Fascinaţia spiritului critic

 

Iulian Boldea

 

Cu un interviu „strict biografic“ (eu aş spune „nu numai biografic“), Nicolae Manolescu la 70 de ani: o vârstă „neverosimilă“, debutează volumul coordonat de Călin Vlasie şi Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu – 70 (Editura Paralela 45, 2009). Criticul septuagenar răspunde întrebărilor lui Ion Bogdan Lefter, într-un registru preponderent confesiv, dar şi ironic sau parodic, reconstituind momente ale copilăriei („Din păcate, nu am o imagine foarte clară despre copilăria mea, decât în măsura în care ea are două jumătăţi, şi anume o primă jumătate, de când am devenit conştient, ca să spun aşa, de mine însumi, în timpul războiului şi imediat după, care pot să spun că a fost foarte fericită: la vârsta aia, nefăcând po­litică, neavând sentimentul istoriei“) şi adolescenţei, derulând, cu vervă a detaliului semnificativ, imagini ale maturităţii, ale formării intelectuale, ale carierei didactice sau politice. Din puzderia de întâmplări, gesturi, fapte, idei, atitudini aflăm care au fost „versurile şi revistele copilăriei“, „carierele politice ratate“, aflăm despre „ce şi cum se citea în anii ’50“, despre începuturile criticului literar, despre condiţia cronicarului literar „în perioada de recuperare a modernităţii“, despre cărţile scrise sau citite, despre personalităţile cu care a fost contemporan Nicolae Manolescu, în schiţe de portret sumare, dar cât se poate de elocvente (Tudor Vianu, G. Călinescu, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Matei Călinescu, Alexandru Ivasiuc etc.). Portretul lui Vianu, alcătuit din doar câteva linii sumare, din gesturi disparate, dar exemplare, relevă efigia cărturarului în care tristeţea şi erudiţia se regăseau deopotrivă („Cu Vianu am făcut curs normal de literatură străină, de fapt mai teoretică, aşa cum făcea el, nu mai ştiu în ce an, cred în anul V. Atunci l-am cunoscut, n-am fost în relaţii apropiate cu el, dar ne ştiam aşa, cât de cât... Atunci m-a impresionat printr-o teribilă tristeţe. Ulterior am aflat că făcuse deja mai multe infarcturi, scăpase din ele, avusese tot felul de probleme la Facultate... Avea una din cele mai triste priviri pe care le-am văzut în viaţa mea... Venea, se aşeza la catedră şi cu vocea aia baritonală foarte plăcută, extrem de plăcută, vorbea cu o mare naturaleţe despre cele mai complicate lucruri posibile“). Mărturisindu-şi voinţa de sistematizare, criticul literar nu îşi trădează nici aici vocaţia analitică sau verva portretistică. Punând în contrast două personalităţi formatoare (Vianu, Călinescu), Manolescu relevă constantele temperamentale şi psihologice a două personalităţi, a două tipologii culturale, aş spune, ce şi-au pus amprenta nu doar asupra modelării tânărului studios, ci şi asupra literaturii române a secolului xx („Vianu era profesor: te forma, te călăuzea, îţi dădea curaj, era extraordinar. Călinescu era un spectacol, era un histrion genial care nu făcea nu ştiu ce spectacole de teatru clasic, făcea istorie literară în histrionismul lui. Ce spunea era extraordinar, ca şi stilul de a o spune. Să nu uităm momentul: sfârşitul anilor ’50, când totul era vorbit în limba de lemn, monotonă. Şi venea deodată Călinescu şi spunea nişte lucruri de istorie literară, banale în fond, dar ţi le spunea într-o manieră care le făcea excepţionale“). Interesante sunt, de asemenea, notaţiile despre propriile cărţi. Primele volume (Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei) sunt văzute ca o etapă, inevitabilă, de început, abia în monografii (despre Maiorescu, Odobescu, Sadoveanu) criticul începe „să se recunoască“, Arca lui Noe este „urmarea lecturilor unor studii de naratologie“ (cărţii putându-i-se reproşa „un sociologism prea apăsat“), în timp ce Istoria critică îi apare, post factum, ca un „proiect monstruos“. Finalul interviului uneşte, prin răspunsul la întrebarea „Cine e Nicolae Manolescu la 70 de ani?“, disponibilitatea ideatică şi umorul tonic, în câteva fraze paradoxale („Sper că sunt un bătrân de viitor, după vorba lui D. I. Suchianu de pe vremea când, colaborator al României literare, avea vârsta pe care zici că aş avea-o eu acum. Cum să am 70 de ani?! Nu te trimit la dicţionarele literare, fiindcă sunt sigur că toate greşesc. Un răuvoitor a pus în circulaţie ideea asta. Nici vorbă de 70 de ani: voi împlini peste o lună...“).

Patruzeci şi şapte de autori (critici literari, teoreticieni ai literaturii, poeţi, prozatori, eseişti) scriu despre Nicolae Manolescu în diferitele secţiuni ale cărţii: La aniversară (Paul Cornea, Ştefan Radof, Livius Ciocârlie, Gabriel Dimisianu, Eugen Negrici, Dorin Tudoran, Gabriel Chifu, Cristian Teodorescu, Marta Petreu, Ioana Pârvulescu, Cristian Moraru, Horia Gârbea, Mihai Dragolea ş.a.), Lunedişti (Călin Vlasie, Traian T. Coşovei, Magda Cârneci, Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu ş.a.), Alţi foşti studenţi (Iulian Costache, Andreea Deciu, Luminiţa Marcu, Costi Rogozanu, Simona Vasilache ş.a.), Interpretări (Solomon Marcus, Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin, Mircea Anghelescu, Ion Pop, Nicolae Oprea, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Andrei Bodiu, Laszlo Alexandru etc.). File – dense şi expresive – de portret (poate cele mai reuşite din carte!) desprindem din textul lui Paul Cornea, ale cărui caracterizări, precise, fără a fi fade, fixează exemplar efigia cărturarului Nicolae Manolescu:

 

M-au frapat la Manolescu, din capul locului, inteligenţa ascuţită, care-i permitea să plonjeze direct în miezul operelor analizate ori al problemelor în discuţie, mintea echilibrată şi clară, capacitatea de a privi realitatea cu sânge rece, recunoscându-i partea inconturnabilă de ireversibil. Mi-a plăcut la el aptitudinea înnăscută de a vorbi fără emfază şi de a găsi totdeauna, în oralitate ca şi în scriere, un mod natural şi simplu al rostirii, care face accesibile ideile cele mai abstracte, fără a le trivializa, şi evocă palpabil simbolurile, fără a destrăma ceea ce în ele e destinat a rămâne enigmatic. Luciditatea îl imuniza împotriva soluţiilor iluzorii, iar spiritul de independenţă, veşnic treaz sub felul său manierat şi urban în relaţiile cu ceilalţi, îl împingea mereu la non-aliniere.

 

Privit sub spectrul „seducătorului“ („spirit raţional şi solar“) de către G. Dimisianu, sub semnul „cordialităţii ca modus vivendi“ de Dorin Tudoran („Nicolae Manolescu a preferat să vadă mereu jumătatea plină a sticlei, dar nu spre a nega existenţa jumătăţii goale“), perceput ca un „ceasornicar care pune orologiul formidabil sub lupă“ de Gabriel Chifu, Nicolae Manolescu este un intelectual a cărui trăsătură de caracter dominantă este, cum observă Marta Petreu, „raţionalitatea, una vie, promptă, precisă“. Critic „fără inconştient“ (Cristian Moraru), „un mare spirit într-un om normal“ (Călin Vlasie), „naşul nostru de spirit“ (Magda Cârneci), „fascinantul Manolescu“ (Matei Vişniec), „o privire pasională, dar obiectivă asupra lucrurilor“ (Mircea Cărtărescu), „fratele mai mare“ (Ion Bogdan Lefter), „seninătatea“ (Andreea Deciu), „un profesionist al cronicii literare“ (Mircea A. Diaconu), „modestia, firescul şi seninătatea“ (Andrei Bodiu) – sunt doar câteva dintre caracterizările care îşi propun să circumscrie figura acestui spirit creator fascinant în simplitatea sa umană, spirit prin excelenţă marcat de valorile raţionalităţii şi ale echilibrului intelectual şi moral.

Închei cu câteva cuvinte din interviul de la începutul cărţii, revelatoare pentru crezul manolescian: „Când trecem vămile, spre lumina de dincolo, îngerii sau arhanghelii, după meritele fiecăruia, care ne petrec, ne întreabă ce-am făcut noi, nu ce-au făcut alţii. Mă pregătesc în fiecare ceas care mi-a rămas să dau socoteală pentru cărţile mele, pentru Istorie inclusiv“. Nicolae Manolescu – 70 nu este altceva decât o suită de exerciţii de admiraţie consacrate unuia dintre cei mai importanţi cărturari români de azi.

 

Iulian Boldea

Fascinaţia spiritului critic

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)