Despre Cluj, în ritm de vals imperial 

Irina Petraş

   

Pe Radu Constantinescu l-am întâlnit prima oară cu destulă vreme în urmă – scosese, împreună cu Doina Cetea, o carte de povestiri pentru copii, Poiana Nălucilor (1994), iar eu mă număram printre vorbitorii la lansarea de la Librăria Universităţii. De atunci am acumulat tot felul de detalii pentru portretul lui şi, de fiecare dată, a trebuit să reformulez noul semnalment cu un deşi. Are un bun-simţ din alte vremuri, o reticenţă foarte caldă şi prevenitoare în relaţiile cu ceilalţi şi un fel de modestie nu prefăcută, ci foarte bine construită/conţinută, încât am avut bănuiala, înainte de a şti toate amănuntele, că s-a născut undeva la ţară. Modestia, simplitatea, atenţia faţă de ceilalţi trimiteau la o legătură strânsă cu pământul şi cu vechi şi nescrise legi ale convieţuirii. Ei bine, s-a născut la Bucureşti! În tot ceea ce face, e echilibrat, meticulos, atent la detalii, chiar cu o oarecare încetineală a gesturilor şi înaintărilor, dar o încetineală necesară pentru a face lucrurile bine şi temeinic. Aşezat. Nu se grăbeşte, nu sare nesăţios pe ocazii, ci le lasă să se coacă, în aşa fel încât ceea ce va culege în cele din urmă să fie rod ales. Iarăşi nu se potriveşte cu prejudecata mea despre oamenii fără astâmpăr din Sud. Se poartă mai degrabă ca un ardelean. Este un excelent ziarist, cu o curiozitate mai aparte, adică nu-l mână nici goana febrilă după (non)ştiri şi (non)evenimente şi nici doar curiozitatea intelectuală obişnuită şi lăudabilă, ci, în plus, o atenţie aproape de iubire faţă de tot ceea ce isprăvesc cei din jurul lui, de lucrurile care merită aduse în atenţia publică şi ţinute minte ca repere comunitare.

Ca redactor al cărţii sale Clujul în ritm de vals imperial (interviuri, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009, 316 pag.), m-a surprins numărul de personalităţi cu care a intrat în dialog şi de la care a reuşit să obţină, firesc, poveşti extraordinare. Părea aproape imposibil ca un om care nu te prinde de mânecă oriunde te-ar întâlni, care nu are nimic agresiv în abordările sale, nu e înfipt şi nici băgăreţ, ba chiar oarecum predispus la singurătate şi izolare, să fie mereu atât de „pe fază“. Adesea descopeream că un eveniment oarecare, pe care îl credeam întâmplându-se în ograda noastră, el îl ştia deja, întrebase pe cine trebuie, iar convorbirea era gata, numai bună de trimis la ziar. Scriitorii clujeni, oamenii de cultură din Cluj, în general, îi sunt datori pentru prezenţa lor foarte consistentă în Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar; o sumară statistică va arăta că editorialele sunt ocupate de clujeni într-o proporţie foarte confortabilă. Să mai remarc tinereţea prezenţei sale în cetate. Vârsta nu-l incomodează defel. Cu o vioiciune de invidiat, e în stare să coboare în afund de peşteri numai ca să afle ce mai spune Iosif Viehmann despre tot felul de întâmplări speologice. Străbate kilometri întregi ca să se întâlnească cu un personaj sau altul pentru a afla amănunte despre lucruri importante, dar discrete, lucruri care nu devin evenimente de senzaţie, nu ocupă pagina întâi şi nici orele de vârf, dar au greutatea necesară pentru a lucra ca repere formatoare. Să mai adaug aici că a lucrat în jurnalism şi într-o perioadă care ar fi putut să lase urme nu dintre cele mai bune. Nu i-a lăsat. A ştiut mereu să găsească o cale de ieşit din impasul omului sub vremi.

Aşadar, Clujul… său este o carte scrisă de cineva care îşi mărturiseşte de la bun început, în argument, dragostea pentru Cluj. O dragoste fără rest şi cuprinzătoare, dar, lucru remarcabil, secondată strâns de distanţa necesară pentru o privire lucidă şi nepărtinitoare. El, bucureşteanul, scrie despre Cluj, despre clujeni, despre ce înseamnă Clujul de altădată şi de azi cu aplicaţiune, cu sentiment şi cu indiscutabilă şi chiar surprinzătoare competenţă. Între copertele cărţii, pe care le-a compus cu o ticăială iarăşi ardelenească, sunt întrebaţi şi răspund cu tâlc: Elena Daniello, Camil Mureşanu, Crişan Mircioiu, Marta Petreu, Ion Albu, Ion Vlad, Dan Damaschin, Vasile Fanache, Constantin Cubleşan, Viorica Guy Marica, Nicolae Edroiu, Emil Simon, Cornel Ţăranu, Iosif Viehmann, Dan C. Mihăilescu, Ion Mureşan, Irina Petraş, Florina Ilis, Ion Brad, Mariano Martín Rodríguez, Eric Williams, Ioan Glodariu, Vasile Herman, Simona Noja, Andrei Şerban, Matei Vişniec, Marcel Lupşe, Vasile Gheorghiţă, Şerban Savu, Ovidiu Avram, Nicolae Maniu, Ionel Haiduc, Ioan-Aurel Pop, Ioan Drăgan, Corin Braga, Mihai Bărbulescu, Eugen Iaroslavschi, Radu Ardevan, Cristian Roman, Szabó Bálint, Robert Lakatos, Gabriel Croitoru. Istoria, literatura, dansul, pictura, ştiinţa, medicina, arhitectura, trecutul şi prezentul, aproapele şi departele, viaţa şi moartea sunt convocate la o sindrofie pusă la cale de un fin maestru de ceremonii.

Radu Constantinescu ştie să întrebe scurt şi la obiect, cu o ştiinţă a punerii degetului pe rană care declanşează mărturisiri şi depoziţii de tot interesul. Nu compune eseuri în loc de întrebări, interlocutorul nu e blocat în da sau nu. Întrebările sunt relansatori abili ai discursului, îmboldiri delicate şi laconice, care să-l determine pe celălalt să-şi deşerte sacul cu poveşti. Celălalt înţelege imediat că e ascultat de cineva care ştie deja aproape tot şi care doreşte să ştie mai mult nu doar pentru sine, ci şi pentru toată lumea. Întrebatul se simte în largul său, lucrurile se leagă, detalii cu gust ies la iveală, dezvăluirile fiind senzaţionale nu de puţine ori, dar prinse în pagină cu grija de a reconstitui o atmosferă, un fundal, o ierarhie. Cum singur mărturiseşte:

 

Simţeam nevoia să trec dincolo de perdeaua impresiilor primare şi să cobor spre straturile tainice, care definesc personalitatea oraşului şi care i-au conferit, cu o incredibilă, dar exemplară continuitate, un aer „imperial“ de-a lungul unei întregi perioade în care termenul respectiv avea cu totul şi cu totul alte conotaţii.

 

Voi reţine, cu titlul de exemplu, o secvenţă din interviul cu academicianul Camil Mureşanu despre explozia de valori intelectuale din deceniul 1930-1940, despre tatăl său, Teodor Murăşanu, despre Dictatul de la Viena:

 

… trăiam aproape de locurile pe care tăişul pumnalului înfipt în trupul ţării de Dictat avea să le despartă, silnic, de noi. Pretutindeni, priviri cernite de durere şi revoltă. Cum avea să scrie Teodor Murăşanu: „În ţara lui Gelu-Domn / Nimeni nu mai are somn / Vântul nu-şi mai află locul, / Lumii i-a murit norocul“. Dar, acel moment tragic îmi prilejuieşte şi o amintire frumoasă. Într-o zi, pe aleea grădinii casei noastre, s-a apropiat cu paşi mari un domn necunoscut, înalt, care, cu o voce blândă, uşor nazală, m-a întrebat dacă profesorul Teodor Murăşanu e acasă, fiindcă Lucian Blaga ar dori să-i vorbească […] Într-o astfel de plimbare – era una dintre superbele zile de toamnă cum numai prin Ardeal pot fi, Blaga s-a oprit, a privit în jur, şi după o clipă a rostit, visător, parcă răspunzând – nu mie, ci lui însuşi: „Da. Au o frumuseţe sfâşietoare...“

 

Şi o mărturisire cu bătaie lungă a Martei Petreu:

 

… sunt profesor de istoria filosofiei româneşti, deci nu aveam cum să ocolesc epoca interbelică şi pe intelectualii tineri ai acelor ani, cei mai mulţi ieşiţi din şcoala filosofică a lui Nae Ionescu. De fapt, am intrat în turbulenta istorie a anilor interbelici ocupându-mă iniţial de Nae Ionescu, care e un fel de cheie a epocii. Uneori îmi pare rău, aproape cred că am greşit alegându-mi ca temă de cercetare generaţia ’27; în mod sigur, îmi era mai bine dacă începeam cu Blaga sau cu alt filosof fără implicaţii politice. Dar m-a tentat şi pe mine, ca pe alţii, fructul oprit, adică Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu. Habar n-aveam că, ocupându-mă de filosofia lor, voi fi obligată să intru şi într-o complicată problematică istorică şi politică. Am fost, ca să o spun direct şi cinstit, ignorantă. Ignorantă şi curioasă. Iar când am început să ştiu câte ceva, era prea târziu să mai dau înapoi, nu numai din mândrie, ci şi pentru că făcusem pasiune pentru epoca şi pentru tinerii ei „eroi“. Am vrut să înţeleg.

 

O încercare de a înţelege o lume şi oamenii ei este cartea de interviuri a lui Radu Constantinescu. Şi, cu siguranţă, e doar primul volum.

 

Irina Petraş

Despre Cluj, în ritm de vals imperial

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)