Umilinţa şi orgoliul scrisului

 

Iulian Boldea

 

Dialogurile reunite de Mircea Muthu în Ochiul lui Osiris (Cluj-Napoca: Ed. Eikon, 2010) sunt exemplare pentru destinul criticului şi teoreticianului literaturii, care îşi dezvăluie aici preocupările dominante, obsesiile, aspiraţiile, precum şi revelaţiile ori umilinţele scrisului. Voinţa de „autoconstrucţie prin intermediul Cuvântului scris“ se întrevede în aceste pagini în care, adesea, alături de turnura raţionalizantă a frazei, întâlnim tremurul evocării sau melancolia unor irizări afective. În preambulul cărţii, De ce scriu? În ce cred?, Mircea Muthu porneşte de la frustrările unei copilării şi adolescenţe puse sub semnul unui destin tragic, în care scrisul devine mijloc de supravieţuire, refugiu şi  recul în imaginar, în faţa unei realităţi cu contururi etice precare. Tensiunea scrisului, mărturisită, e incontestabilă, cum şi detenta conceptualizantă, echilibrată mereu de vibraţiile unei afectivităţi nu lipsite de accent liric:

 

Iată de ce, îmi place să cred, scrisul meu este tensionat, chiar concentrat şi cărţile publicate până în prezent se leagă între ele, pentru că – nu-i aşa? – de fapt nu scriem decât una singură. Înnegresc aşadar hârtia, adesea fără nicio plăcere, ca să caut – prin mijlocirea doar a cuvântului – desenul, eliberat de culoarea grasă, al unei geografii spirituale individuale şi, dacă se poate, colective. Scriu deoarece ştiu că alinierea, mereu întreruptă şi mereu reiterată, la valorile Europei Apusene e un proces firesc ce nu poate totuşi recuza postulările noastre sud-est europene. De aici şi până la poziţia, puţin comodă, a lui solus contra omnes nu mai e decât un pas. În fapt, însă, demersul meu critic şi morfologic e în esenţă integrativ tocmai prin aspiraţia, venită din interior, spre conceptualizare – veritabil reflex al autoproiecţiilor (id est: eliberărilor) încercate de-a lungul celor peste două decenii de când scriu.

 

Recunoscându-şi fibra „transilvană“, Mircea Muthu aderă la principiile şi formele conceptualizării şi ale sintezei, la „examenul morfologic al formelor literare şi structurilor mentale“, ce mediază între metodologiile tradiţionale şi spiritul sistemic, dar şi între limbajul teoretic şi „frisonul afectiv“. Marea literatură e decriptată ca o „filosofie ad concretum“, aptă a fi relevată prin intermediul conceptului-imagine, printr-un demers ce îmbină spiritul analitic şi „viziunea globală“, „construcţia elaborată“ şi orizontul poieticii, critica transformându-se astfel într-o veritabilă „operă deschisă“, ce contribuie la eliberarea eului de avatarurile ideilor „condamnate la o perpetuitate iluzorie“. Pentru Mircea Muthu, scrisul a însemnat, cum mărturiseşte undeva, „o modalitate de autoconstrucţie în primul rând interioară“. Revelaţiile cuvântului scris, asumate deopotrivă cu umilinţă şi cu orgoliu, au rezonanţele metafizice, grave, ale întemeierii ontice:

 

Numai funcţionalizat în acest chip cuvântul dobândeşte valoarea terapeutică, resimţit drept a doua natură a fiinţei şi nu doar ca substitut al realităţii. Cred, aşadar, cu obstinaţie, în capacitatea recuperatoare a cuvântului, precum şi în forţa sa regeneratoare într-o civilizaţie a imaginii, adesea inflaţionară. Graţie paginii manuscrise ori tipărite, „cerul înstelat“ se află în mine, regalitatea textului inversează astfel celebra formulare din testamentul kantian.

Problematica balcanismului literar trebuie privită, în opinia lui Mircea Muthu, într-o perspectivă justă, eliminându-se conotaţiile peiorative care au fost ataşate acestui termen. Balcanismul este, în viziunea comparatistului clujean, „un concept-imagine“, unul dintre „reflexele balcanităţii“, el însemnând, totodată, „răscumpărarea estetică, prin semnul lingvistic deci, a unor drame multiple cu rădăcini adânci şi amplificate de veacurile de impact cu Semiluna otomană, în principal. Balcanismul estetic ca restituire şi fixare a dramei cu reversul său parodic e semnul de vitalitate a celulei creatoare din acest spaţiu aflat, s-a spus, la răscrucea imperiilor vii sau moarte“. Balcanismul, „delimitabil de balcanitate“, este, cum se precizează, „o realitate politică şi etnică fragmentată“, apoi, din perspectiva mentalităţii, este „parte integrantă dintr-o necesară dar şi acuzată filozofie a supravieţuirii“ şi, într-o a treia accepţie, balcanismul, „ca răscumpărare prin artă a unei geografii adiabatice, trebuie înţeles ca o şcoală de stil ce aglutinează sensibilităţi diferite şi, axiologic vorbind, ca o formă de libertate în primul rând interioară, în condiţii cu regim preponderent autocratic“. Dincolo de conceptul de balcanism literar, care apare cu o constanţă semnificativă în aceste pagini, tematica volumului se leagă şi de relevanţa spiritului transilvan („Ardeleanul are dorinţa, dar şi voinţa spiritului de sistem sau, mă rog, de cuprindere sistemică“), care se caracterizează prin mentalitatea pragmatică, a lucrului bine făcut („el îşi duce gândul până la capăt“), sau prin accesul la „regalitatea“ categoriei organicului, „decelabilă în modul cum (re)trăieşte istoria, în ataşamentul faţă de valorile date sau create“. Interesante sunt, alături de aprecierile despre profesia şi vocaţia de dascăl universitar, paginile confesive; aici sunt rememorate aspecte ale unei copilării ultragiate de demonia comunismului, în care lectura a constituit un refugiu, o cale de acces spre universul ficţional eliberator, după cum literatura de calitate a constituit o modalitate de „rezistenţă pasivă“. Referindu-se la conceptul de „geografie literară“, Mircea Muthu relevă principalele dimensiuni ale unei astfel de modalităţi de explorare critică, ce se integrează în „studiul de morfologie a formelor de reprezentare literară“, ilustrând „principiul unităţii în diversitate“ şi fundamentându-se deopotrivă pe principiul sincronic şi pe cel diacronic. Pe de altă parte, mai trebuie să subliniez că încărcătura etică a acestor dialoguri este dincolo de orice îndoială; criticul şi teoreticianul literaturii îşi expune cu pertinenţă şi fermitate convingerile, crezul său estetic, în care ideea de deontologie literară este mereu prezentă („Nu-mi place provizoratul eternizat, nu-mi place lipsa de construcţie, dat fiind faptul că, pentru mine, fundamentală este construcţia, sinteza, dar o sinteză care se face mereu, din mers. Nu-mi place aleatorismul, şi încă ceva: nu-mi place, în această perioadă a postmodernismului [...] că nu se caută acele elemente care coagulează o forma mentis care, într-adevăr, să fie o replică la modernitatea târzie sau la marea modernitate cristalizată în perioada interbelică“). „Încrederea în cuvânt“, vocaţia sintezei, aspiraţia spre un benefic orizont interdisciplinar, asumarea funcţiei soteriolo- gice a cuvântului scris şi relevarea şanselor lecturii şi comunicării literare de autodefinire şi întemeiere a reliefului spiritual al fiinţei într-o lume acaparată tot mai mult de imagine – sunt doar câteva dintre reperele tematice care articulează structural această carte în care regăsim (auto)portretul spiritual al unuia dintre cei mai înzestraţi critici literari şi teoreticieni ai literaturii de astăzi.

 

Iulian Boldea

Umilinţa şi orgoliul scrisului

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)