Limba de lemn, de esenţă tare

 

Francisc Baja

 

Specifică sistemelor totalitare, născută din dorinţa de a masca realitatea, limba de lemn îşi manifestă în continuare impostura în contemporaneitatea noastră, ce încă nu şi-a dezvoltat anticorpi suficient de puternici. Cartea Limba de lemn în presă, coordonată de Ilie Rad şi apărută la Editura Tritonic, conţine studii ce au fost prezentate în cadrul unui simpozion naţional din anul 2008, ce încearcă (şi reuşeşte) să găsească o punte de legătură între limba de lemn de astăzi şi cea de dinainte de 1990.

Dogmatizarea limbii de lemn în perioada comunistă, precum ne-o înfăţişează în excelentul ei studiu Tatiana Slama-Cazacu, se transpune într-o oficializare a unui limbaj autoritar, internalizat „prin memorare în mare măsură forţată, obligatorie, întărită şi prin teamă“, ce devine în mâinile puterii chiar o „stratagemă“. O stratagemă, căci învăţarea ei însemna obedienţă faţă de sistem, ce se răspândea prin exemplul imitaţiei, prin care limba de lemn ajunge limbajul comun al proletariatului, discursul plagiat ce-i uneşte în aceleaşi stereotipuri lipsite de viaţă, până la urmă reprezentând „un fenomen de ştergere a diferenţelor din limbaj“.

Dar limba de lemn poate fi privită şi ca „un eşec al discursului“, perspectivă din care ea este „demnă de a fi ridiculizată“, precum ne spune Gabriela Rusu-Păsărin, iar această cădere a limbajului este negociată de fiecare vorbitor în funcţie de capacitatea sa de a nu se lăsa asimilat în acest tip de limbaj. Fie că vorbim de „snobism“ sau de „constrângere“, prin care ea este încorporată în gesturile cotidiene, ea constituie şi accesul, nu neapărat ezoteric, la un cod al limbajului. Cei ce îl codifică şi decodifică sunt participanţi la un discurs eminamente nereflexiv, pentru simplul motiv că „limba de lemn nu este reflexivă“. Limba de lemn enunţă realităţi care par a fi reale şi care sunt doar o evanescentă perdea de fum ce maschează impostura ori incapacitatea de a gândi raţional.

Felul în care se produce acest limbaj utopic îl aflăm din studiul lui Dumitru Irimia: suspendarea „raportului semantic realitate-cuvânt şi absolutizarea funcţiei conative a limbajului transformat în mijloc de manipulare“. Realitatea întotdeauna a constituit un obstacol pentru sistemele totalitare. Pentru a face faţă acestei realităţi materiale şi sociale, trebuia inventată o soluţie, artificială evident, iar discursul să devină un „act de pseudocomunicare lingvistică, în contradicţie cu însăşi natura limbii“.

Limba de lemn, limbajul artificial, discursul codificat recurg la „un număr mare de eufemizări“, precum reiese din studiul Nicoletei Mihai, eufemizări prin care se încearcă denominarea directă a „unei realităţi neplăcute“, procedeu totuşi primitiv, rămăşiţă a epocilor animiste. Un caz pilduitor îl avem în contextul cutremurului din 1977, când autorităţile se străduiau să întocmească o telegramă cât mai diafană Ceauşeştilor aflaţi în Africa, adică să îmbălsămeze eufemistic realitatea:

 

În loc să organizeze imediat ajutoare de urgenţă, echipa rămasă în locul lor a pierdut ore în şir întrebându-se cum să formuleze telegrama prin care să-l informeze pe Ceauşescu în legătură cu catastrofa. S-a pierdut astfel timp preţios pentru a potrivi fiecare cuvânt, fiecare nuanţă, fiecare epitet – pentru a minimaliza catastrofa şi a-l asigura pe Conducător că guvernul controlează situaţia.

 

Procesul eufemizării se reflectă la toate nivelele administraţiei, fie că ele maschează dezastrul economic, prin cuvinte de genul lipsuri, neajunsuri sau echivocul comic al termenului greutăţi, fie că maschează anihilarea claselor sociale împrumutând termeni tehnici, ca epurare, sau militari, precum lichidare.

Totuşi, limba de lemn nu e o limbă moartă. Ea îşi trăieşte încă actualitatea. Conform lui I. Funeriu, prezent şi el cu un studiu excelent, regăsim în cadrul discursivităţii contemporane, chiar în cadrul proiectelor de cercetare ştiinţifică, „relicve ale limbii de lemn, care se reproduc rutinier în toate tipurile de discurs“. Motiv pentru care autorul califică limba de lemn de astăzi drept un adevărat „strigoi“, aceasta pentru că, deşi oficial am declarat-o decedată laolaltă cu gloria comunismului, „moaştele ei ne vizitează încă“. Cauza se află în „formidabila capacitate de regenerare a limbajului de lemn. Matriţele sale se reînnoiesc mereu, tot aşa cum în natură apar forme noi de paraziţi rezistenţi la medicamente. Sistemul imunitar al acestui limbaj se dovedeşte a fi, ca la toţi paraziţii, foarte tenace“.

Tot ce ne rămâne de făcut este să ne vaccinăm din timp împotriva limbii de lemn şi, eventual, să citim periodic câte o nouă apariţie editorială ce tratează malformaţiile viitoare ale acesteia.

 

Francisc Baja

Limba de lemn, de esenţă tare

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)