Mărturisirile unui om de cultură

 

Constantina Raveca Buleu

  

A trăi, a scrie, volumul lui Augustin Buzura apărut în 2009 la Editura Limes din Cluj-Napoca, reafirmă, încă de la nivelul titlului său, echivalenţa ontologică dintre viaţă şi cărţi, mărturisită de mulţi scriitori.

 

Am spus deseori că îmi măsor viaţa în cărţi şi nu în ani – scrie Augustin Buzura în deschiderea cărţii. Iar cum mai am suficiente subiecte de roman, dar şi puterea de a le scrie, încerc să-mi petrec cât mai mult timp în lumea personajelor mele. Din când în când însă, sunt obligat să privesc în urmă cu luciditate, fără prejudecăţi, anumite momente importante sau întâmplări peste care am trecut în grabă sau le-am lăsat rezolvarea în seama zilei de mâine. Un mâine în care am crezut cu toată puterea şi de dragul căruia, în acele zile uimitoare şi atât de mult visate, ale Revoluţiei, aş fi sacrificat orice, fără ezitare.

 

A trăi, a scrie reprezintă o asemenea privire înapoi, o analiză şi o explicare a traseelor biografice, o tentativă de clarificare a locului omului şi scriitorului Augustin Buzura în ţesătura capricioasă a istoriilor reale şi fabricate în învălmăşeala postrevoluţionară, dar şi o plonjare în geneza creaţiei sale şi a principiilor care-i structurează arta scriitoricească.

Perspectiva sintetică din De la un zid la altul, prima parte a volumului, dezvăluie, pe de o parte, profilul unui profesionist al scrisului şi, pe de altă parte, o conştiinţă extrem de sensibilă la mutaţiile istorice şi la efectele lor asupra culturii. Cea dintâi ipostază se concentrează perfect în mărturisirea: „odată ce am înţeles ce înseamnă a scrie şi a răspunde pentru fiecare cuvânt, m-am străduit să-mi fac meseria de scriitor cu orice risc“. Însă „orice risc“, în contextul regimului Ceauşescu, departe de a fi urmat post festum de alocarea orgolioasă a vreunei disidenţe, se traduce printr-o atitudine inteligentă, lucidă şi responsabilă. Graţie acesteia, decembrie 1989 l-a găsit pe Augustin Buzura pendulând între resemnarea cu ideea unei existenţe percepute ca un război de uzură şi, în trena căderii Zidului Berlinului, speranţa că lucrurile se pot schimba şi în România. Reluată în A trăi, a scrie, după o editare anterioară într-un volum din 2004, convorbirea sa cu Crisula Ştefănescu, realizată la München la începutul lui decembrie 1989, consemnează această speranţă pe fundalul unui autoportret dinamic al entităţii formate din omul şi scriitorul Augustin Buzura. Incursiune genealogică în istoria personală şi în istoriile cărţilor pe care le-a scris, O convorbire cu Crisula Ştefănescu dezvăluie profilul unui om de cultură sigur de valorile estetice cu care operează, tranşant în aprecierea adecvării unor stereotipii din aria mentalităţilor, obiectiv în raport cu gradul de implicare al scriitorului în treburile Cetăţii, dar, mai ales, înclinat către o identificare integrală cu propria sa creaţie. În acest context, o declaraţie precum: „Biografia mea nu are importanţă. Eu sunt cărţile mele şi atâta tot“ nu intră în contradicţie cu recunoaşterea ubicuităţii politicii pe fiecare palier existenţial, inclusiv pe acela al scrisului. Adăugat în 2004, Post-scriptum reconfirmă perspectivele teoretice ale interviului din 1989 şi dă măsura statorniciei convingerilor estetice, filosofice sau pur mundane ale lui Augustin Buzura.

Afirmat în interviul realizat de Viorel Cacoveanu în 1988 (redat în ultima secţiune a volumului) şi actualizat la Revoluţie, principiul speranţei se estompează treptat în faţa asaltului istoriei, inventarul incomod făcut de Augustin Buzura accentuând involuţiile şi tristeţile din România postrevoluţionară.

 

Din nefericire – notează scriitorul –, nici cel mai cinic dintre cinici nu cred că şi-ar fi putut imagina cum va fi România peste douăzeci de ani. O ţară muribundă. Aşa a caracterizat-o preşedintele ei, domnul Traian Băsescu. Sigur, este şi meritul nepieritor al domniei sale că a ajuns astfel, deşi nu sunt convins că a reuşit să înţeleagă acest amănunt. La noi, numai alţii sunt de vină. Chiar şi oracolul din Dămăroaia, Silviu Brucan, ne dăduse douăzeci de ani ca să ne revenim, nu să ne pomenim în situaţia jalnică de acum, când am ajuns iarăşi în plin ceauşism, dar în versiunea lui cea mai penibilă şi cu activiştii cei mai neruşinaţi.

 

În opinia lui Augustin Buzura, linşajele mediatice, distrugerea valorilor intelectuale, politizarea culturii şi carenţele grave ale sistemului transformă România într-o „ţară în care te simţi tot mai străin şi inutil“. Nota personală adusă în sprijinul acestei opinii vine din reconstituirea propriei sale experienţe cu Fundaţia Culturală Română, în vreme ce seria de interogaţii despre libertate şi dictatură, inserate într-un dialog rafinat cu Dostoievski sau Erich Fromm, converteşte cultural întrega viziune într-un discurs menit să dea măsura intelectualului Augustin Buzura.

 

Privind în urmă cu toată luciditatea, pot susţine cu „cărţile pe masă“ că, mie, personal, Revoluţia nu mi-a redat libertatea de a scrie, deoarece, în ciuda cenzorilor şi a ameninţărilor, m-am simţit întotdeauna liber. Drept pe care, de altfel, mi l-am câştigat singur. Şi, totuşi, mi-a adus şi mie ceva Revoluţia: o nouă generaţie de agresori [...] Dacă aş avea măcar câţiva ani mai puţin, m-ar tenta nişte baricade, la propriu, şi sunt convins că nu aş fi singur pe ele. Paginile acestei cărţi, aşa cum au fost ele scrise, sunt, însă, din păcate, singura mea baricadă. Pe care sper să am puterea să o înalţ şi mai mult

 

– scrie, în 10 noiembrie 2009, Augustin Buzura, fidel credinţei sale că a scrie înseamnă implicit a te implica şi a face politică. De altfel, această convingere este perfect consonantă cu afirmaţia din Memoria risipirii, unde autorul mărturiseşte: „Dacă deţin vreo putere, ea izvoreşte din cărţile mele“. Însă o asemenea alocare a puterii se cere însoţită şi de imperativul asumării responsabilităţii pentru cuvântul scris.

O privire mai detaliată în reverberaţiile interioare ale biobibliografiei lui Augustin Buzura ni se oferă în a treia parte a volumului, Tentaţia risipirii: Precizări incomode. Pseudojurnalul, primul text al acestei secţiuni, revelează, pe de o parte, scriitorul prins între conştientizarea dimensiunii peratologice a literaturii şi provocarea continuă şi virtual infinită de a scrie Cartea, iar, pe de altă parte, omul de cultură obsedat de ideea de a construi (verbul „cel mai ardelenesc“, potrivit părerii din Victoria unui învins, un text dedicat lui Ioan Inochentie Micu-Klein), dar care asistă la degradarea culturii româneşti, la falsificarea biografiilor şi la spectacolul grotesc al maculării celuilalt. „Nu vreau să iau apărarea nimănui – mărturiseşte scriitorul într-un text în care încearcă să restaureze imaginea unor oameni de cultură prinşi în vânătoarea de vrăjitoare de după 1989 –, dar observ că în loc să studiem şi să afirmăm marile opere, ne concentrăm excesiv pe micile biografii.“ El însuşi victimă a culpabilizărilor postrevoluţionare, Augustin Buzura se apără furnizând extrase din dosarul său de urmărire informativă, dând astfel o replică mai ales Jurnalului lui Mircea Zaciu.  

Din culisele cenzurii, Recurs la memorie: „Feţele tăcerii“, Capcanele candorii: „Vocile nopţii“, Memoria risipirii, Victoria unui învins şi Simple mărturisiri se concentrează mai mult asupra scrisului, asupra atelierelor romanelor lui Augustin Buzura. Amestec de experienţe reale, intertext, istorie, documentare, trăiri interioare, principii de construcţie romanescă şi cărţi, discursul acestor capitole insistă pe calitatea scrisului de luptă infinită cu moartea fizică şi psihică, pe insatisfacţia perpetuă a scriitorului pentru care cea mai bună carte este întotdeauna cartea următoare, cea nescrisă încă, dar mai ales, pe identitatea structurală dintre viaţă şi scris.   

Câteva interviuri, ultima parte a volumului, grupează zece interviuri acordate de Augustin Buzura între 1988 şi 2008, fiecare reafirmând practic valorile şi principiile întregii sale existenţe creatoare, constant mărturisite de-a lungul cărţii. Fie că îşi asumă ludic eticheta de „scriitor demodat“, observând că „experienţa arată că viaţa cea mai lungă o au tocmai demodaţii“, pe când „modelele trec“, fie că proclamă „suntem, în fapt, ceea ce scriem“, Augustin Buzura rămâne un profesionist al scrisului, du­blat de o conştiinţă responsabilă şi implicată social. De altfel, întregul volum constituie o pledoarie pentru valoare şi valorizarea operei culturale, dar şi o dezavuare a vedetizării inflaţioniste a imposturii culturale şi a politizării excesive a spaţiului cultural. Iar dacă literatura reprezintă pentru Augustin Buzura o „nesfârşită luptă cu limitele“ în perimetrul interdependenţei dintre viaţă şi scris, aşteptăm cât mai multe încălcări ale limitei şi tot mai multe cărţi.

 

Constantina Raveca Buleu

Mărturisirile unui om de cultură

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)