Avatar – o maşină de fantasme şi reverii

 

Ioan Pop-Curşeu

  

S-au spus şi, desigur, se vor mai spune încă foarte multe lucruri despre Avatar, filmul din 2009 al lui James Cameron, cea mai scumpă producţie (buget de 237 de milioane de dolari, plus încă 150 de milioane investite în publicitate) şi unul dintre cele mai mari succese din istoria cinematografului. Că ar avea un scenariu inept, plin de naivităţi revoltătoare; că ar fi încărcat de semnificaţii rasiste; că ar fi prea politically correct; că nu s-ar plasa – ca produs estetic – nici la înălţimea banilor investiţi în el, nici la nivelul fabulosului succes de public repurtat. Relativa dizgraţie de la premiile Oscar, care au adus filmului doar trei statuete (efecte speciale, imagine, scenografie), în locul celor nouă scontate în urma nominalizărilor, a relansat dezbaterile pe un ton foarte critic. Ar fi, fără doar şi poate, interesant de analizat fiecare obiecţie în parte, dar nu semnificaţiile ideologice sau problemele relative la management şi marketing mă vor interesa aici. Voi încerca o scurtă analiză pur estetică a filmului, centrată, aşadar, în primul rând pe scenariu, apoi pe detalii legate de compoziţia imaginii şi pe câteva observaţii punctuale despre muzică.

Cei care obiectează banalitatea scenariului pierd din vedere că Avatar se încadrează în categoria filmului sf, că nu e o dramă psihologică sau orice alt fel de producţie cinematografică, unde complexitatea şi fineţea scenariului ocupă un rol major în efectul estetic trezit de opera în cauză. Nu trebuie, prin urmare, să căutăm aici un scenariu de calitatea celor din Citizen Kane sau Hiroshima, mon amour.

Mai mult decât atât, aspectele sf ale filmului (omniprezenţa ecranelor, rolul jucat în povestea din Avatar de echipa de cercetători condusă de Grace – Sigourney Weaver – care face investigaţii pe planeta Pandora, câteva ecouri din Jurassic Park de Steven Spielberg) se conjugă armonios cu o logică de basm, excelent pusă în scenă de regizor. De această logică de basm ţin înfruntarea dintre bine şi rău şi polarizarea maniheistă a personajelor (nuanţată totuşi uneori), precum şi tema centrală a filmului, aceea a unei iniţieri. Să ne aducem aminte în câte basme eroul, la fel ca Jake Sully (Sam Worthington) al nostru, este la început un tânăr prostuţ, dar cu inimă vitează, care sfârşeşte – la capătul lanţului de încercări iniţiatice – prin a deveni om în deplinul înţeles al cuvântului. Aventura ontologică a lui Jake se petrece la două niveluri diferite. În primul rând, printre oameni, devine, din soldatul american proslăvind ideologia militaristă a ţării sale (exercitată acum, în 2154, şi la 4,4 milioane de ani-lumină de Terra), prin intermediul prieteniei cu oamenii de ştiinţă, sensibil la valori neperisabile: prietenie, dragoste, devotament, ataşament faţă de natură (manifestat în forme apropiate de ecologismul radical contemporan, de panteismul cvasireligios al mişcării New Age). Apoi, în paralel, printre Na’vi, învaţă să adopte un nou mod de viaţă, în armonie cu pulsul Marii Mame (Eywa), devenind astfel Omaticaya, membru cu drepturi depline al poporului uriaşilor albaştri şi codaţi de pe Pandora. Scurtcircuitând şi amestecând în permanenţă cele două niveluri ale iniţierii lui Jake Sully, Cameron construieşte o poveste care – deşi aparent simplă – ţine spectatorii atenţi pe tot parcursul filmului şi îi stimulează din punct de vedere emoţional.

De fapt, iniţierea lui Jake Sully mai prezintă un aspect, care o leagă de marea tradiţie romantică a literaturii cu avataruri. Derivând din sanscritul avatara, care desemnează coborârea unui zeu într-o formă umană (dar nu obligatoriu), pe durata unei vieţi, această schimbare de identitate, de trup, i-a fascinat pe scriitorii veacului al xix-lea. Avatar de Th. Gautier (1856) pune în scenă povestea pasiunii lui Octave de Saville pentru contesa lituaniană Prascovie Labinska. Deoarece contesa îşi iubeşte soţul şi fiindcă pasiunea tânărului pare lipsită de orice speranţă, Saville îşi trimite, ajutat de bizarul doctor Balthazar Cherbonneau (un hibrid de Faust şi Mefistofel), iniţiat în India în doctrinele cele mai stranii, sufletul în cel al contelui Olaf Labinski. Chiar şi aşa, contesa nu-l iubeşte, deoarece Saville rămâne un melancolic incurabil, cu crize de violenţă, un personaj cu caracter sumbru, diferit de cel al soţului angajat în războaiele din Caucaz. Doctorul Cherbonneau (al cărui nume prezintă oarecari legături simbolice cu cărbunele) schimbă identităţile încă o dată, dar sufletul lui Saville evadează în spaţiul nelimitat şi doctorul, deja bătrân, profită pentru a se transfera pe sine în trupul inert al lui Octave, beneficiind astfel de o nouă viaţă. Avatarul lui Gautier, la fel ca filmul lui Cameron, este deci o poveste despre dezmărginire, despre libertate, despre dragostea mai presus de fire – care nu se poate desăvârşi decât cu o schimbare de personalitate, cu o transgresiune a datelor imediate ale fiinţei. Mai mult însă decât cu nuvela lui Gautier, filmul lui Cameron mi se pare a avea fascinante conexiuni cu Avatarii faraonului Tlŕ, de Eminescu, atât la nivelul atmosferei fantastice, al filozofiei panteiste în care se scaldă cele două opere, cât mai ales la nivelul compoziţiei vizuale a peisajelor sau la cel al utilizării savante a cromaticii.

Şi, până la urmă, ca să închei cu chestiunea scenariului făcând o paranteză, un film ca Avatar cade bine în România contemporană, unde politicienii din vârful piramidei promovează proiecte distrugătoare pentru mediu şi pentru cetăţenii zonelor afectate, doar din raţiuni financiare: în Munţii Apuseni, Roşia Montană şi Ocoliş ar fi doar două exemple în acest sens. Dacă semnalul de alarmă tras de ong-uri, de artişti, de intelectuali, de oamenii simpli afectaţi de aceste proiecte nu va trezi pe nimeni, nu ne rămâne decât să sperăm că natura ultragiată, Eywa, se va răzbuna. Dar, dincolo de scenariu şi de mesaj, acest film se dovedeşte extrem de captivant şi aş spune chiar revoluţionar pe tărâmul specific al cinematografului, anume acela al imaginilor mobile, al poveştii spuse cu succesiuni de cadre, al desfătării pure a privirii – pe care n-o poţi respinge decât în numele unor argumente „protestante“.

În 1933, cu o intuiţie profetică, Benjamin Fondane afirma în legătură cu evoluţia ulterioară a cinematografului, care tocmai devenise din „mut“ – „vorbit“, o serie de lucruri care nu pot să nu ne frapeze după ce ieşim de la proiecţia cu Avatar:

 

Acesta e un vechi vis al negustorilor de cinema. În neputinţa lor de a copia viaţa – ceea ce cred ei că e viaţa – au sperat, de la început, să demoleze teatrul şi să treacă pe acolo cu plugul. Dar pentru aceasta trebuia captată vorbirea; a fost captată; trebuia surprins relieful – va fi surprins. Va rămâne de obţinut culoarea, deoarece viaţa – se pare – e colorată: va veni şi asta. Va trebui apoi să ne smulgem din această „convenţie“ puerilă: ecranul, ca şi cum filmul n-ar fi decât o pânză pictată. Pe gârlă cu el! Se va proiecta în spaţiu liber.

 

Iată, aşa cum preconiza Fondane în 1933, cu filmul lui James Cameron – deşi nu ne aflăm în faţa singurei tentative de acest gen (s-au produs deja aproximativ 250 de filme 3D, cele mai multe americane) – cinematograful a dobândit pe de o parte relieful, şi încă unul aşa de pregnant, încât spectatorul are senzaţia că e acolo, în inima imaginii, că „avatarul“ său participă la acţiune, iar pe de altă parte proiecţia este pe cale să se elibereze de „convenţia“ ecranului. Senzaţia produsă de aceste două procese paralele, solidare, e într-atât de puternică, încât, când colonelul ticălos ordonă o şarjă cu bombe lacrimogene împotriva indigenilor, una dintre ele a explodat aşa de aproape de mine, că m-am lipit instinctiv de spătarul scaunului, cu o mişcare bruscă, incontrolabilă, de panică.

Graţie filmării originale, cu un sistem revoluţionar, pus la punct de Cameron împreună cu directorul de imagine Vincent Pace, şi numit „fusion digital 3D camera system“, care-i permite regizorului să evolueze liber într-un spaţiu 3D şi să editeze pe computer universul astfel generat, profunzimea de câmp ajunge la un nivel de rafinament încă neatins în nicio epocă de evoluţie a cinematografului. Aparatul inventat de Cameron & Pace şi construit de Sony este de zece ori mai uşor decât tradiţionalele camere de filmat în 3D, poate fi mânuit de un singur operator şi este prevăzut cu o pereche de lentile stereoscopice, menite să se apropie de modul în care percepe realitatea ochiul uman. Acest tip de aparat i-a îngăduit regizorului să capteze simultan două imagini care se aliniază perfect şi produc astfel iluzia de profunzime şi mai ales pe aceea de relief. Spaţiul este infinit de adânc şi cred eu că aruncă definitiv în aer partiţia tradiţională în prim-plan, plan mediu şi plan îndepărtat, pe care ne-a impus-o în mod totalitar experienţa picturii în perspectivă a Renaşterii, cu modelul ei geometric riguros, dar finit, de convergenţă a axelor de simetrie în punctul asupra căruia ochiul se focalizează în mod spontan. În Avatar, modelul perspectivei geometrice nu mai funcţionează, spectatorul nu mai are loc fix de unde să domine cu privirea opera de artă (e înăuntru), ochiul percepe formele în acelaşi timp din mai multe puncte, iar imaginea se hipertrofiază în toate direcţiile, punând sub semnul întrebării conceptul însuşi de cadraj sau separarea netă între lumea ficţională şi lumea spectatorului... Ca să revin la experienţa empirică de spectator, au fost momente când mi se părea că sunt inserat în textura imaginii, că mă înconjoară formele fantastice create de regizor din stânga şi din dreapta, ba mai ales de deasupra, că există jocuri de imagini paralele dincolo de suprafaţa de încadrare a ecranului.

Somptuozitatea vizuală a filmului vine şi de la cromatică. Se vădeşte aici o predilecţie a lui Cameron pentru culorile pure şi mai puţin pentru nuanţe, pentru contrastele marcate clar, fără tranziţiile de rigoare, ori pentru luminozitatea puternică, menită să pună şi mai bine în lumină cruzimea culorilor. Verdele strălucitor al pădurii de pe Pandora rămâne multă vreme întipărit pe retină, la fel ca albastrul-turcoaz al ikranilor, un soi de pterodactili călăriţi prin aer de războinicii Na’vi. Ca să nu mai vorbim de roşul purpuriu al uriaşului monstru Toruk, încălecat asemenea calului înaripat din poveste de către erou, în momentul când merge să salveze poporul primejduit de locuitorii cerului (adică de oameni). Toruk se decupează în contrast pe cerul albastru, într-un tablou situat undeva între Rousseau Vameşul, benzile desenate şi jocurile video cele mai recente. În Avatar, noaptea se petrec relativ puţine scene, doar atunci când regizorul vrea să pună în evidenţă, prin contragere, o ecuaţie coloristică de mare impact. Memorabilă este astfel imaginea copacului sufletelor, un soi de Axis mundi, ce îi adăposteşte pe toţi Na’vi după ce se sting, ale cărui lungi frunze roz, filamente electrice translucide, unduie uşor pe fundalul maroniu-închis al nopţii, în timp ce protagoniştii, Jake Sully şi Neytiri (Zoe Saldana), fac dragoste.

Efectele vizuale ale culorilor sunt accentuate şi subliniate de dimensiunile obiectelor. Pe Pandora, totul e gigantic: copacii, munţii plutitori (magrittieni, totuşi neverosimili într-un loc unde gravitaţia pare să existe), cascadele, animalele, florile, umanoizii care locuiesc pe această planetă (dimensiunea lor e dublă faţă de a pământenilor). În acest sens, putem afirma că poetica regizorală a lui James Cameron este în mod evident hiperbolică, mizând pe grandoare, hipertrofie, depăşire permanentă a limitelor în toate direcţiile posibile (inclusiv limitele inerente limbajului cinematografic).

Poate că tot ce am afirmat până acum e de natură să dea impresia că Avatar e un film static. Dimpotrivă, e o operă de artă extrem de dinamică, graţie efectelor speciale excepţionale şi montajului „rapid“ al scenelor, ori conjugării impecabile între imaginile generate exclusiv pe computer şi ceea ce s-a filmat cu actori reali (doar 37!) şi a fost ulterior prelucrat informatic. Camera pare cuprinsă de frenezie şi spectatorii o urmează în somptuoasa ei explorare a spaţiului: urcuşuri vertiginoase, plonjoane ameţitoare, baleiaje fulgerătoare, schimbări sacadate de unghiuri, ca în secvenţele unde Jake şi Neytiri călăresc pe ikrani, după ce iniţierea străinului s-a desăvârşit cu capturarea zburătoarei ce urmează a-i fi însoţitoare în toată viaţa ulterioară de războinic. Scenele care presupun o viteză de percepţie situată cu mult peste limita normală se conjugă adesea cu prim-planuri menite să fixeze în memorie până şi detaliile cele mai insignifiante, cum ar fi punctele strălucitoare de pe chipul fiinţelor Na’vi sau volutele machiajului facial ce aduc aminte de labirinturile pe care şi le zugrăvesc pe chipuri femeile caduveo întâlnite de Lévi-Strauss într-o Amazonie la fel de exotică şi de luxuriantă ca Pandora.

La impresia de vertij pe care o comunică ansamblul, contribuie în mare măsură şi dozajul savant al zgomotelor sau coloana sonoră foarte reuşită (realizată de James Homer). În materie de muzică, se trece de la sonorităţi psihedelice, transmundane (Into the Na’vi World), la mari ansambluri simfonice, sau la un cântec în stil mtv, I See You, interpretat de Leona Lewis, despre care putem paria că – la fel ca tema din Titanic – va deveni un hit superascultat pe întreaga planetă. În anumite momente de criză, când încearcă de pildă să vindece rănile cuiva, Na’vi psalmodiază un cântec straniu, cu intonaţii liturgice gregoriene, care-i învăluie pe spectatori şi care se păstrează multă vreme gravat în urechea internă. Tot în categoria muzicii, ori cel puţin a muzicalităţii, aş include şi limba indigenilor, special inventată de Cameron pentru Avatar, dotată cu sonorităţi aspre, rugoase, însă nu lipsite de armonie.

Nu aş putea încheia mai bine decât citându-l pe Victor Cubleşan, care, într-o discuţie despre Avatar, îmi spunea că e extraordinar cum filmul acesta reinventează cinematograful: e o producţie pe care n-o poţi vedea acasă, e un fenomen social, o operă de artă care te sileşte să te reîntorci în sala întunecată. Şi, aş adăuga eu, te sileşte să te gândeşti aproape obsesiv la acele imagini profunde, sticloase, de o puritate vizuală de gheaţă, care nu-şi produc efectul estetic deplin decât pe ecranul gigantic, redevenit şi pentru generaţiile de azi o maşină de fantasme şi reverii.

 

Ioan Pop-Curşeu

Avatar – o maşină de fantasme şi reverii

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)