. Blaga consideră că respectiva legendă populară ascunde, chiar dacă la modul naiv, un sens „reconfortant“ pentru „slăbiciunea umană“, care se consolează că nici divinitatea n-a reuşit printr-un singur act să-şi creeze opera. Din prisma divinităţii, sensul legendei este însă mai puţin ortodox: divinitatea nu e o fiinţă atotputernică şi „atoateştiutoare“, întrucât „n-a fost în stare să îndrepte ceea ce ratase“.

Filosoful afirmă că asemenea „eresuri“ populare pot fi o valoroasă sursă pentru o metafizică cu totul aparte: „Ne putem totuşi foarte bine imagina o gândire metafizică fecundată de bogomilism“. Pornind de la acest a priori nelatin, însă într-o variantă mai adâncă şi mai amplă, „mai puţin naivă şi mai raţionalist susţinută, dar tot atât de neconformistă în raport cu dogmele ortodoxiei“, având la îndemână „gândirea filosofică şi ştiinţifică“ şi „experienţa de toate zilele“, Blaga crede că era posibilă constituirea unor sisteme metafizice care ar fi avut toate şansele să se afirme pe plan universal. Contextul istoric, notează Blaga, a împiedicat însă edificarea unei atari metafizici: „Desigur că un vis-eres ar fi putut să servească drept punct de plecare al unei gândiri filosofice, dacă în ţările româneşti condiţiile de viaţă ar fi îngăduit o gândire mai individuală şi mai neconformistă“.

Blaga, credem noi, împlineşte acest sistem metafizic visat prin teoria despre Marele Anonim. Afirmaţia filosofului că „ne putem lesne închipui un gânditor crescut, pe de o parte, în ortodoxia obştească, dar hrănit şi de eresurile populare, un gânditor în conştiinţa căruia s-ar fi declanşat actul creator de metafizică“ se potriveşte perfect cu biografia şi opera blagiană. Astfel, însuşirile deopotrivă „divine“ şi „demonice“ ce ar fi caracterizat divinitatea, în aşteptatul sistem metafizic, sunt aceleaşi care caracterizează şi natura Marelui Anonim. Părintele lui Fârtate şi Nefârtate – afirmă filosoful – ar fi trebuit să fie, „prin natura sa, atât divin, cât şi demonic“. Or, tocmai aceste atribute le are Marele Anonim: „despre Marele Anonim, am păstrat oarecare rezervă, de vreme ce nu-i exclus ca el să fie înzestrat şi cu atribute prăpăstioase, care să aducă mai mult a «demonie»“.

Ipoteza îşi întăreşte temeiurile sesizând evidentele asemănări dintre legenda despre Marele Orb şi cosmologia Marelui Anonim. Cele două divinităţi nu sunt atotputernice şi atotştiutoare. În ambele cazuri, întâlnim o geneză iniţială, urmată de o îndreptare, de un act „epigenetic“. Marele Orb creează pământul mai mare decât cerul, iar apoi dezastrul iniţial este rectificat prin crearea munţilor şi văilor. La fel, Marele Anonim generează mai întâi direct diferenţialele divine, pentru ca apoi să urmeze geneza indirectă, prin organizarea diferenţialelor în existenţe mai complexe. Creatura poate să îndrepte dezastrul divin. În cazul legendei, ariciul este cel care sfătuieşte creatorul cum să-şi îndrepte creaţia, la fel cum în mitosofia blagiană omul este un mic demiurg care încearcă să repare dezastrul divin. În acest sens, Corin Braga observa că „Blaga nu preia din legendă decât ideea de imperfecţiune a lui Dumnezeu, pentru ca în funcţia de sfetnic cosmogonic să îl poată numi pe om. Este prima eboşă a marii teorii pe care filosoful o va dezvolta mai târziu, aceea a funcţiei complementare a omului în raport cu divinitatea“.

Aşadar, alături de matricea noastră stilistică, spaţiul mioritic care condiţionează creaţia blagiană, stau mitologia tracă şi eresurile bogomilice perpetuate prin tradiţia populară. Precizăm însă că aceste surse sunt preluate de filosoful misterului într-o manieră personală şi sunt ridicate la nivelul rigorii ştiinţifice, însă, fără a pierde elementele specifice gândirii magico-mitice, fapt ce-i conferă o independenţă faţă de sursele subliniate. 

În ciuda dezicerilor reperate ale autorului de tradiţia creştină, semnalăm totuşi şi unele reziduuri ale acesteia, care au fost păstrate mai mult sau mai puţin conştient. Mitosofia blagiană păstrează unele amprente de sorginte creştină, precum monoteismul şi sensul prohibit al cunoaşterii.

O altă potenţială sursă este constituită de teoriile ştiinţifice contemporane. Noica scoate în evidenţă actualitatea cosmologiei blagiene, care converge cu opinia savantului francez Jacques Monod, din lucrarea Le hasard et la nécessité, unde omul se află la periferia universului guvernat de hazard şi întâmplare.

 

Comparaţi – notează exegetul – viziunea extraordinară a lui Blaga din Diferenţialele divine (care puteau fi numite şi „Diferenţialele cosmice“, fiindcă e vorba de fondul ultim al cosmosului), comparaţi viziunea lui cu cea a oamenilor de ştiinţă de azi. Suntem la periferia lumii şi ni se spune că Terra e o biată planetă, într-un biet sistem planetar, dintr-o biată galaxie. [...] Vă reamintesc de cartea lui Monod, biologul, Le hasard et la nécessité. El spune că viaţa s-a născut din întâmplare pe pământ şi că umanitatea, la care a ajuns viaţa, este o „ceată de Nomazi rătăcind în cosmos“. [...] Totul e periferie, trăim o lume în care nu există decât periferie; sau periferia e poate tot, centrul nu e nicăieri. Asta e viziunea oamenilor de ştiinţă de azi.

 

Or, la fel apare şi cosmologia blagiană. Diferenţialele divine din care este constituită lumea provin de la periferia Fondului Anonim. Apoi, forma finală a lumii nu este rezultatul unei acţiuni directe, premeditate şi determinate, ci, din contră, este consecinţa unei acţiuni indirecte, întâmplătoare. Integrarea diferenţialelor divine nu este determinată de Marele Anonim, ci se datorează „colaborării“ „suficiente“ sau „minime“ între diferenţiale care se „potrivesc şi întregesc“, datorită naturii lor „complementare“, în existenţe mai complexe. 

Sintetizând cele afirmate mai sus, doctrina bogomililor, vechile credinţe trace, motivele creştine biblice, miturile de origine hindusă, unele aspecte ale filosofiei carteziene şi ultimele descoperiri ştiinţifice reprezintă adevărate cărămizi pentru cos­mologia blagiană. Aceste elemente sunt preluate, prelucrate şi combinate într-o manieră originală şi personală, dar totodată specifică stilului românesc. Rezultatul este un mit filosofic transsemnificativ, o mitosofie întemeiată după un model ştiinţific sau, altfel spus, un sistem ştiinţifico-filosofic impregnat de o gândire mitico-magică. Asemeni oricărei orientări religioase, mitosofia lui Blaga este o încercare de autototalizare şi un efort de autodepăşire a limitelor circumscrise de natură, în scopul formulării şi fixării coordonatelor ultime ale misterului existenţial. Lucian Blaga reuşeşte să ridice, prin cosmologia sa, prin mitul său filosofic transsemnificativ, spiritualitatea românească la nivelul universalităţii şi realizează un sistem metafizic complex, ce poate fi pus alături de oricare altul din istoria filosofiei.

 

Ciprian Sonea

Geneza mitosofiei Marelui Anonim

» anul XXI, 2010, nr. 5 (240)