Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade

 

Mircea Handoca

 

Eliade îşi consideră Jurnalul drept cea mai importantă operă. Această afirmaţie o întâlnim de câteva ori în memorialistică. Îşi doreşte Jurnalul ca un şantier, unde să fie oglindită diversitatea preocupărilor scriitorului şi savantului, a omului în carne şi oase, cu slăbiciunile, nostalgiile şi reuşitele lui.1

Primele însemnări datează de la vârsta de 13 ani, iar ultimele au fost scrise cu câteva zile înainte de a ne părăsi.

Jurnalele din copilărie şi adolescenţă le-am descoperit în arhiva scriitorului, publicându-le fragmentar, mai întâi în Manuscriptum şi în Revista de istorie şi teorie literară, apoi în primul volum al Scrierilor de tinereţe: Cum am găsit piatra filozofală. Treptat, autorul mi-a dăruit fotocopia Jurnalului său, pe care l-am încredinţat tiparului în revista Vatra în 1983-1984 şi în două volume, abia în 1993 (Editura Humanitas).

Atunci când mi-a oferit fotocopia Jurnalului inedit, am fost deosebit de emoţionat. Euforia a crescut pe măsură ce mă cufundam în lectura manuscrisului. Mi-a prilejuit şansa de a cunoaşte îndeaproape intimitatea personalităţii sale, amintirile, gândurile, proiectele, visele, mărturiile lui sincere, fără de fard şi necenzurate, nici de el, nici de alţii.

Cu câţiva ani în urmă, am publicat o cărţulie despre Jurnalul inedit.2 La o nouă lectură a celor peste patru mii de pagini, am făcut alte însemnări privitoare la biografia spirituală a lui Eliade. Întrucât ele se referă la o operă literară de o deosebită valoare documentară, mi-am propus să dau publicităţii câteva informaţii, folosind citate reprezentative – cu alte cuvinte, să prezint un Eliade par lui-męme.

Voi începe cu problema acuzelor aduse scriitorului, în peste o sută de articole, ale unor critici şi istorici literari, ziarişti, calomniatori şi „procurori“: legionarism, fascism, hitlerism şi antisemitism.

Eu sunt cel ce am publicat – primul – textul tuturor articolelor incriminate, mai întâi în revista Vatra3, apoi în volumul Textele „legionare“ şi despre „românism“.4 Am polemizat de-a lungul anilor cu Henri H. Stahl, Daniel Dubuisson, Alexandra Laignel Lavastine etc.

Alături de mine s-au aflat prestigioşii eliadişti Mac Linscot Ricketts, Bryan Rennie, Julien Ries, Natale Spineto, Roberto Scagno, Ion Dworschak, Cornel Ungureanu, Wilhelm Dancă, Gheorghe Glodeanu, care au folosit argumente, iar nu falsuri, inadvertenţe şi citate trunchiate.

În lucrarea mea despre Jurnalul inedit am comentat o însemnare a lui Eliade din 18 septembrie 1945 – două zile după ce ajunsese la Paris –, în care era intransigent cu legionarismul, căruia „nu-i va putea ierta niciodată“. Ce anume?

 

„Oricine va scrie într-un stil mai personal şi cu mai multă vigoare, sau îşi va îngădui excese lexicale, sau va evoca miturile – va putea fi acuzat de legionarism, fascism, reacţionarism. Legiunea a distrus o întreagă generaţie şi a ratat pe toţi cei ce au avut un contact cu ea, chiar sporadic.“

Despre intervenţia brutală a Legaţiei României la Paris, în 1946 (care s-a opus ca Eliade că predea cursuri la Sorbona), Jurnalul tipărit păstrează discreţia. Doar la 14 februarie 1976, când i s-a decernat titlul de doctor honoris causa al Sorbonei şi elogiul a fost rostit de rectorul Alphonse Dupront, „împricinatul“ îşi aminteşte şi scrie câteva rânduri:

 

„Crezând că îmi oferă bursa la cnrs, s-a dus la ministrul României (marele savant matematician Stoilov), rugându-l să nu se opună, căci el, Dupront, mă cunoaşte bine de la Bucureşti şi ştie că n-am fost «fascist». Stoilov, se pare, i-a dat asigurări. Dar a telefonat la Bucureşti pentru instrucţiuni şi rezultatul a fost: Niet“.5

Jurnalul inedit relatează, la 6 august 1946, întrevederea de trei sferturi de oră pe care a avut-o cu Simion Stoilov. Împreună cu el era Alexandru Rosetti, cel ce avusese iniţiativa acestei „intervenţii“:

 

„Îi spun [lui Stoilov] tot ce gândesc despre informaţia dată Ministrului de Instrucţie, mărturisindu-i că nu mă aşteptam ca un cărturar ca el să judece un scriitor din auzite. Se apără destul de abil. «D-ta ai şi un mit, în afară de valoarea scriitorului şi omului de ştiinţă, pe care am confirmat-o, de altfel, Ministrului. Dar întrebat ce mai eşti în afară de scriitor, am răspuns ce ştiam: că eşti considerat de toată lumea, alături de Nae Ionescu, ideolog al dreptei.» Dar e lamentabil că acest om, care se pretinde savant şi democrat, a sfătuit pe Ministrul de Instrucţie francez să nu mă angajeze prin contract la Sorbona – deşi nu-mi recunoaşte nici o vină politică, în afară de aceea de a avea un mit...

În timp, orice element ungur de oarecare valoare, de la fascist la trotzkist, este pus în lumină de Legaţia de aici, este promovat şi ajutat. Notez toate acestea cu un infinit dezgust. Singura mea consolare este că mi-am descărcat întreaga indignare în grădina din St. Dominique, în faţa lui Al. Rosetti, care mă aproba înroşindu-se“.

 

După şase luni, sosit din nou la Paris, Al. Rosetti, întâlnindu-l pe Dumézil, îl întreabă ce anume se poate face cu Eliade. Cu satisfacţie, eroul nostru notează, la 13 februarie 1947, răspunsul savantului francez:

 

„– Pe mine mă întrebaţi? Întrebaţi-l pe ministrul Dstră. Aveam marele noroc să-l vedem pe Eliade la Hautes Études, unde singurul putea ţine cursul pe care nimeni în Franţa nu-l poate ţine. Şi apoi a intervenit intriga aceea stupidă. De altfel, vina n-o poartă numai Ministrul Dstră, ci şi Ministrul nostru de Instrucţie. Şi de un asemenea lucru mi-e ruşine ca francez, şi roşesc...“

 

Şi în toamna anului 1948, Sorbona e gata să apeleze la conferenţiarul Eliade. Preventiv, ca să-l compromită faţă de savanţii francezi, ziarul Legaţiei româneşti pune la cale noi josnicii, urzind nişte scenarii inimaginabile.

Intrigile, instigările şi calomniile nu erau monopolizate de diplomaţii români aflaţi în Franţa. Şi în Italia, traducerile cărţilor lui Eliade sunt amânate datorită presiunilor ambasadei din România. A fost necesar ca Ernesto de Martino să intervină pe lângă Palmiro Togliatti, secretar general al Partidului Comunist, ca editorul Einaudi să tipărească Tehnicile Yoga, Mitul eternei reîntoarceri şi Tratatul de istorie a religiilor.

Perfidia şi manipulările funcţionarilor comunişti de la Ministerul de Externe al rpr nu încetează mai bine de un deceniu.

În 1960 se încearcă aceeaşi manevră de amânare a traducerii unei cărţi a lui Eliade, în Portugalia. Este vorba de Noaptea de Sânziene. Amintesc că tocmai atunci, în România, Constantin Noica fusese condamnat la 25 de ani de temniţă pentru că citise şi difuzase acest roman.

„Misterul“ celor două svastici desenate pe afişul care anunţă titlurile conferinţelor lui Eliade la Sorbona, în 1946, e dezlegat după mulţi ani. Îl aflăm din nota scrisă la 20 iulie 1963. Într-o cafenea, Cioran îi arată un individ care corecta şpalturile unui articol. E Lucien Goldmann.

 

„Cioran îmi aminteşte cât rău i-a făcut Goldmann. Timp de 12 ani l-a urmărit pretutindeni, l-a denunţat ca nazist. Tot el, Goldmann, îmi spune Cioran, mi-a desenat svasticile pe anunţul cursurilor mele la Hautes Études, în 1946. Gelos că un român era invitat înaintea lui să ţină cursuri la Sorbona. Filozofie şi vigilenţă. Sau de la filozofie (marxistă) la denunţ.“

 

Marile personalităţi ale istoriei religiilor şi orientalismului din America, Franţa, Spania şi Italia, academicieni şi profesori la cele mai prestigioase universităţi din lume, au analizat contribuţiile excepţionale ale savantului nostru. Am prezentat în cărţile şi articolele mele câteva din cele mai semnificative elogii. Au existat însă şi câţiva teologi improvizaţi, adversari ai ideilor istoricului religiilor. Unul dintre ei e un cercetător obscur, pe nume Kenneth Hamilton. Eliade nu i-a răspuns printr-un articol, ci s-a mulţumit cu o însemnare, datată 18 noiembrie 1965:

„Are impresia că eu aş vrea să reînviez «Homo religiosus» adică «religiozitatea cosmică» (spaţiul sacru, timpul sacru etc.) şi el, ca bun creştin (teolog) ce e, protestează. Nu cred că m-a citit bine; sau, poate nu m-a înţeles... Dar poate e interesant că teologii «conservatori» încep să protesteze asupra felului de a înţelege Istoria religiilor. Mă aşteptam la asta – şi încă mai de mult. Altizer mi-a prezis că voi «fecunda» gândirea teologică americană. Deocamdacă aş vrea să fiu citit cu mai multă atenţie...“

 

Încă din toamna anului 1962, se gândeşte la redactarea unei cărţi, Religiile primitive:

 

„14 noiembrie 1962

Aş putea-o scrie «ştiinţific», în aşa fel încât să fie acceptată până şi de etnologii americani – şi în acest caz, cartea ar avea oarecare succes şi ar fi uitată în 10-15 ani.

Pe de altă parte, aş putea-o scrie într-o perspectivă «personală», limitându-mă la «esenţe», insistând asupra semnificaţiilor şi valorilor spirituale. În acest caz, cartea va fi aspru criticată de etnologi şi va contribui la deprecierea mea «ştiinţifică» –dar va avea succes de public, va interesa pe scriitori, critici literari şi filozofi şi va deveni celebră în 30-40 de ani. Ezit încă. Nu mă sperie «compromiterea» mea ştiinţifică (nu degeaba am scris atâtea romane...) Dar mă gândesc că reînnoirea disciplinei noastre, a Istoriei Religiilor, începută pe dinăuntru, adică în inima Universităţilor, va fi oprită pe loc, înainte de vreme. Se va spune: e primejdios să accepţi tezele lui Eliade. Nu vedeţi ce «personal şi literar» prezintă el Religiile primitive?“

 

În orice caz, lui Eliade nu-i plăcea să meargă pe cărări bătătorite. Chiar cu riscul de a se afla împotriva „Curentului“ şi ar fi trebuit să înfrunte coaliţia tuturor etnologilor, sociologilor şi antopologilor lumii.

Două zile după sosirea în Franţa, după euforia perspectivelor care se întrevăd, are momente de nelinişte.

 „17 septembrie 1945

Deodată, pe la cinci după-amiază, simt o copleşitoare melancolie. Gustul ratării în sânge, pustiul în suflet. Bănuiam că mă vor încerca asemenea crize la Paris, dar nu mă aşteptam să mă întâmpine atât de repede...“

 

Îşi revine însă curând şi luptă împotriva slăbiciunilor. Se bucură de frumuseţea peisajului, de efervescenţa culturală. Intră în lumea orientaliştilor şi istoricilor religiilor, i se solicită articole şi conferinţe, devine din ce în ce mai cunoscut. Se re­întoarce la obiceiurile tinereţii şi redevine un scriitor nocturn. Cu o putere de muncă inimaginabilă, săptămâni de-a rândul scrie până în zori, definitivându-şi cele două manuscrise ce-i vor aduce celebritatea: Tratatul de istorie a religiilor şi Mitul eternei reîntoarceri. Nu ezită însă să noteze cu dezgust (în anii 1945-’46) şi aventurile lui frivole, de-o mediocritate ce-l exasperează. Ne povesteşte, de pildă, despre Jeanette, o veche cunoştinţă, întâlnită întâmplător, împreună cu care petrece într-un hotel sinistru, până la 3 dimineaţa, pierindu-i, după aceea, orice chef de lucru:

 

„Dar simt o teribilă plăcere notând toate aceste mărunte mizerii în acest caiet pe care-l închinasem «spiritului»“.

 

În fond, se mută dintr-o baie de voluptate într-alta de erudiţie. Nici nu-ţi vine să crezi că în aceeaşi perioadă e în stare să trăiască aceleaşi momente de fericire supremă la răsfoirea unui dicţionar etimologic:

„22 februarie 1947

Am luat de mult obiceiul să nu notez în Jurnalul intim lecturile, studiile sau descoperirile, să le spunem ştiinţifice. Mi-aduc aminte cât de mult mă ispiteau, în primul meu an indian, comentariile în jurul gramaticii sanskrite. Aşi fi vrut să însemnez zi cu zi etapele acelui pasionant studiu, să citez primele fraze pe care eram în stare să le traduc, etc. Dar n-am voit să transform Jurnalul intim într-un caiet de şcoală şi am rezistat ispitelor.

Nu mă pot opri, însă, astăzi, de a însemna aici imensa bucurie pe care mi-a pricinuit-o Dicţionarul etimologic al limbii latine al lui Ernout-Meillet, cumpărat la un anticar. Ore întregi am urmărit în paginile lui etimologiile acelor cuvinte care mă preocupau de mult, cărora, însă, nu le acordasem niciodată onorurile unui adevărat studiu, ca, bunăoară, gens-is, mactus, humus-i, tellum, tempus etc. Aproape că sunt reconvertit la lingvistică şi filologie comparată, discipline pe care le abandonasem de foarte multă vreme; pe de o parte pentru că nu aveam vocaţia prea sigură pentru asemenea cercetări (proastă memorie, dispersiunea curiozităţii, rapiditatea cu care apăreau şi dispăreau «pasiunile» mele intelectuale), pe de altă parte pentru că socoteam aceste discipline bazate pe studiul cuvintelor, sterile. Am crezut în ultimii 15 ani şi continui să cred, că înţelegerea omului nu poate pleca nici de la lingvistică, nici de la istorie; că faza revelatorie a situaţiei unice pe care o are omul în Univers este aceea a semnelor, gesturilor şi simbolurilor. Dar e încântător să poţi surprinde urme din acest paradis pierdut al simbolurilor într-o limbă atât de strictă ca cea latină...“

 

Sunt cunoscute lipsurile materiale ale eroului nostru în primii ani ai şederii în Franţa. După ce vânduse cărţile bibliotecii personale din Lisabona, după ce amanetase lucrurile de oarecare valoare la Muntele de Pietate, e nevoit să împrumute bani „pentru coşniţă“ – cum se spunea pe vremuri. La începutul anului 1950, căsătorindu-se cu Christinel, trebuie să aibă grijă de întreţinerea a două persoane. Prietenul lui, Brutus Coste, îi dăruise două costume de haine, ca să se poată prezenta decent îmbrăcat la conferinţele pe care le ţinea în străinătate. Disperat, solicită un împrumut de 500 de dolari de la marele industriaş Nicolae Malaxa. Aşteaptă, înfrigurat, şi cu toate că intervenise pentru el şi generalul Rădescu, în zadar. În cele din urmă, Malaxa îi expediază o sută de dolari, fără nicio vorbă încurajatoare. La 12 august 1950, Eliade izbucneşte:

 

„Va să zică un miliardar refuză un împrumut de 4-500 de dolari unui cărturar şi scriitor consacrat, împrumut pe şase luni şi garantat de Ionel Perlea... Iar la un sobru şi foarte deschis s.o.s., el nu-mi răspunde, mulţumindu-se să-mi trimită prin cablu a cincea parte din suma cerută... Singura mea dorinţă este să-i înapoiez cât voi putea mai repede acest bacşiş!“

 

Umilinţele şi tragedia personală erau amplificate de atmosfera irespirabilă a Franţei, unde forţele de stânga se aflau la putere. Acum – şi în alte zeci de situaţii – se vede atitudinea lui anticomunistă. Ororile regimului sovietic din România le află din cartea Soranei Gurian Les mailles du filet. E trist, deprimat, înfricoşat.

 „24 decembrie 1950

Cât de inconştient sunt să prelungesc până în ultima clipă rămânerea mea în Franţa! Aşi fi incapabil chiar de a zecea parte din energia Soranei Gurian (şi a atâtor altora!) de a căuta un fel oarecare de a evada din temniţa Franţei ocupată de comunişti. Dar nici măcar n-ar trebui să-mi mai pun această problemă. Dacă vin Ruşii, voi fi imediat arestat. Restul, aproape că nu mai interesează...“

 

În cei şase ani cât mai rămâne la Paris, publică peste o sută de eseuri, în cele mai prestigioase reviste (Critique, Combat, La Nouvelle Revue Française, Diogenes, Numen, Revue de l’Histoire des Religions), participă la congresele de istorie a religiilor de la Amsterdam şi Roma, ţine în fiecare vară, invitat fiind de Jung, conferinţe la Ascona, publică alte cărţi (Şamanismul, Imagini şi simboluri, Yoga, Făurari şi alchimişti), care-i consolidează prestigiul ştiinţific.

Vintilă Horia îi scrie entuziasmat de satisfacţia pe care i-au produs-o Întâlnirile Internaţionale de la Geneva. Conferinţa ţinută aici de Eliade îl situează pe acelaşi plan cu marii gânditori contemporani. Cu emoţie şi recunoştinţă, V. Horia îşi încheie scrisoarea din 22 septembrie 1953 astfel: „Mircea Eliade e astăzi România dincolo de fruntariile României şi e liniştitor să ştii că acest lucru e posibil“.6

La Chicago, Eliade desfăşoară aceeaşi activitate febrilă. La 12 noiembrie 1963, de pildă, notează în fugă desfăşurarea unei zile obişnuite de muncă, transcriind programul pe ore: de la 14 până la 15,30 discută despre etnologia africană şi sud-americană; de la 15,30 la 17, conduce seminarul indian (de la Rig-Veda la Bhagavad-Gita).

 

„Şi aici trebuie să fiu precis, bine informat, la punct cu bibliografia (căci trei dintre studenţii mei sunt sanskritişti şi unul din ei a studiat la Uppsala trei ani). Şi cu toate acestea reuşesc. Seara, departe de a mă simţi obosit – sunt «stimulat», plin de «idei». Ar trebui să scriu – dar mi-e teamă să nu abuzez de rezistenţa mea. Mă mulţumesc să iau note. Primitive Religion înaintează, deşi am redactat foarte puţin. Iar din cealaltă carte – opus magnum, capitolul despre India e aproape complet, deşi neredactat...“

 

Pentru a ne face o imagine exactă a puterii de muncă şi a activităţii înfrigurate din ultimii ani de viaţă, aş fi tentat să reiau ceea ce am scris într-un articol unde mă ocupam de Mircea Eliade, redactor-şef al Enciclopediei religiilor.

Jurnalul inedit ne prezintă zeci de faţete ale personalităţii lui Eliade, îndoielile şi certitudinile lui, contradicţiile gândirii. Totul e spus sincer şi firesc, fără să-i pese că unele afirmaţii îl dezavantajează. Spicuiesc câteva portrete care ne dezvăluie unele laturi mai mult sau mai puţin intime. Cadrul în care se desfăşoară munca la Chicago nu e prea prielnic. Sute de dosare, ciorne şi manuscrise pe birou, în bibliotecă, în sertare, pe scaune. Atunci când vrea să facă puţină ordine, nu ştie cu ce să înceapă. E imposibil să grupeze ceva în această halima. Iată ce scrie el în 21 decembrie 1962:

 

„După vreo două ceasuri, îmi dau seama că punerea lor în ordine mi-ar lua câteva zile, şi atunci renunţ. Mă mulţumesc să clasez extrasele primite de când mă aflu la Chicago şi pe care le îngrămădesc pe unde îmi vine la îndemână. Către seară, îmi dau deodată seama de absurditatea acestei munci şi încep să râd“.

 

Pasiunea faţă de cărţi o întâlnim la fiecare pas. La 12 iulie 1970, se zugrăveşte apartamentul. Teancuri de cărţi – aflate în mijlocul camerei – îl atrag ca un magnet. Se apropie şi încearcă să le claseze, cu speranţa că va putea elimina câteva maldăre. Deschide la întâmplare volume citite mai demult sau altele de existenţa cărora nu-şi mai amintea nimic.

„Ce «experienţă» turburătoare, să stai pe covor, între movile de cărţi, neîndurându-te să te desparţi chiar de acelea pe care ştii bine că nu vei mai apuca să le citeşti! Îmi aminteam acea seară din octombrie 1933, când transportasem biblioteca din mansardă în apartamentul din Bulevardul Dinicu Golescu. Nu se instalaseră încă rafturile. Cele 10.000 de volume erau aşezate unele peste altele de-a lungul pereţilor. Apucam la întâmplare câte unul, îl răsfoiam, luptând cu ispita de a-l reciti – pentru că trebuia să scriu în noaptea aceea foiletonul pt. Cuvântul şi articolul pt. Vremea. Am dat peste o carte a lui Unamuno, şi asta mi-a fost de-ajuns: găsisem subiectul foiletonului: «Cunoaştere viscerală»... Şi tot aşa, mulţi ani în urmă, aducându-mi mica bibliotecă în camera pe care o închiriasem la Hôtel de Sučde, m-am trezit cu Ensayos în mână, şi n-am mai lăsat volumul până noaptea târziu. Scriu aceste rânduri ca să mă apăr de «ispită» – hotărât să aranjez biblioteca în noaptea asta şi începând de mâine să-mi văd de treabă.“

 

Cât de interesante sunt rândurile de mai sus! Cunoşteam până acum comentariile lapidare sau ample despre diferite opere la care se referea memorialistica sau publicistica (personaje, firul epic, secretele compoziţiei, judecăţi de valoare), dar parcă acum aflăm pentru prima oară ceva despre momentul care declanşează naşterea unui eseu.

Altă dată, referindu-se la cărţile necitite, oferă un adevărat ghid, pledând pentru lectura cărţilor esenţiale:

 

„Cărţile pe care le citesc sunt de o atât de joasă spiritualitate, încât, dacă nu voi izbuti să salvez miile de pagini erudite şi miile de documente etnografice care mi-au năclăit mintea şi mi-au întunecat memoria – viaţa mea se va solda în cea mai tristă ratare. Trebuie să arăt lumii comorile care zac ascunse în simboluri, rituri, legende, mituri şi măşti – comori pe care erudiţii autori le ascund, sau le ignoră din prostie, din teamă sau din rea-voinţă. Dacă nu voi scrie ceva fundamental asupra etnografiei, folklorului, bibliotecile pe care le-am citit mă vor strivi. Nici nu vreau să mă gândesc la bogăţiile atâtor cărţi bune pe care nu le-am citit, numai pentru că pasiunea mea erudită mă concentra asupra memoriilor seci, mediocre, sterile. Ce-aş fi devenit dacă, în loc de a mă fi ocupat, în aceşti 20 de ani de istoria religiilor şi celelalte pseudoştiinţe aş fi citit numai cărţi substanţiale? Cât îl invidiez pe un Gide bunăoară, care îşi alegea cărţile, recitea pe clasici, culegea texte esenţiale, îmbogăţindu-se neîntrerupt!...“

 

În privinţa propriei prezentări, numeroasele autoportrete sunt variante ale aceluiaşi... arhetip. Cu o nestrămutată încredere în sine, are obsesia de a crea o operă deosebită.

 „20 ianuarie 1960

Fiecare om se naşte cu o «misiune». Dar nu e conştient de ea şi poate de aceea viaţa e uneori atât de dramatică. Deznădăjduită încercare, necontenit reluată de a-ţi revela «misiunea». Dar eu ştiu de ce m-am născut. Pentru o operă. Pentru a exprima un adevărat număr de idei pe care deocamdată, sunt singurul care le pot gândi sistematic şi până la ultimele consecinţe. De aceea existenţa mea e lipsită de elementul dramatic. Tragedia mea e legat de expresie şi de conştiinţa că trebuie să spun foarte multe lucruri şi s-ar putea să nu am timp să le spun...“

„30 mai 1964

Am avut o viaţă plină, dramatică, rodnică. Doar în ultimii ani, datorită Universităţii şi artritei, creativitatea mea a fost necontenit în declin. Până la 50 şi ceva de ani, am trăit cât alţii în 80. Ca să nu mai vorbesc de norocul pe care l-am avut (şi care contrastează cu nenorocul neamului românesc), scăpând de la moarte de nenumărate ori, cunoscând India la 29 de ani, plecând din ţară la 33 de ani, întâlnind-o pe Christinel la timp şi atâtea şi atâtea. Aşa că, orice s-ar întâmpla, nu mă pot plânge. Aş vrea doar să-mi mai rămână destul timp ca să pot încheia Autobiografia. Va fi, evident, o operă postumă. Dar trebuie scrisă nu numai pentru a preciza traiectoria secretă a vieţii mele – ci mai ales pentru a contribui, cu mărturiile mele, la înţelegerea epocii 1930-1940.“

 

Au fost evidenţiate – pe bună dreptate – tendinţele de megalomanie ale lui Eliade: se compară frecvent cu Goethe, propria lui operă o pune alături de capodopera lui Tolstoi Război şi pace, nu ezită să se considere un geniu. Nu s-a observat însă că momentele de egolatrie alternează cu altele în care-şi denigrează propria-i creaţie. Iată trei exemple în care „îşi toarnă cenuşă pe cap“:

           

„6 ianuarie 1948

[La terminarea capitolului despre mit:] Adevărul e că am scris cel mai prost text pe care îl cunosc, printre multele texte proaste pe care le-am scris până acum, copiind, de câte ori puteam, din alte cărţi ale mele. Din fericire, făcusem mai de mult nenumărate note de o extremă importanţă asupra acestor probleme, şi le-am transcris tale-quale.

Ele vor constitui sâmburele viitoarelor mele lucrări asupra mitului şi simbolului – dar vor stârni de pe acum un foarte viu interes nu numai printre specialişti, ci şi în rândul filozofilor...“

 „4 ianuarie 1951

Ca întotdeauna când sunt confiscat de o «operă ştiinţifică», suport o anumită imbecilizare. În afară de reverii şi scurte fulgerături, mintea mi-e permanent solicitată de «subiect». Şi iarăşi după obiceiul meu, tot ce e mai inteligent şi mai îndrăzneţ, în legătură cu «subiectul», îl consum în reverii, în textul propriu-zis nu dau decât zgura şi documentarea. Îmi propusesem mai de mult să mă dezbar de erudiţie. Dar văd că nu a venit încă timpul“.

 

Mai evidentă e nemulţumirea faţă de deplorabila prefaţă la traducerea engleză a cărţii Mituri, vise, mistere. Severitatea admonestărilor ar putea figura într-o antologie a autocriticii:

 

„22 octombrie 1959

Şapte pagini dactilografiate, prost şi confuz scrise, care mi-au luat cam cinci zile. Uneori, eram disperat – mi se părea că mă afund într-o nouă perioadă de sterilitate. Ce e curios e că îmi dau foarte bine seama că micul text e de o lamentabilă mediocritate, şi totuşi simt că, dacă mi-a trebuit atât ca să-l scriu, şi să-l scriu atât de prost, e pentru că, pe bâjbâite, fără să-mi dau seama, îmi revelam o perspectivă grandioasă“.

 

Despre laboratorul de creaţie, geneza şi semnificaţia anumitor opere, raportul dintre creaţiile ştiinţifice şi cele literare am intenţia de-a scrie un alt articol, acum mă mulţumesc să semnalez observaţia scriitorului privitoare la lipsa de valoare a scrierilor ce-i sunt comandate, precum şi eşecul ultimei părţi a tuturor studiilor ştiinţifice. La 9 aprilie 1962, mărturiseşte:

 

„Se petrece şi cu această carte ce s-a întâmplat cu toate cărţile mele: le termin cu un efort imens, şi cu o mare silă. Nu-mi mai amintesc de vreo excepţie. (Evident, e vorba numai de cărţile ştiinţifice. Unele din romanele mele, Maitreyi, Nunta în cer, Domnişoara Christina le-am scris şi le-am terminat cu o mare bucurie, aproape de exaltare.)

Aş vrea să scriu ultimul capitol odihnit, pe îndelete, şi, mai ales, din nou înflăcărat de problema Mitului. Sunt atâtea de spus despre camuflarea mitului în valorile Lumii moderne“.

 

Dintre personalităţii spiritualităţii româneşti elogiate de Eliade în Jurnalul inedit nu am menţionat numele lui Mihai Şora şi Ion Petrovici. La primul dintre ei se referă adesea, numindu-l studentul său preferat la seminarul de logică şi metafizică. Cartea lui Şora Du dialogue intérieur, apărută la Gallimard, îl entuziasmează. La 21 aprilie 1947, îşi notează impresiile de lectură:

 

„Îmi place, cu toate truismele şi teribilismele ei. Îmi place mai ales pentru ceea ce găsesc din «mine», cel din 1934-’38, când traduceam împreună la seminar pe Sfântul Thoma şi Nicolaie din Cusa. Este o carte din care, fără să-şi dea seama, Şora continua problematica «generaţiei»: autenticitate, libertate, alegere.

Curios sentiment de a asista la ecloziunea perfectă a unui fost «elev». Îmi dau seama, între altele, cât de puţin am «crescut» eu de-atunci, cât de mediocră a fost desăvârşirea mea spirituală între 30 şi 40 de ani. Era, probabil, fatal să se întâmple aşa. Cele mai serioase cuceriri spirituale le faci între 20 şi 30 de ani. Când îi eram «profesor», eu aveam 30 de ani şi el 20. El dibuia, eu eram deja orientat. Astăzi el se află în aceeaşi situaţie pe care o câştigasem eu acum 20 de ani. În schimb, paşii pe care i-am făcut eu în acest răstimp nu mai au nimic «senzaţional», sunt doar împliniri, rectificări, şovăiri. Singura turnantă mai abruptă a fost experienţa legionară în ceea ce avea ea apolitic şi insurecţia mea contra «istoriei», care şi-a precizat orientarea între 1942-’43“.

 

Citind volumul memorialistic De-a lungul unei vieţi de Ion Petrovici, Eliade ne prezintă cum filozoful, eliberat de curând, după aproape 20 de ani de închisoare, trăia într-un subsol, la o nepoată. Citeşte cu plăcere şi melancolie cartea lui, amintindu-şi, la 8 august 1966, Tecuciul, Iaşiul şi Bucureştiul de odinioară.

 

„Dar şi o altfel de melancolie – când îmi dau seama ce mult contau pentru Românii din generaţiile trecute «succesele» lor în străinătate. Gravitatea solemnă cu care Ion Petrovici scria despre participarea lui la Congresele de Filozofie, despre conferinţele pe care a fost obligat să le ţină la Sorbona (invitat chiar de Brunschvicg!), ai impresia citindu-l, că acele conferinţe ar fi avut succesul conferinţelor de mai târziu ale unui J. P. Sartre. Asta nu e o critică pe care i-o aduc lui Petrovici (şi cât de bine îl înţeleg, scriind ce-a scris, la 84 de ani, după 20 de ani de temniţă...). Ci doar o remarcă melancolică în legătură cu provincialismul nostru cultural (şi nu numai al nostru; până şi un Papini, un Ortega, un Ernst Jünger erau peste măsură de flataţi de orice «recunoaştere» a lor la Paris). De-abia cu generaţia noastră – Ionescu, Cioran, eu, Vintilă Horia – Românii au scăpat de acest complex. Suntem cei dintâi care nu ne mai speriem de «laudele Parisului».“

 

Cred că cea mai nimerită încheiere a prezentării de faţă e reproducerea unui fragment din Jurnalul inedit – pledoarie pentru adevăr şi deosebirea dintre aparenţă şi esenţă:

 

„21 iunie 1968

Oh! Să vezi ultimele gesturi de «revoltă» ale Negrilor şi studenţilor «radicali» din Campus, să-i vezi cum trec strada indiferent dacă semnalul e verde sau roşu, să-i vezi citind provocator cărţi pro-Cuba şi pro Ho-Şi-Min. Să-i ghiceşti cât de convinşi sunt de îndrăzneala lor... şi să-ţi aduci aminte cum erau torturaţi studenţii în beciurile Prefecturii prin 1938-’39, cum erau violate fetele cu fierul roşu, toate acestea pentru că credeau în ceva.

Dar ce importanţă au toate acestea? Singurul lucru care contează este să-ţi întorci fotoliul în sensul Istoriei...

Apar mereu cărţi despre neo-fascismul german (chiar şi cel francez: De Gaulle!!), dar nu am văzut măcar un articol despre victimele revoluţiei de la Budapesta din 1956. Şi doar acolo «studenţii şi muncitorii» riscau ceva mai mult decât cei ce traversează strada la semnalul roşu sau ocupă clădiri: Ungurii atacau tancurile cu ce aveau la îndemână“.

 

Peste două luni (suntem în 1968!) a urmat invazia în Cehoslovacia. Eliade a avut aceeaşi atitudine.

N-ar fi exclus ca unii iacobini intransigenţi să vadă în pasajul citat anumite deviaţii: rasism şi aluzii la persecuţiile împotriva legionarilor.

  

Note

1. La întâlnirea cu Eugen Ionescu de la Paris, din 4 octombrie 1945, Eliade îşi contrazice interlocutorul în privinţa importanţei Jurnalului: „Îmi spune că a mai scris în aceşti ani câteva sute de pagini din Jurnalul lui, dar pe cine va interesa el oare? În România, ca şi pretutindeni se ridică o altă generaţie. Generaţia noastră e terminată. Îi răspund că un Jurnal interesează oricând, că marele lui noroc a fost tocmai hotărârea pe care a luat-o acum vreo 10 ani să-şi înceapă Jurnalul“.

2. Mircea Handoca, Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade, Oradea: Ed. Grafnet, 2005.

3. Vatra, nr. 6-7, iunie-iulie 2000.

4. Textele „legionare“ şi despre „românism“, Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 2001.

5. Mircea Eliade, Jurnal, ediţia a 2-a, vol. II, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2001, p. 224.

6. Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. II, Bucureşti: Ed. Minerva, 1999, p. 229.

  

Mircea Handoca

Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)