Jurnalul lui Adrian Marino

 

Ştefan Borbély

 

Viaţa unui om singur, jurnalul scris de către Adrian Marino înainte de a se stinge pe neaşteptate din viaţă în data de 16 martie 2005 (precizez ziua, fiindcă numeroase trimiteri reţin ca dată a morţii 19 martie, când a avut loc înhumarea), a fost pus în circulaţie de către Editura Polirom din Iaşi cu puţin înainte de împlinirea celor cinci ani stipulaţi în testament, şi în condiţiile unui scandal mediatic ieşit din comun, intenţionat, după toate aparenţele, fiindcă a făcut parte din strategia de lansare a unui volum foarte scump. Ne putem întreba, cu candoare, cum de a ajuns Evenimentul zilei în posesia unor fragmente „neliniştitoare“ din carte, înainte ca volumul să fi fost aruncat pe piaţă, sau cum se justifică virulenta campanie de denigrare care a precedat apariţia sa, în care cei incriminaţi („păltinişenii“ lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, sau Mircea Dinescu, numit „golănaş“ în jurnal) l-au acuzat pe Marino că se „gudura“ pe lângă Noica în timpul vieţii, pentru a-l ataca după, sau că a fost colaborator al die, ceea ce explică şi uşurinţa cu care a călătorit, informaţie confirmată cu prudenţă la televiziune chiar de către Nicolae Manolescu. Două lucruri sunt limpezi în toată această tevatură imundă: cartea a dispărut de pe rafturile librăriilor la puţine clipe după ce a fost pusă în vânzare, atenţia cititorilor şi chiar a profesioniştilor fiind deturnată din start în direcţia unei lecturi insidioase, pe care cu siguranţă jurnalul o încurajează, dar care este periferică în raport cu substanţa ei de adâncime.

Le va fi greu, astfel, exegeţilor de bună-credinţă să-l „recupereze“ pe autor din grohotişul unor lecturi facile, anecdotizante – aşa se citeşte la noi în anul de graţie 2010... –, relevând în schimb dimensiunea umană fundamentală a volumului. E drept, nici Marino nu ne ajută integral într-o asemenea restituire, fiindcă cele două secţiuni cronologice majore ale jurnalului sunt disproporţionate: 270 de pagini sunt dedicate evenimentelor şi stării de spirit de după 1989, numărul celor dedicate întregii vieţi de până atunci fiind niţel mai mic. Dacă ţinem cont şi de faptul că numeroase fragmente din prima jumătate sunt puternic infuzate de resentimentele şi amărăciunile postrevoluţionare ale autorului, istoria concretă fiind reinterpretată umoral într-o direcţie care să justifice sentimentul de ingratitudine şi de neîmplinire pe care Marino l-a nutrit pe tot parcursul vieţii, în ciuda unei notorietăţi literare şi culturale evidente, foarte solide şi recunoscute ca atare, ajungem la con­cluzia că adevărul psihologic al volumului covârşeşte în multe privinţe obiectivitatea şi atenta cumpănire a nuanţelor.

Strict tehnic, există două instrumente spirituale de autodisciplinare la care recurge autorul, şi care l-ar putea conduce în direcţia unei serenităţi mai cumpătate: primul este gândirea stoică, pe care jurnalul o evocă în prima sa parte, pentru a calma frustrările în atmosfera cărora întregul text a fost redactat, al doilea fiind Baltasar Gracián, cele două planuri nefiind întotdeauna compatibile. Cu toate acestea, negreala umorală a notaţiilor este de o consecvenţă halucinantă: mai puţin atent la ce scriu adepţii sau prietenii, unii dintre ei (Sorin Antohi, Monica Spiridon, Constantin M. Popa) fiind totuşi menţionaţi laudativ, Marino parcurge, obsesiv şi cu pixul în mână – pentru a le clasa ulterior în fişe resentimentare foarte scrupulos rânduite –, toate paginile incerte care se scriu despre el, plătind acum poliţele care se impun. „Şcoala Zaciu“ din Cluj este incriminată consecvent; Liviu Petrescu este un critic „mediocru“, ceea ce e departe de a fi adevărat; Marian Papahagi este incriminat prin intermediul... fiului său, căruia i se atribuie o intervenţie nepotrivită de pe vremea când era elev. „Păltinişenii“ suferă zgomotos, aproape în fiecare capitol, ca parte a campaniei antiiraţionaliste pe care o susţine exclusivist autorul; unii foiletonişti (Regman, Grigurcu, Dan C. Mihăilescu), de asemenea, cu notele groteşti de rigoare. Făcând inventarul tuturor plăţilor înveninate pe care le administrează autorul, ajungi la o întrebare care nu se poate evita: cum se poate că un om de un asemenea calibru, ireproşabil ca ţinută erudită, ştiinţifică, şi în mod incontestabil competitiv în orice context profesional de pe mapamond, nu poate întreţine o relaţie umană de durată cu nimeni, fiind invariabil părăsit după un prim contact favorabil? Lista unor asemenea apostazii este impresionantă, şi las la o parte, în mod intenţionat, numele de acasă, pentru a le releva doar pe acelea din afară: Jean Starobinski, Jean Rousset, Étiemble sau Mircea Eliade, mai puţin Cioran – toţi, cu excepţia lui Roland Barthes, defavorabil de la început, au un prim puseu de apropiere, pentru a se retrage ulterior într-o expectativă prudentă.

„Omul singur“, invocat în titlul jurnalului, devine, astfel, un om lăsat singur, ceea ce acutizează şi mai mult întrebarea, împingând-o în direcţia unei sensibilităţi tragice. Lăsând deoparte, astfel, toate campaniile stigmatizante, trebuie să avem în vedere adevărul uman şi psihic al jurnalului: motivaţiile de adâncime ale unui comportament ursuz şi ultragiant sau cauzele pentru care violenţa polemică pe care o degajă volumul reprezintă, de fapt, raţionalizarea psihanalizabilă a unui puseu de apărare, derivat dintr-un foarte acut complex al alterităţii.

Voinţa de a fi „altul“, de a funcţiona „altfel decât ceilalţi“ în cultura română domină exponenţial jurnalul, coroborată fiind cu o alta: cu voinţa de a fi recunoscut în altă parte decât în cultura română, de a le impune celor de aici un prestigiu bulversant, sosit de dincolo. Strict psihanalitic, acest lucru înseamnă o exacerbare a tatălui de substitut în dauna celui real, ceea ce ne duce, în mod inevitabil, înspre complexe profunde, urcate din viaţa infantilă şi din familie. Mi-aş fi dorit ca jurnalul să ofere mai multe detalii în acest sens, numai că autorul şi le reprimă în mod programatic, declarând că nimeni nu are căderea să scotocească nechemat în viaţa lui afectivă. Pe de altă parte, pornind tot de la mărturii consemnate în trecere prin carte, trebuie să vedem şi faptul că jurnalul de care dispunem acum în formă finalizată, pregătită pentru tipar, e precedat de altele, fragmentare, pe care autorul nu le-a publicat, confirmând în mod indirect faptul că Viaţa unui om singur nu reprezintă expresia unei spontaneităţi existenţiale directe, ci constructul psihologic de grad secund al unei ecuaţii de sine ultragiante.

Cu toate acestea, detalii psihice apar, destul de des şi în suficientă măsură în carte, pentru a putea construi un profil psihanalitic plauzibil. Am aşteptat volumul pentru a vedea – infirm în acest fel public sugestia celor care cred că l-am citit în manuscris... – şi cum apare Doamna Lidia (soţia autorului) în jurnal: impecabil, în această privinţă, pe potriva profilului intelectual şi uman-altruist şi puternic al acestei femei admirabile, fără de care Marino n-ar fi putut să se realizeze aşa cum a făcut-o. Rânduri impresionante sunt dedicate familiei acesteia, cu un rol esenţial în reintegrarea umană şi profesională de după februarie 1963, când lui Marino i s-a îngăduit să părăsească domiciliul obligatoriu din Lăteşti. Din nou, ne aflăm în faţa unei tandreţi corective, de gradul al doilea, compensaţie fericită la „fondul obscur, tenebros, instinctual al vieţii mele“, de care Marino vorbeşte la un moment dat, repetând apoi sugestia de mai multe ori, suficient de des pentru a înţelege că raţionalismul din care a făcut un program cultural exclusivist derivă, de fapt, din adâncurile insondabile ale unui psihic rănit, fiind trăit ca o compensaţie asigurătoare la o iubire pe care o respingea.

Detaliile esenţiale apar însă altundeva: la pag. 22, de pildă, unde autorul mărturiseşte că ar fi avut „proaste relaţii cu mama“, care „nu îl iubea“. Nici tatăl său nu excela în tandreţe, corecţiile ambilor părinţi fiind imediate, ultragiante, provocatoare de suferinţă sau de umilinţă. Reacţia copilului – şi a adolescentului de mai târziu – este aceea de a căuta „părinţi“ de substitut, pentru a le arăta celor reali că s-au înşelat, că nu au făcut investiţia corectă. „Marginal, un fel de outlaw etern, inevitabil“, cum se defineşte pe sine la pag. 110, Marino găseşte un asemenea „părinte“ în... cultura română, pornind de la convingerea, foarte adânc înrădăcinată în subconştient, că laurii acesteia îl vor face să se impună în faţa părinţilor, câştigându-le dacă nu iubirea, măcar stima.

Numai că aici intervine istoria, cu coeficienţii săi imprevizibili, ceea ce înseamnă pentru Marino în primul rând ideologie – instaurarea totalitarismului comunist – şi, în al doilea rând, oameni: „lichele“ ale istoriei – cum a fost pentru el G. Călinescu – sau simpli servanţi ai unei atrocităţi politice şi culturale pe care fiinţa sa o repudia. Pălmuit în faţa clasei de către un profesor pentru primul articol publicat în presă (licean fiind încă), el este apoi „comprimat“ de către G. Călinescu din funcţia de asistent, întemniţat pe motive de propagandă proţărănistă, ţinut în penitenciare – la Aiud cere să fie repartizat în schimbul de noapte la fabrică, pentru a nu vedea prea mulţi oameni... –, trimis ulterior în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, lăsat, după revenirea la Cluj, fără serviciu, urmărit permanent de către colegii literaţi şi de către Securitate (ceea ce înseamnă, câteodată, acelaşi lucru).

Reintegrat după 1963, când se eliberează, nu mai e „liber“ sub aspect lăuntric, fiindcă intră, pentru a fi acceptat, într-o cultură stigmatizată ideologic şi moral, care deja îl rănise: oricâte recunoaşteri i-ar fi oferit aceasta (prestigiul dobândit fiind incontestabil), nimic nu mai putea estompa suspiciunile, vigilenţa defensivă, resentimentele. Apelează, compensativ, la „părintele“ de substitut pe care îl reprezintă cariera din afara graniţelor ţării: niciodată exilat, fiindcă nu ruptura de cordonul ombilical îl interesa, ci sancţionarea acestui cordon prin retroactivare, obsesia de a le dovedi celor de acasă că au greşit.

În mod paradoxal, astfel, Viaţa unui om singur e cartea unui om neliber sub aspect psihic: jurnalul unui justiţialism încrâncenat, unilateral şi exclusivist, în care un om nu se luptă în primul rând cu ceilalţi, ci cu propriii săi demoni. 

 

Ştefan Borbély

Jurnalul lui Adrian Marino

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)