Să ne amuzăm cu „secta gînditorilor de estradă“! 

Ion Bogdan Lefter

  

Cunoscut eseist al „şcolii“ ieşene, unul dintre numele de vîrf ale primei noastre generaţii literare postmoderne, bine ştiut şi ca disident anticomunist la finele anilor 1980, Dan Petrescu revine cu o nouă carte, Secta gînditorilor de estradă (Iaşi: Editura Polirom, 2009, 280 p.), după cîţiva ani de surprinzătoare absenţă din presă. Surprinzătoare – fiindcă vorbim despre un om de atitudine şi de intervenţie (în sens intelectual, fireşte), încît dispariţia sa publică din ultimii ani ar putea trece drept unul dintre misterele perioadei. Reîntors în Iaşi după circa un deceniu şi jumătate trăiţi la Bucureşti, părea să fi optat, în vara lui 2005, pentru tăcerea totală. Pînă atunci, din 1990 încoace, scrisese articole şi susţinuse rubrici în ziare şi reviste, pronunţîndu-se asupra multor teme politice şi culturale fierbinţi. Ce-l va fi făcut să se tragă dintr-odată deoparte?

Insist o clipă asupra acestui traseu regresiv, de-a lungul căruia Dan Petrescu şi-a confirmat mereu atitudinea antiestablishment. Revoluţia „i-a făcut dreptate“ fostului disident, chemat în capitală pentru a prelua poziţia de ministru adjunct al culturii. N-a rezistat decît cîteva luni în birocraţia de stat. Conform principiilor „nomenclaturii“, odată intrat în „sistem“, el, „sistemul“, are grijă de tine; drept care lui Dan Petrescu i se oferă la retragerea din fotoliul viceministerial direcţia Editurii Albatros, unul dintre „nucleele de putere“ ale vieţii literare de dinainte de 1989. Încă neprivatizată, instituţia se află în subordinea ministerului. Nu se adaptează nici acolo. I se oferă direcţia Muzeului Literaturii Române, subordonat Primăriei Capitalei. Scenariu identic: iarăşi se retrage, de astă dată în „sectorul privat“, părăsind definitiv zona „de stat“: devine consilier al Editurii Nemira, de unde, peste cîţiva ani, va trece la Polirom, cu aceeaşi titulatură, în ambele cazuri făcînd şi redactare, şi strategie editorială, coordonînd colecţii ş.a.m.d., dintr-o poziţie de „eminenţă cenuşie“ la Nemira, mai puţin vizibil în operaţiunea mult mai vastă a Poliromului, devenită editura numărul 1 a ţării.

Nu m-aş grăbi să pun aceste succesive „retrageri“ pe seama unor deziluzii şi a unor întristate abdicări. Dan Petrescu e structuralmente un „marginal“, un martor foarte atent şi foarte informat al vieţii publice în genere, al celei intelectuale în special, şi un cititor de elită, prea rafinat şi prea mizantrop ca să poată funcţiona în echipe instituţionalizate, lui potrivindu-i-se – în schimb – perfect rolul de glosator expert şi ironic, oricînd în măsură să facă observaţii de fineţe asupra oamenilor şi cărţilor, nu mai puţin a presei de toate zilele şi de toată mîna, şi să taxeze erorile, ticăloşiile, stîngăciile, ridicolul omniprezent. Valurile rivuluţiei îl purtaseră prea departe, către posturi şi postúri care nu i se potriveau. S-a reîntors treptat la „naturelul“ lui de intelectual mai degrabă singuratic, deşi – spuneam – conectat la actualitate, observator sarcastic, bîrfitor superior, glosator.

Şi s-a reîntors astfel şi la scris, la glosele efective. Imediat după căderea comunismului, în 1990, îi apăruse un volum, Tentaţiile anonimatului, cu eseuri publicate de-a lungul deceniului anterior în junele reviste ieşene Dialog şi Opinia studenţească, din a căror „grupare“/„şcoală“ făcuse parte, şi se tipărise dialogul cu Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o ţară ocupată, dar au urmat ani fără cărţi şi cu intervenţii sporadice în reviste. Abia în perioada de la Nemira şi apoi la Polirom revine la eseistica ironic-savantă, mai ales în studii însoţitoare ale unor cărţi de ştiinţe socio-umane, mai ales atipice, „contraculturale“, inclusiv în prefeţe la ediţia operelor lui Culianu, inaugurată la prima editură şi reluată la a doua; iar către finele anilor 1990 începe să scrie ritmic la ziar, în cotidianul Naţional, unde ţine pînă în 2002 (dacă nu greşesc) o rubrică vivace, din care va trage materia volumelor În răspăr (2000) şi Deconstrucţii populare (2002). În paralel, publică alte „divagaţii“ culturale în revista ieşeană Timpul, transferate în Scrisori către Liviu, 1994-2004 (2004). În sfîrşit, din mai pînă în august 2005 semnează săptămînal, la invitaţia mea, în pagina culturală a ziarului Ziua, o rubrică tot de glose libere pe subiecte intelectuale la zi, „muşcătoare“ sau „pişcătoare“, sub o titulatură amuzant-adecvată: Pizzicato. S-a retras fără explicaţii, invocînd nevoia unei pauze. De-atunci… tăcere!

Revenirea prin Secta gînditorilor de estradă e – totuşi – discretă, din mai multe motive. Întîi, pentru că, deşi constituie o „ieşire la vedere“, nu conţine texte noi şi nu decurge din reluarea scrisului la gazete: adună trei articole publicate în 1990 în revista 22, paisprezece din rubrica din Naţional, din 1999-2002, neincluse în volumele precedente (dintre care unul, cel mai lung, Alegeri 2000, nu are marcată sursa, însă trebuie să fie preluat tot de acolo), şi trei din Timpul, din 2003 şi 2005, cărora le adaugă setul din Ziua şi o intervenţie polemică izolată, răspuns la o săgeată care-l privea direct, lansată de Gabriel Liiceanu în 2006, în Observator cultural (evident, nu cel din 2000-2005). Autorul e în continuare absent de pe mica-mare scenă a actualităţii noastre culturale, nici măcar o lansare cu public a Sectei… nu ştiu să fi avut loc, ceea ce nu prea e în măsură să încurajeze receptarea. Concluzia ar fi că revenirea editorială e deocamdată mai mult un semn de viaţă transmis de undeva, de departe, decît o reîntoarcere cu motoarele turate din plin.

Oare lucrează cumva Dan Petrescu, în misterioasa lui retragere, la un proiect amplu, la o carte complicată, poate la vreun… roman? (reamintindu-ne că la începuturile sale literare comitea proză; a şi încercat să debuteze cu un volum, din care cîteva bucăţi au fost incluse într-o culegere tripartită, în 1985, alături de alţi doi aspiranţi din epocă)…

Cu toate cele deja zise, Dan Petrescu nu se dezminte: ca orice scriere a sa, Secta gînditorilor de estradă are un cert potenţial exploziv. N-a produs niciodată eseuri paşnice, blajine, comode; cele de aici nu fac excepţie. Şi cînd vorbeşte despre perioada disidenţei şi a extincţiei comunismului (în primul text din 22), despre legitimarea puterii instalate după 1989 (într-al doilea), apoi despre situaţia politică de la sfîrşitul anilor 1990 sau despre alegerile din 2000 (în mai multe texte din Naţional), şi cînd tratează subiecte sau subiecţi din lumea intelectuală, notaţiile lui Dan Petrescu au nerv polemic şi-şi supun ţintele la catastrofale (pentru ele!) tiruri ironice. Atare atitudine salvează pînă şi lectura etnico-politică a Ţiganiadei (al treilea text din 1990), sarcasmul continuu făcînd pasabile, prin eroziune relativizantă, constatări identitare altfel excesiv de „substanţialiste“ – asupra poporului român, nu a minorităţii folosite alegoric de Budai-Deleanu.

Pînă la urmă, tema centrală a cărţii, atinsă încă din articolele din Naţional, mai ales în cele despre Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (cnsas) şi despre odiseea dezvăluirilor de colaboraţionişti ai vechiului regim, se dovedeşte a fi cea a aşa-numiţilor – de către Sorin Adam Matei – „boieri ai minţii“, emblemă desemnînd grupurile de intelectuali conservatori şi extrem-conservatori care prelungesc în postcomunism comportamentele de la vîrful establishmentului literar- artistic de dinainte de 1989, ale cercului noiciano-păltinişean ş.a.m.d. Despre ei va fi vorba aproape exclusiv în textele din Timpul şi din Ziua. Dan Petrescu îi numeşte acum, în titlu şi în Preliminariile cărţii, „secta gînditorilor de estradă“, compusă din „pontifii din trecut“ şi din „continuatori“ (p. 6). „O parte“ dintre cei dintîi „a izbutit să acceadă la poziţii instituţionale avantajoase, în virtutea îndelungatului antrenament în căţărare ce-i era propriu“ (ibid.). „O altă parte, deseori aceeaşi“, care „s-a aventurat (şi) în politică“, „a gafat sistematic“ (p. 7). În condiţiile dezinteresului tot mai mare al publicului, „Toate aceste mişcări din interiorul cîmpului intelectual […] au căpătat aerul unei agitaţii obişnuite mai cu seamă înăuntrul unei secte“ (ibid.). Compusă din cine? Din „gînditori cu accentuate înclinaţii histrionice: fotografiile lor, mult mărite, pot fi admirate la fiecare tîrg de carte autohton; îi citim în presă, îi vedem la televizor, le admirăm limbuţia facilă, papioanele şi lavalierele caraghioase (dar, vorba lui Michaux: cine şi-ar pune pe el ceva care să-l contrazică tot timpul?), prestaţiile pline de comic (involuntar) care-i fac emulii unor Horia Căciulescu, Puiu Călinescu, Radu Zaharescu etc.“ (p. 8); după care, în prelungirea acestui şir de vajnici comici ai spectacolelor de revistă şi ai vechilor sketch-uri umoristice de televiziune, eticheta respectivă e aplicată firesc: „Aceasta este secta gînditorilor de estradă şi cu ea ne vom amuza în cele ce urmează“ (ibid.). Personajele vizate vor fi gratulate în aceleaşi pagini liminare şi cu alte calificative „în pizzicato“, gen: „cabotini culturali“ cu „dorinţa unei perpetue vizibilităţi, împinse, cînd se întîmplă, pînă la o jenantă senectute“ (ibid.), „clovni“ care „se afişează ca spirite religioase, ortodoxiste în principal, ceea ce, după Lumini şi Kant, este cel puţin un anacronism“ (p. 9), „diletanţi“ rezultaţi din „ameţitoare schimbări de profil“, încît „un fizician vrea să treacă drept filozof, un critic de artă drept istoric al religiilor, un filolog drept istoric, alţi istorici trec la studii religioase, inginerii se avîntă şi ei în domenii cu totul inedite pentru formaţia lor“, totul „în cea mai bună tradiţie lăutărească“ (ibid.), „rebuturi promise nemuririi“ prin intrarea în Academie (p. 10), „măscărici culturali“ care compromit „orice subiect care [le] încape pe mînă“, „tratat impropriu, superficial, iresponsabil, bagatelizat sau luat în derîdere, adică ratat; aşa s-a întîmplat cu Gulagul, Holocaustul, evenimentele din 1989, interbelicul, legionarismul, dosarele Securităţii, democraţia, liberalismul şi ce va fi fost să mai fie la noi pricină a vreunei dezbateri publice“ (ibid.). Nici nu ştii dacă, în faţa unui asemenea inventar de simptome, să rîzi odată cu autorul, purtat de stilistica lui spumoasă, ori să te îngrozeşti…

Din fericire, scriitura rămîne veselă. Cînd discută, în 2002, despre intelectualii membri ai cnsas, Dan Petrescu constată că intransigenţa de care Mircea Dinescu sau Andrei Pleşu ar fi trebuit să dea dovadă s-a dovedit „în realitate cu totul străină moderaţiei dilematice şi tranzacţionale a celui de-al doilea şi, la fel, intereselor imediate şi facondei exclusiv verbale ale celui dintîi“ (p. 80). Frecventarea episodică a şedinţelor cnsas de către trioul Dinescu-Pleşu-Patapievici e astfel „justificată“: „cine şi-l poate închipui pe Mircea Dinescu stînd, zi de zi, opt ore pe un scaun ori pe ceilalţi doi fără mai multe luni pe an de absenţă din ţară?“ (ibid.). Mai înainte, un pasaj despre acelaşi Andrei Pleşu: „el are un simţ al ierarhiei bine dezvoltat, de alpinist, cum ar spune I. D. Sîrbu, adică se agaţă de ce e sus şi calcă în picioare ce e jos (ca fost subaltern al D-sale, ştiu ce vorbesc: nu o dată a urlat la mine, fie din pricina articolelor mele inconvenabile puterii, fie pentru că, în diverse situaţii, nu ţineam seama de protejaţii D-sale)“ (p. 73). Subiectul unui fin portret satiric, în care elogiul şi ironia se amestecă permanent, pînă la indiscernabil, e Alexandru Paleologu, apropo de colaborarea sa cu Securitatea, comportamentul „păltinişenilor“ din cnsas fiind categorisit în context, cu probe din mărturisirile lui Paleologu, drept „schizoid“ (p. 95-96). O notă de subsol adăugată la pregătirea cărţii pentru tipar: „în perioada cînd a făcut parte din Colegiul cnsas, Patapievici nu şi-a dat osteneala de a afla ceva despre presupusul căpitan Soare; pare-se că nici Măgureanu, cu care i-a intermediat o întîlnire de taină Pleşu, nu l-a lămurit… Însă rezultatul practic al acestui scandal a fost lansarea lui Patapievici şi a lui Răzvan Ungureanu (care, de la Iaşi, îşi striga din răsputeri asemănarea cu presupusa persecutare a lui Patapievici) în arena publică; astăzi îi avem pe Ungureanu la cîrma sie, iar pe Patapievici la aceea a icr, de unde, în mod tradiţional, li se fabrică agenţilor externi acoperirile… Ce coincidenţă!“ (p. 138). Despre cărţile lui Liiceanu: „Nemuritoarele capodopere Jurnalul de la Păltiniş şi Despre limită, de Gabriel Liiceanu, se pot acum consulta şi descărca de pe Internet, de la Pagina României Naţionaliste – Centrul de Documentare Legionară (rubrica Noica-Cioran-Eliade), sau de la http://pages.prodigy.net/nnita/ alte_carti2.htm, unde cineva a găsit de cuviinţă că le era locul de drept“ (p. 187-188); informaţia, datînd din februarie-martie 2005, e confirmată în luna mai (cf. p. 202); în iulie va fi consemnată dispariţia cărţilor de pe site-ul cu pricina: „Persistenţa celor două cărţi ale lui Gabriel Liiceanu […] pe site-ul Centrului de Documentare Legionară «Libertatea», pe care o semnalasem cîndva, s-a încheiat: cărţile au fost retrase de sub aripa (neo)legionară, mai mult ca sigur însă nu din considerente ideologice, ci pecuniare, autorul lor dîndu-şi seama că nu i s-au plătit drepturi pentru afişarea lor pe Internet. Oricum, faptul în sine dovedeşte totuşi că pater Humanitatis este o persoană ameliorabilă şi capabilă de revizuiri, nu un «tataie cu bască» înţepenit într-un Zeitgeist revolut [aluzie la Noica, persiflat ca atare într-un text cules în Scrisori către Liviu – n.m., I. B. L.]; trebuie doar puţin ajutat, din cînd în cînd, ca să-şi sară limita (peras)“ (p. 238). Dan C. Mihăilescu e „practicant al unui stil pe care l-ar vrea ludic, chit că e lipsit pînă şi de cea mai slabă umbră de umor“ (p. 192), şi „boiernaş al minţii“ (p. 205), prosternat la nişte „moaşte interbelice“ care „sînt cam verzulii“ (p. 258). În schimb, Mircea Mihăieş capătă o gradaţie mai mititică: „vechil la curtea boierilor minţii“ (p. 196); mai tîrziu vor fi descoperiţi acolo şi „argaţi“ (p. 227). Preluînd sugestia cuiva care-i sugera aceluiaşi Mihăieş să-şi consume violenţa şi agresivitatea pe un stadion, Dan Petrescu adaugă: „Într-adevăr, M. Mihăieş păscînd nişte patrupede pe un stadion dezafectat sau, pe un altul funcţional, vînzînd seminţe în cornete special confecţionate din paginile opului Omul recent, ar fi un spectacol cum nu se poate mai tranchilizant pentru toată lumea“ (p. 221). Întregul grup noician şi noicofil e ironizat sub un generic-parafrază a unui clişeu de propagandă triumfalistă din vremurile de glorie ale ceauşismului: „Păltiniş, mîndria ţării“ (p. 200). Teodor Baconsky e „răspopitul nostru de la Externe“ (p. 203). „Grupul de la Păltiniş“ ar oferi o „combinaţie de aşa-zis elitism, ortodoxie frivolă, spirit accentuat de gaşcă şi indispoziţie dialogală, totul sub umbra incertă a filozofiei lui Noica, acest minor interbelic (căruia e ciudat de ce nu i-a fost preferat Mircea Vulcănescu, mult mai autentic şi profund); cert este însă că tonalitatea generală a acestui gen de discurs e una vetustă şi nocivă, ca aflată în riguros contratimp cu ce se întîmplă dacă nu la noi, în mod sigur în lumea spre care, declarativ, aspirăm“ (ibid.). Patapievici – „un Sandu Napoilă, al cărui nerostit avantaj din lumea înapoiată în care evoluează este că îşi găseşte totuşi un public pentru diletantismele sale“ (p. 255); repetir: acelaşi „decade în diletantism şi dogmatism cu fiecare nouă apariţie“ (p. 263). Şi din nou Liiceanu: „patronul Editurii Humanitas, cu o intoleranţă specifică, nu suportă nici un fel de concurenţă“; în altă formulare: „negustorul caraghios de la Humanitas, celebrul inventator al cărţilor la borcan (sic!)“ (p. 269). Etc., etc., etc.

Nu mai glosez la rîndul meu asupra modelului intelectual extrem-conservator care se desprinde din aceste încondeieri. L-am diagnosticat în repetate rînduri, am polemizat, am declanşat teribile „războaie culturale“. Caz clarificat. Fireşte, analizele rămîn necesare, iar tratamentul plin de vervă al lui Dan Petrescu e salutar. Plăcerea lecturii susţine justeţea atitudinii. Efectele comice sînt sporite de montajul alert: fragmentară, formula predilectă a textelor lui Dan Petrescu cultivă alternanţa de planuri, de la o secvenţă la alta, notaţiile aparent dezordonate revenind – de fapt – în anumite puncte fixe, reluînd motive, sintagme, vocabule, răsturnîndu-le, alăturîndu-le altele care le deviază spre semnificaţii surprinzătoare, cu utilizarea unei bogate panoplii de procedee retorice, mereu generatoare de umor devastator. Promisiunea din Preliminarii e – vasăzică – respectată: citindu-i cartea, ne amuzăm copios în compania „sectei gînditorilor de estradă“…

  

Text publicat iniţial on-line, în revista virtuală ArtActMagazine/ www.artactmagazine.ro, nr. 36, 23 septembrie 2009.

 

Ion Bogdan Lefter

Să ne amuzăm cu „secta gînditorilor de estradă“!

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)