Leacul pentru o boală istoriografică

 

Cristian Vasile

 

IeŞită din comunism, istoriografia română – pe lângă eliberarea de cenzură şi recuperările (conceptuale, de istorie evenimenţială etc.) salutare – a fost cuprinsă şi de un soi de boală greu de vindecat: proantonescianismul. Cercetători consacraţi, dar formaţi în anii naţional-stalinismului, ocupând după 1990 poziţii-cheie în facultăţi, institute şi instituţii arhivistice, au prelungit tendinţele de reabilitare a mareşalului Ion Antonescu ivite, deşi timid, încă din timpul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. În primul deceniu postcomunist, chiar şi istorici mai tineri, aflaţi sub o presiune instituţională sau doar neinspiraţi, au simţit nevoia ca atunci când abordau problema Ion Antonescu să afirme înainte de toate „patriotismul“ mareşalului şi să privească în mod condescendent sau prudent revelaţiile postdecembriste privitoare la antisemitismul din cultura politică autohtonă şi la xenofobia antonesciană, dezvăluiri aduse atât de lucrări istorice semnate de Leon Volovici, Z. Ornea, Radu Ioanid, Jean Ancel, cât şi de memorialistică (Alexandru Şafran, Mihail Sebastian). O notă distinctă mai bine sesizabilă au făcut doar câţiva cercetători cu deschideri către diversitatea culturală din trecutul recent (Şerban Papacostea, Andrei Pippidi, Viorel Achim, Lucian Boia ş.a.) şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, cu a sa Editură Hasefer. Din nefericire, modelul de a scrie istorie inaugurat de Gheorghe Buzatu, cu glorificarea grotescă a mareşalului, s-a dovedit foarte influent în anii 1990, iar Secţia de ştiinţe istorice a Academiei, sub conducerea prof. Dan Berindei, nu a avut întotdeauna acţiuni inspirate.

Probabil, lupta dusă prin 1994-1995 de reprezentanţii ushmm (Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, D.C.) cu diriguitorii Arhivelor Statului de la Bucureşti îşi are o parte din explicaţii şi în persistenţa acestei maladii istoriografice a antonescianismului, dar şi în alte inerţii mentale. Aparent paradoxal, ushmm a avut un mai mare succes – în ceea ce priveşte accesul la documente relevante pentru studierea politicilor antisemite şi a perioadei antonesciene – în tratativele cu Serviciul Român de Informaţii. Multe documente din arhiva sri au fost microfilmate şi s-au regăsit ulterior în arhiva Memorialului din capitala americană (o parte dintre ele sunt acum disponibile şi la Bucureşti, în arhiva Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului). La aceste izvoare esenţiale pentru scrierea istoriei româneşti din perioada celui de-al Doilea Război Mondial a avut acces şi Dennis Deletant, care, după câţiva ani de cercetări, a desăvârşit o remarcabilă lucrare monografică. La numai doi ani de la apariţia versiunii în engleză (Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, Palgrave Macmillan, 2006), publicul din ţară a putut avea acces la ediţia românească, tradusă de Delia Răzdolescu (Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu şi regimul său 1940–1944, Bucureşti: Editura Humanitas, 2008).

Dennis Deletant consacră pagini importante culturii politice dominate de antisemitism, precum şi sistemului politic din intervalul 1940-1944. Istoricul britanic ne furnizează evaluări echilibrate, adecvate privind natura regimului politic – o dictatură militară –, înlăturând aprecierea oarecum eufemistică de dictatură bonapartistă, vehiculată de istorici care nu au studiat sistematic nici relaţiile dintre instituţiile politice româneşti din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, nici personalitatea lui Ion Antonescu. Deşi volumul nu se doreşte a fi o biografie a lui Antonescu, portretul mareşalului aşa cum este zugrăvit de Deletant pare unul credibil, fiind reconstituit şi prin raportare la relaţiile generalului cu regele Carol al II-lea şi cu Corneliu Zelea Codreanu (cap. 2 – Drumul lui Antonescu spre putere), dar şi apelând la surse istorice cât se poate de diverse. Cercetătorul britanic a găsit sprijin documentar atât în arhive româneşti (cele ale Ministerului Apărării, ale sri, cnsas, mae, dar şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cât şi în cele britanice (fosta Public Record Office) şi americane (ushmm); nu au fost omise nici izvoarele literare (de exemplu, romanele lui Marin Preda şi Eugen Barbu), Deletant rămânând printre puţinii istorici care privesc critic evocarea de către Marin Preda în cheie favorabilă, chiar dacă într-o operă de ficţiune, a mareşalului (p. 283-285).

Buna stăpânire a surselor istorice îi permite autorului sublinierea contextului intern şi internaţional, o caracteristică a volumului semnat de istoricul britanic. Cititorul beneficiază astfel de posibile explicaţii pentru tratamentul diferit aplicat Finlandei după 1944 (p. 97), în comparaţie cu o Românie care îşi pierde suveranitatea şi dreptul de a-şi decide regimul politic. Între lucrarea lui Dennis Deletant şi producţiile unui Petre Ţurlea, vădind un naţionalism istoriografic extrem, este o adevărată prăpastie. Aliatul uitat al lui Hitler este o carte care – pe parcursul celor 11 capitole – îl ajută pe cititor să-şi formeze percepţii în cunoştinţă de cauză; să înţeleagă, de pildă, cât de nejustificate, exagerate şi pripite au fost acuzele formulate în vara anului 1940 în presă şi pe alte canale (buletine militare), care îi incriminau pe evreii din Basarabia şi nordul Bucovinei că ar fi pactizat cu inamicul sovietic invadator al celor două provincii istorice (cap. 1 – Preludiu la războiul lui Antonescu, p. 25 şi urm.). Între altele, aceste informaţii deformate au contribuit decisiv şi la răfuielile teribile care aveau să se producă începând din iulie 1941 în teritoriile de dincolo de Prut eliberate de armatele germano-române, minoritatea evreiască fiind cea mai lovită (cap. 6 – Antonescu şi Holocaustul).

Dennis Deletant demonstrează, în răspăr cu mulţi dintre istoricii militari români din primii ani postdecembrişti, profunzimea antisemitismului lui Ion Antonescu (p. 131), care în cele din urmă, în contextul războiului din Răsărit, a condus la o politi­că de purificare etnică, la un holocaust care a fost recunoscut oficial abia în toamna anului 2004, în urma asumării de către preşedintele României, Ion Iliescu, a concluziilor din Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Dar poate că atât primul Ion Iliescu (cu poziţiile sale antimonarhice), cât şi coabitarea urmaşilor fsn-ului cu partidele naţionaliste din „patrulaterul roşu“ i-au favorizat pe istoricii autohtoni cu discurs patriotard, care l-au transformat pe Ion Antonescu într-un model eroic şi anticomunist exemplar, cu diminuarea imaginii regelui Mihai I, persona non grata în ochii primului preşedinte postcomunist şi ai tovarăşilor săi protocronişti şi antiregalişti. Un document reprodus de Deletant, o scrisoare de răspuns la un mesaj al lui Dinu Brătianu, în care Ion Antonescu aminteşte de „nemulţumirea jidanului de la Londra“ (aluzie la unul dintre prezentatorii de la Radio bbc – Secţia română), îi prilejuieşte profesorului de la ucl evocarea unui moment semnificativ din era postdecembristă: un membru marcant al fsn aflat în vizită la sediul bbc, în 1991, se plânge de ceea ce el aprecia a fi o „prejudecată anti-fsn“ în programele de ştiri, pe care o punea pe seama „evreilor“ strecuraţi în rândurile serviciului românesc al postului britanic (p. 332). Rămăşiţele unui asemenea mod de a gândi, atât de rudimentar, se pare că se regăsesc şi astăzi chiar şi în sistemul educaţional. Din acest punct de vedere, este tulburător cazul unei profesoare de gimnaziu din judeţul Prahova, care, după ce a obţinut cu elevii săi două premii naţionale la un concurs şcolar dedicat memoriei holocaustului, a fost forţată să renunţe la clasa din care făceau parte copiii premiaţi (v. detalii în volumul Şcoala memoriei 2008, ed. Romulus Rusan, Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2009, p. 77).

Cartea lui Dennis Deletant ne oferă necesare desluşiri în cazul mai multor probleme ale politicii şi istoriografiei româneşti, fiind o istorie nuanţată şi bine documentată a unei perioade tragice şi îndelung ocultate.

 

Cristian Vasile

Leacul pentru o boală istoriografică

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)