Identitatea culturală a românilor

 

Constantina Raveca Buleu

  

Colocviul internaţional desfăşurat la Universitatea „Babeş-Bolyai“ în luna noiembrie 2008 şi dedicat sensibilei probleme a identităţii româneşti în reconfigurare europeană îşi oglindeşte observaţiile, concluziile şi interogaţiile într-o serie de patru volume, dintre care cel de-al treilea, dedicat perspectivelor literare, sociologice şi istorice, a apărut în 2009 la Editura Risoprint din Cluj-Napoca, sub egida Centrului de Analiză Politică. Coordonat de către Vasile Boari, Ştefan Borbély şi Radu Murea, volumul Identitatea românească în context european: Coordonate istorice şi culturale cuprinde 24 de studii semnate de nume sonore şi de cercetători avizaţi ai fenomenelor culturale din România, fiecare încercând să izoleze şi să diagnosticheze un aspect al multifaţetatei probleme a identităţii autohtone. Rezultatul este un slalom cultural rafinat printre nenumăratele capcane şi glisări, atât ale conceptului central pus în dezbatere (identitatea), cât şi ale aplicării sale specifice la spaţiul românesc.

Reluând spusele lui Hans Christian Andersen, călător prin ţările dunărene pe la mijlocul secolului al xix-lea, Grete Tartler analizează, în „Aici începe Europa!“, relativitatea hermeneutică a portretelor făcute românilor în veacurile trecute de către străini. În rama acestei complexităţi imagologice, autoarea izolează mărci pozitive ale identităţii româneşti – chiar dacă acestea par mai degrabă carenţe, cum este cazul lipsei unui „model consacrat de identitate naţională“ – şi construieşte un discus speculativ asupra aportului acestora în scenariul actual al contextualizării europene a identităţii naţionale. Astfel, situarea culturală a României între Orient şi Occident, precum şi inventarul formelor simbolice precipitate diacronic şi menite să întărească sentimentul şi idealul naţional devin virtuale atuuri în perspectiva configurării unei identităţi europene deschise către inovaţie şi varietate culturală.

Genealogia conceptului de „Europa“ şi, implicit, a identităţii europene constituie subiectul articolului lui Radu Murea, Europa între Identitate şi Geografie: Identitatea europeană sau naşterea unui narativ identitar. Tot o investigaţie de tip genealogic face şi Kazimierz Jurczak, în Orientalismul neasumat: Marginalizarea elementului oriental în definirea identităţii româneşti, oprindu-se asupra caracterului liminal al culturii române şi asupra „hiatului dintre viziunea abstractizantă, adesea excesiv ideologizantă, asupra elementului oriental, ce se desprinde din dezbaterile intelectuale şi manifestările orientale din viaţa obişnuită“.

„Problema redefinirii identitare o implică în mod necesar pe aceea a flexibilităţii structurilor de auto-identificare“, observă Caius Dobrescu în deschiderea studiului său, intitulat De la marginalitate la excentricitate: Politici de euroinsolitare a identităţii româneşti. O privire scurtă asupra posibilelor riscuri ale redefinirii identitare îl conduce pe autor la regândirea conceptului de „insolitare“ şi la transformarea lui în experimente mentale, în cadrele cărora caracteristicile culturale atipice pot media dinamic între autopercepţia autohtonă şi adaptarea la valorile europenităţii.

Componentele tradiţionale şi mutaţiile lor în construcţia identităţii româneşti reprezintă miezul studiilor semnate de către Barbu Ştefănescu şi Georgică Mitrache. Dacă cel dintâi se opreşte asupra evoluţiei imaginii satului în conturarea acesteia, cel de-al doilea discută locul tradiţionalismului în modernitate prin intermediul aplicaţiilor arhitectonice. O secţiune interesantă a volumului se opreşte la inflexiunile minoritare din construcţia identităţii româneşti, cu insistenţă pe multietnicul din spaţiul transilvan. Savuros şi foarte bine documentat, studiul lui Alexandru Simon, „Acţiunea“, „diata“ şi „chipul“ românesc al lui Matia Corvin, reface filmul ascensiunii politice a regelui Matia Corvin şi analizează consecinţele politico-economice şi culturale ale politicii acestuia. În Identitate etnică: Exemplu: saşii transilvăneni..., Renate Weber şi Georg Weber abordează problema identităţii saşilor transilvăneni din punct de vedere sociologic şi ajung la concluzia că „nu etnicitatea joacă rolul-cheie în problematica analizată, ci dezintegrarea structurală a persoanei, ce se descarcă compensator în ipostazierea identităţii etnice“. O privire în istoria interferenţelor dintre saşi şi români transformă articolul lui Loránd L. Mádly, Între discurs identitar şi acţiune politică – românii şi saşii în deceniul neoabsolutist, într-o analiză comparativă a discursurilor identitare ale românilor şi ale saşilor ardeleni.

Suprapunerile şi contaminările dintre mit, istorie şi ideologie, instrumentalizarea miturilor moderne şi fenomenele de demitizare la care este expus imaginarul politic ocupă prima parte a studiului lui Roberto Merlo, La vendetta di Decebalo – preliminari a uno studio del mito storico-politico dacico, a doua parte fiind dedicată mitului dacic şi dezbaterii evoluţiei sale în perimetrul conceptual al mitodologiei lui Gilbert Durand.

Locul marginal al intelectualilor în „proiectul românesc“ şi contextualizarea europeană a identităţii autohtone duc analiza lui Casian Popa, „Public use“ al strămoşilor între identitate românească şi dezbatere europeană, înspre reluarea teoretică şi comparată a conceptului identitar al strămoşilor. Un studiu comparat – cel puţin ca punct de plecare – este şi Formarea identităţilor naţionale în România şi Turcia – timpul ca alternativă a spaţiului, în care Dragoş C. Mateescu polemizează cu ideea centralităţii teritorialităţii în definirea identităţilor naţionale şi oferă soluţia înţelegerii acestora ca „adevărate colonizări ale timpului istoric“, în strânsă conexiune cu ontologia suveranităţii. Registrul comparativ al studiului psihosociologic al lui Alin Gavreliuc, Româniile din România: Cazul identităţii bănăţene în contextul dinamicii social-politice postdecembriste, se soldează cu o avertizare privind încă fragila democraţie românească şi carenţele politicilor publice. În fine, mult prea mediatizata chestiune a românilor din Italia constituie subiectul unor abordări ştiinţifice extrem de interesante: Maria Nicoleta Turliuc şi Cătălin Turliuc, în Emigraţia românească în Italia şi dificultăţile conservării identităţii româneşti, respectiv Giordano Altarozzi, în Comportamentul politic transnaţional al românilor din Italia.

Graţie studiului Martei Petreu, Eliade, Sebastian, Ionescu, Cioran, „copiii din flori“ ai României interbelice, problema identităţii intră pe teritoriul unor sensibilităţi culturale a căror abordare necesită curaj intelectual şi rafinament hermeneutic. Înregistrând regimul negativităţii identitare la români, fie că este vorba despre inferioritatea greu de acceptat, translată deseori în discursuri despre singularitate, fie că este vorba despre nevoia obsesivă de recunoaştere colectivă exterioară, Marta Petreu analizează maniera în care Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu şi Emil Cioran au înţeles să trateze problemele legate de identitatea lor românească. În patru stadii succesive – indiferenţă, „iubire-ură, manifestată printr-o angajare politică antidemocratică şi totalitară“, negare şi lepădare, adoptarea unei identităţi fantasmatice –, aceşti oameni de cultură nu au făcut altceva decât să teoretizeze dilematic un fenomen actual de masă, „consemnat rece şi fără comentarii“ de către autoarea studiului. 

Construcţia literară a identităţii româneşti constituie miza articolelor semnate de Rodica Grigore (Proza lui Mateiu I. Caragiale între ficţiune identitară şi realitatea ficţiunii), Iulia Micu (Alegoria identităţii: Criză, ficţionalizare şi confluenţă în dramaturgia românească de azi), Andrei Simuţ (Proza postcomunistă între vinovăţia trecutului şi provocările prezentului: Dileme identitare), iar modulaţiile lingvistice şi locul lor în fundamentarea identităţii constituie tema articolului lui Paul Aretzu, Traducere şi/ creaţie. La o scară mult mai mare, importanţa componentei lingvistice în construirea identităţii naţionale reprezintă centrul preocupărilor Rodicăi Marian în Dicţionarul Tezaur al Limbii Române în format electronic – monument de limbă şi cultură al identităţii româneşti.

Transformate în referinţe culturale, teatrul lui George Bernard Shaw şi romanul lui Nikos Kazantzakis îi furnizează lui Silviu Lupaşcu (în Sentimentul românesc al dezastrului fericit: Anarhism şi supra-realism electoral) cadrele definirii identităţii politice a lui homo balcanicus, dar şi a cazului său particular, homo valachicus. Reconsiderarea unui fenomen controversat din Fenomenul „manele“: avatar identitar  sud-est european orientează discursul lui Marius Radu către deschiderea unei linii de comunicare între cultura academică şi realitatea socială românească. În contextul problemelor ridicate de migraţia românească de după 1989, Ştefan Borbély analizează progresia discursurilor identitare de pe internet şi complexele descifrabile în amestecul de stereotipii şi mutaţii atitudinale, studiul său accentuând atât pozitivitatea actualului discurs identitar românesc, tradus în „orgoliul naţional lipsit de naţionalism“, cât şi ameninţarea virtuală a recăderii în naţionalism.

Chiar dacă răspunsul la întrebarea „Cum suntem noi, românii?“ nu se dovedeşte a fi întotdeauna confortabil, varietatea perspectivelor identitare etalate în volum demonstrează că dezbaterea academică iscată în jurul unei asemenea interogaţii merită atenţia tuturor.

 

Constantina Raveca Buleu

Identitatea culturală a românilor

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)