Ţara-tată

 

Anamaria Beligan

 

Am părăsit România ceauşistă în 1982. Am revenit în 1995, după o absenţă de treisprezece ani. Cu patruzeci şi opt de ore înainte de a-mi lua zborul, am primit un telefon din partea unei colaboratoare, scriitoarea Carmel Bird. M-a întrebat cu ce ocazie plec în România şi i-am explicat că am acolo un tată, care e actor. „Ce coincidenţă!“, a exclamat. „Tocmai pregătesc o antologie pe tema relaţiei dintre taţi şi fiice. Te rog să ţii un jurnal pe timpul vizitei tale, şi la întoarcere să scrii ceva pe această temă.“ Am ascultat-o. Rezultatul, Fatherland, a fost publicat în antologia Daughters and Fathers (Fiice şi taţi), University of Queensland Press, 1997.

  

Se afla în aeroportul din Zürich şi făcea duş, zicîndu-şi în gînd: „S-ar putea să fie ultima oară că am parte de apă caldă în săptămînile ce vin“.

Zăbovi sub duşul fierbinte zece, cincisprezece, treizeci de minute, pînă ce pierdu socoteala timpului. Poate pentru că îi plăcea ca din cînd în cînd să-i piardă socoteala? Sau pentru că voia ca la coborîrea din avion, pe aeroportul Otopeni, să aibă părul spălat şi faţa proaspăt machiată, ca şi cînd n-ar fi petrecut două nopţi şi o zi fără să închidă ochii? Sau pentru că era – pur şi simplu – înfricoşată? Pentru că această fără de sfîrşit călătorie se apropia, iremediabil, de sfîrşit? Da, peste trei ceasuri avea să pună piciorul pe pămîntul natal. Pe pămîntul patriei. Pe care-l părăsise cu treisprezece ani în urmă, convinsă că niciodată, dar niciodată, nu avea să se întoarcă. (Şi de ce m-am apucat să scriu la persoana a treia?)

Patria-mamă! Dubioasă metaforă, în limba ei natală, doldora de metafore. În limba ei nouă s-ar fi tradus prin motherland, ceea ce era de fapt o înşelăciune, provenită dintr-o abordare superficială a conceptului. Căci la o mai atentă privire, cuvîntul-cheie, patrie, deşi de genul feminin, provine din latinescul pater. Aşadar, în limba ei maternă, patria-mamă e doar o subtilă diversiune, o superficială feminizare a esenţialului (masculin, ca mai toate lucrurile esenţiale). Aşa-i şi cu cealaltă sacră instituţie, biserica: un receptacul pasiv al spiritului patern.

Se acumulaseră atîţia aburi în cabina duşului, încît ceva se sparse – nu, nu era becul, ci altceva, o sticluţă de colonie sau de acetonă. Nu-şi dădea seama după miros, dar simţea cioburile pretutindeni sub tălpi. Vedea deja rîuri de sînge, prelingîndu-se şi amestecîndu-se cu apa, ŕ la Hitchcock. Aşa că ieşi din duş, păşind cu grijă, ca nu cumva să-i intre vreun ciob în călcîi, să facă o infecţie, să ajungă în cine ştie ce spital bucureştean, să se aleagă c-un sida, că aşa se zice, în spitalele româneşti te poţi aştepta la orice.

I se strînse stomacul cînd se urcă în avionul de Bucureşti. Credea c-avea să fie un jet sau un airbus, ceva cosmopolit şi computerizat, doar călătorea spre o capitală europeană. Dar avionul era mic, vechi şi şubred. Cu nume demodat, evocînd filmele americane din anii şaizeci: McDonnel Douglas.

(I se – mi se – strînse stomacul. De obicei nu-mi vine să scriu la persoana a treia. Mă identific total cu personajele mele. Nu pot şi nu vreau să mă plasez într-o poziţie avantajoasă. Mă consider umilul lor servitor, nu vreun demiurg atoateştiutor (arogant? paternalist?). Atunci ce mă face să scriu la persoana a treia, în ciuda înclinaţiilor mele stilistice?)

Doar un sfert din locuri erau ocupate. Un bărbat în costum – părea român – o ajută să-şi urce bagajul de mînă, foarte greu, în compartimentul de bagaje. Nimeri între două fotolii neocupate. În apropiere, doi italieni nu tocmai tineri, coborîţi parcă din Padre, Padrone, comandară vin roşu.

Avionul decolă. Era mult prea emoţionată ca să mănînce sau să bea ceva, sau măcar să se uite pe fereastră. Aruncă o privire spre ziarul pe care-l citea bărbatul ce părea român: Chirac cîştigase alegerile din Franţa. „Ăsta da ghinion“, îşi zise în gînd. „Încă puţin şi-o să-nceapă nenorociţii să ne otrăvească ograda.“ Prin ogradă înţelegea Pacificul de Sud – căci la un moment dat, în cursul ultimilor ani, începuse să vadă lucrurile din perspectivă antipodică.

Alt titlu: Ebola, un nou virus ce ameninţă omenirea. „Vreme numai bună să călătoreşti!“ comentă în sinea ei. Premoniţiile iniţiale, neliniştea firească erau pe cale să se transforme într-un concert de sumbre pronosticuri. Sub semnul lui Hitchcock şi al dezastrelor nucleare. Al viruşilor sida şi al molimei Ebola.

„Oribile ştiri!“, spuse bărbatul român care se dovedi a fi şi el italian. („Ce-or fi căutînd toţi italienii ăştia în România?“ se întrebă ea. „Investiţii în economia românească? Sau femei la preţ redus?“) Îl privi. O privi la rîndu-i, cu un zîmbet deschis, latin. Intrară în vorbă. „Sînt antreprenor“, spuse el, „construiesc un lanţ de staţii de benzină în sudul Moldovei. Am mult de lucru şi în Africa. Luna asta am fost de două ori în Zair. Cînd te gîndeşti că m-aş fi putut pricopsi cu virusul Ebola! Uitaţi-vă la paşaport, vedeţi viza de Zair?“

„Poate că-l aveţi deja, fără să ştiţi – la virus mă refer“, glumi ea fără convingere, trăgîndu-se cît mai departe de viza zaireză. 

„În cazul ăsta, hai să ne sterilizăm!“, rîse el, turnîndu-i vin roşu. 

„Noroc!“ îi ură ea, şi dădu peste cap paharul, înainte să-şi dea seama că vinul era Côté du Rhône. „Lua-te-ar naiba, Chirac!“, gîndi. „Fără italianul ăsta, nu ştiu cum aş rezista.“

(Ca să rezist, ăsta e răspunsul. De aia scriu la persoana a treia. Cum aş putea altfel, scriind despre tatăl meu, despre ţara mea paternă şi despre mine? Am neapărată nevoie de un mijloc de detaşare. Şi singurul mijloc de care dispun în clipa asta e persoana a treia. Numai de-aş rămîne la persoana a treia pînă mă-ntorc acasă.)

Dar iată că avionul începe să aterizeze în virtutea legilor inexorabile şi ireale ale realităţii. 

Ochii ei recepţionară primele fragmente din peisajul patriei. Buruieni, crăpături în terasament, cîţiva soldaţi mititei, văzuţi de la distanţă, ţeava prost camuflată a unui tun antiaerian. Un aeroport mic, cu patru, cinci avioane mărunte. Prin praful din aer, pătrundeau cîteva raze ale unui soare ascuns după nişte nori fără contur. S-ar fi putut afla oriunde în Africa, sau Asia, sau America de Sud. Treize ans aprčs.

Treisprezece ani: ce sonoritate fatidică! Mai ales după premoniţiile funeste din avion. Dar pentru ea, numărul treisprezece avea o cu totul altă conotaţie. Era numărul înscris pe cabina de machiaj a tatălui ei, la Teatrul de Comedie, în anii şaizeci. Un număr pe o plăcuţă de plastic, care anunţa sărbătoarea a mii de luminiţe reflectate la infinit în şiruri de oglinzi fără număr; care preceda praful misterios ce se ridica din hainele ciudate pe care Victoriţa le aranja în jurul Tatii; şi care mirosea a unt de cacao, întocmai ca fondul de ten de pe obrazul lui. Treisprezece, micul număr de plastic care cuprindea primele ei întrebări despre Tata: „Da’ de ce îşi pune fond de ten? De ce se înfăşoară în mantia asta plină de praf? Cum poate el să fie şi Tata, şi Béranger în acelaşi timp? Sau e pe rînd, cînd unul, cînd altul? Da’ atunci, cînd e el, cel adevărat? Nu cumva Béranger e cel care-şi pune fond de ten şi se dă drept Tata?“

Controlul paşapoartelor: la capătul interminabilei şi stagnantei cozi, se întreabă cînd oare îşi va face intrarea Tata. Căci prezenţa lui e neapărat precedată de o intrare. Scena îl urmează oriunde s-ar afla. O flatează ideea că îi poate furniza un moment teatral. Ca atunci cînd era elevă şi se străduia să ia premiul întîi, în ciuda silei de matematică şi socialism ştiinţific, numai şi numai pentru momentul de la serbarea de sfîrşit de an, cînd Tata se urca pe scenă să ia premiul, în aplauzele extatice ale mamelor şi profesoarelor. (Nu-mi dau seama cum am alunecat de la timpul trecut la prezent; dar atunci cînd se apropie intrarea lui în scenă nu poţi trăi – sau retrăi – decît la prezent.)

Coada continuă să stagneze şi ea nu-şi poate stăpîni nerădarea. Brusc, se deschide uşa unui ghişeu alăturat şi un funcţionar îi face semn. Nici nu apucă să-şi manifeste jena faţă de asemenea favoruri că… uite! Silueta zveltă. Nasul celebru, zîmbetul inefabil. Şi mirosul abia perceptibil de unt de cacao care acum e parte din codul lui (al lor?) genetic.

„Tata!“ Lungă, teatrală îmbrăţişare.

Pe cînd trec, împreună, printre vameşi şi controale, în partea cealaltă, unde legea pare din nou să intre în vigoare şi unde o aşteaptă cei dragi, veniţi s-o întîmpine, îşi dă seama că, de-acum încolo, ceea ce părea o aventură întru lămurirea identităţii devine cu totul altceva, ceva ce sfidează orice regulă, fie ea gramaticală sau de altă natură, un caleidoscop de simţiri nedefinite şi haotice, ca o rană extrem de dulce şi profund dureroasă.

Îşi închipuise călătoria asta ca pe un fel de examen. Lumea mea versus lumea lui. O necesară confruntare, un ultim capitol în cucerirea maturităţii. În niciun caz nu rana asta deschisă.

 

Toiul nopţii o găseşte în pat. Bineînţeles că nu poate dormi. Timpanele ei înregistrează zgomotele bătrînului Bucureşti, venite direct din copilărie, din pruncie, din lumi atemporale. Un cocoş anunţă zorile. Copite de cal pe caldarîmul pietruit şi roţile de lemn ale unei căruţe. Sticle goaleeeee!

Ceauşescu a venit şi a trecut. Revoluţia a venit şi a trecut. Se căznesc să se nască democraţia, libertatea cuvîntului, economia de piaţă. Şi vocea ţiganului continuă neschimbată: Sticle goaleeeee!

 Gîndeşte: „Tatăl meu şi vocea ţiganului. Încremeniţi în timp. Ignorînd (sfidînd?) Istoria“. De fapt n-a putut niciodată disocia de tatăl ei noţiuni precum „destin“,  „istorie“, ba chiar şi „realitate“. Oare pur şi simplu pentru că, în afară şi înainte de a fi tată, e actor? Pentru că meseria lui invită la speculaţii metafizice?

În copilărie, avusese întemeiate îndoieli privind realitatea, din cauza celor ce se petreceau îndărătul uşii cu numărul treisprezece. Mai tîrziu, avea să aibă întemeiate îndoieli privind relaţia dintre istorie şi destin (precum şi alte chestii mai puţin sonore, ca de pildă „morală“ şi „integritate“), căci, în virtutea aparenţelor, tatăl ei se compromisese ca artist, „dîndu-se“ de partea comuniştilor.

Prin urmare, plecarea ei din ţară fusese un protest împotriva lumii lui, a valorilor lui, a ipocriziei şi compromisurilor lui. Îşi afirmase astfel personalitatea printr-o negaţie: ce convenabil! Ce simplist!

Şi totuşi… dincolo de vechi şi clare semne de întrebare ce se ridică din subconştient, pe măsură ce se întoarce în timpul ieşit din timp al primei ei dimineţi în Bucureşti, simte – ba nu: ştie – că fiecare semn de întrebare conţine o contraîntrebare, că a se întreba constituie în sine o întreprindere sub semnul întrebării.

 

Ceasul din bucătărie arată 5:30 am. Deschide uşa frigiderului: Camembert, Brie, pâté de foie gras. Îşi aminteşte că Tata i-a zis aseară: „Fanul meu, milionarul, mi-a umplut frigiderul în cinstea venirii tale“. Are înainte-i dovada că România are acum milionarii ei, consumatori de foie gras. Înghite ceva, ca să nu i se strîngă stomacul. 

Zăboveşte pe culoarul slab luminat: pe pereţi, fotografii cu tatăl ei în Hlestakov, Tuzenbach, Béranger, Robespierre, Richard al III-lea, Romulus cel Mare, George din Cui i-e frică de Virginia Woolf?, Salieri; fotografii ale unor colegi celebri, cu dedicaţii pompoase, în stilul „Marelui meu prieten, Radu Beligan“, semnate de Laurence Olivier, Paul Scofield, Annie Girardot, François Périer. O schiţă, reprezentînd o coroană, însoţită de cuvintele: pour son excellence, Radu Beligan – hommage de Dali. Şi-şi aminteşte de Tata zicîndu-i, la intrarea în apartament: „Cînd m-au dat afară din teatru, n-am avut unde să le pun. Aşa că le-am înghesuit aici“.

Dintr-o crăpătură, apare pe perete un gîndac de bucătărie. Vederea scîrboasei făpturi n-o indispune cîtuşi de puţin. Dimpotrivă, îi stîrneşte o nostalgică simpatie. Face parte din bătrînul Bucureşti, aşa cum Bucureştiul face parte din fiinţa ei. Gîndacul se preumblă pe cărarea dintre Michčle Morgan şi Jean Louis Barrault.

„Futu-te…!“  E vocea lui. Cu papucul în mînă, pe jumătate amuzat, Tata e gata să ucidă insecta.  „Nu!“, strigă ea. „Murdăreşti peretele, Tată! Lasă-l în pace!“ O priveşte, uluit: „Bine, dacă aşa zici tu!“

 

Micul dejun în bucătărie. Tata bea ceai dintr-o ceaşcă vopsită în roşu şi auriu, primită-n dar de Crăciun de la un admirator american.

„Cum faci de te ţii aşa de tînăr, Tată? Cine ţi-ar da mai mult de cincizeci-cinci?“

„Aaa, stai să vezi cum arată trupşoru’!“, exclamă el vesel, descheindu-şi halatul de baie şi lăsînd să i se vadă, sub pielea sidefie, pectoralii şi abdominalii, conturaţi cu precizie, bine întinşi, mărturia unei condiţii fizice neverosimile la cei şaptezeci şi şapte de ani ai lui. Ea e gata să se înece cu pîinea care i-a rămas în gît, dar numaidecît îşi dă seama că gestul tatălui ei n-are nimic indecent, căci pentru el trupul e unealta principală a meseriei, un bun mai degrabă obştesc decît personal.

„Maestre! Ce nu mi-ai spus că te-ai trezit, să-ţi pregătesc omleta!“, se aude vocea Cristinei, prietena Tatii, care tocmai intră în bucătărie. Arată nostim în pijamaua ei băieţească. „Prea tîrziu“, o tachinează el. „Mi-am făcut-o singur.“ Fiica îşi zice: „Acum doi ani, cînd i-a murit de cancer a treia nevastă, era inconsolabil. Credeam că n-o să-şi mai revină vreodată“.

„Da’ nu mi-ai răspuns la ce te-am întrebat, Tată. Care-i secretul de-ai rămas atît de tînăr?“ Însă el nu se mai află în bucătărie. Nu poate sta prea multă vreme în acelaşi loc.

Tatăl dă să-şi pornească Dacia, veche de şaisprezece ani. Apasă pe accelerator, schimbă vitezele. „Futu-te…!“ exclamă, rămînînd cu schimbătorul de viteză în mînă. Care schimbător s-a desprins împreună cu o bucată de podea. „Vezi cum îşi tratează ăştia artiştii? De cincizeci şi şapte de ani sînt actor celebru şi nici măcar nu-s în stare să-mi cumpăr o maşină. Nu-i nimica, luăm troleul.“

„Nici vorbă, luăm un taxi. Doar n-ai să întîrzii la repetiţie.“

Taxiul – o Dacie la fel de prăpădită – se strecoară, scrîşnind şi pîrîind, printre străduţele întortocheate, lăsînd în urmă praf şi fum. Se opreşte la Teatrul Naţional, în faţa intrării actorilor. Tatăl n-o lasă, în ruptul capului, să plătească şi se grăbeşte să achite cursa. „Vai maestre! Nu se poate! Sînt admiratorul dumneavoastră de cînd v-am văzut în Prizonierul din Manhattan. Luaţi, vă rog, cartea mea de vizită, Dorinel Alexandrescu mă numesc. Sînt de profesie inginer, da-n ziua de zi, ne descurcăm cum putem, nu-i aşa? Vă rog, oricînd aveţi nevoie, sunaţi-mă şi sînt la dispoziţia dumneavoastră. – gratuit, se înţelege.“

„Nu-şi tratează chiar atît de rău artiştii“, comentează ea, după ce Dorinel şi Dacia lui dispar înghiţiţi de-un nor de fum. „Aaa! Publicul! Oamenii adevăraţi!“ exclamă tatăl, cu patos teatral. „Ei sînt unica mea consolare!“ Ei i se strînge inima: simte cum renaşte vechea gelozie, cum revine acel gînd perfid, pe care l-a articulat pentru prima oară cînd avea cinci ani: „Pot să fiu moartă şi-ngropată şi lui nici că-i pasă. Tot ce contează pentru el e publicul lui“.

Se opreşte o clipă în faţa intrării. Şi-l aminteşte pe Tata cu cinci ani în urmă, la Melbourne, după doar cîteva luni de la revoluţie. Avea şaptezeci şi doi de ani şi pentru prima oară în viaţă îi era interzisă scena. Fusese alungat din teatrul pe care-l condusese douăzeci şi doi de ani şi declarat persona non grata de către noii guvernanţi. 

Fusese directorul Naţionalului sub Ceauşescu, delict suficient de grav pentru a justifica verdictul. Nu era vreme pentru amănunte sau nuanţe. Nu conta că, în virtutea „pactului său cu diavolul“, adusese replicile lui Ionesco pe scena românească. Ale lui Albee, ale lui Dürrenmatt. Nu conta că, în interpretarea lui, Richard al III-lea fusese un comentariu subtil şi subversiv asupra nebuniei lui Ceauşescu. Nu contau hohotele de rîs ale spectatorilor, atîtea seri la rînd, ori de cîte ori îl auzeau în Romulus, rostind nonşalant, cu pauze strategice: „Există doar două alegeri posibile: catastrofa capitalistă sau… catastrofa totală!“. Nu, revoluţiile nu lucrează cu nuanţe, ele împart situaţii, fapte, oameni, cu precizie, în alb-negru, rău-bun. Nu-şi pierd timpul cu întrebări, dubii sau subînţelesuri.

„Cum se face că joci din nou la Naţional?“, se miră fiica. „Păi, au nevoie de public!“, răspunde firesc tatăl.

Trece un maşinist îmbrăcat în salopetă. „Ce vă face maşina, dom’ director?“ (Radu Beligan nu mai e de ani de zile director, dar această realitate revoluţionară încă nu a fost asimilată de salariaţii teatrului.) „Maşina mea? Mai bine nu-ntreba!“

„Daţi-mi cheia, mă duc să văd ce are.“

Înainte de repetiţie, tatăl propune: „Hai la o cafea cu băieţii“. Pătrund în măruntaiele clădirii-buncăr şi le străbat pînă ce ajung la atelierul de pictură. Locul ăsta, unde se reciclează şi metamorfozează iluzii din pînză şi carton, a fost, de cînd ţine ea minte, refugiul de predilecţie al tatălui ei. Mişu, pictorul de decoruri, cu un ochi de sticlă, pare posedat de o putere ocultă care transcende umilul lui anonimat şi-l înfrăţeşte cu ţiganul atemporal, de azi-dimineaţă.

Începe repetiţia. Tata n-o lasă să asiste: „Încă nu-i momentul, încă nu e perfect“.

Ea spune la revedere şi se îndreaptă unde pînă acum evitase să calce: spre străzile bătrînului oraş, ale cărui zgomote enigmatice o umpluseră de o insuportabilă, difuză nelinişte, încă de la patru dimineaţa. 

Paşii o poartă pe o cale dinainte stabilită, fără niciun amestec din partea conştiinţei semianesteziate. O poartă spre locuri paradiziace, unde a deschis ochii, unde a trăit pînă la vîrsta de cinci ani. Paradis primordial de scurtă durată, care s-a terminat cînd Mama l-a părăsit pe Tata, iar el a devenit un tată de duminică, şi teatrul, o casă de duminică.

Vîntul stîrneşte nori de praf care înghit clădirile, casele boiereşti din secolul al nouăsprezecelea, prăvăliile cu firme vechi (Sifonărie, Tutungerie, Marochinărie…), măturătorii de stradă cu roabele lor antediluviene, clopotniţa unei biserici, pînă şi castanii în floare, cu toată sfidarea lor barocă – transformînd paradisul în imaginea lui sepia.

Îşi aminteşte de cineva spunînd, cu o noapte înainte: „Bucureştiul nu poate scăpa de praf. E consecinţa dărîmărilor din vremea lui Ceauşescu“. Explicaţia e simplistă. Căci praful Bucureştiului nu-i doar un simplu fenomen fizic. Are o componentă psihică. Este omniprezent şi obsedant, nu-ţi dă voie să-l ignori. E un praf plin de semnificaţii, cu origini multiple şi ambigue: dărîmarea bisericilor, dezgroparea morţilor, cutremure... La care se adaugă otrăvuri, noxe, Cernobîlul. Inspiră adînc, umplîndu-şi plămînii cu praf – inhalîndu-l ca pe o tainică împărtăşanie, complet indiferentă faţă de primejdia potenţialei radioactivităţi.

Strada Salcîmilor 12, acolo o poartă paşii. Ultima adresă unde ea şi Tata au locuit sub acelaşi acoperiş, azi sediul unei ambasade. Îşi aminteşte de piaţeta din faţa casei, de rondul cu petunii şi gura-leului. În care azi zace un maldăr de gunoaie peste care doi cîini se împreunează, sub privirea soldatului care păzeşte ambasada.

Merge fără ţel, trecînd pe lîngă un Trabant a cărui carcasă zace în mijlocul străzii. Din el ţîşneşte o ţigăncuşă de patru ani şi-i cere o sută de lei. 

Ajunge în Calea Moşilor, unde dă peste un nesfîrşit şir de blocuri. Neterminate, nevopsite, înnegrite de noxe şi pătate de igrasie, asemenea unui nesfîrşit şir de gigantice closete publice. Biserica Olari, în mod miraculos salvată de urgia buldozerelor, e ascunsă îndărătul unor blocuri, nu cumva să strice monotonia peisajului de beton. Deci asta era în mintea Nebunului! Puţin să mai fi trăit şi tot ce-a rămas din bătrînul Bucureşti s-ar fi transformat în asemenea oroare.

O ia înapoi, pe străduţele întortocheate, şi se retrage în biserica Sfîntul Silvestru.

Îşi aminteşte de cineva care i-a spus în ajun: „Cînd Ceauşescu a poruncit să fie dărîmată Biserica Sfînta Vineri, muncitorii au refuzat să execute ordinul. La fel s-a întîmplat şi cu militarii, care au fost chemaţi mai apoi. Şi-atunci au adus nişte puşcăriaşi, din ăia cu sentinţe pe viaţă. Noaptea, veneau femeile de prin preajmă, aprindeau lumînări, şi fiecare ducea acasă măcar o cărămidă din trupul sfintei biserici. Se pare că nu s-a pierdut nicio cărămidă“. Aprinde o lumînare şi o aşază în tava pentru morţi, în memoria defunctei biserici Sfînta Vineri. Mai aprinde una pentru cei vii, în memoria cărămizilor ei încă în viaţă.

Nu poate gîndi, pentru că tot ce a văzut, auzit şi mirosit sfidează gîndirea. Simte că-i plesneşte inima de furie şi durere. Ce i-au făcut oraşului în care s-a născut, oraşului ei, singurei întruchipări palpabile a paradisului pe care a posedat-o vreodată? L-au murdărit, l-au desfigurat, l-au batjocorit, l-au pîngărit. Uite-l cum sîngerează, printre dărîmăturile bolnave şi munţii de gunoaie, năpădit de hoarde din ce în ce mai numeroase de cîini pribegi.

„Cum de i-ai lăsat, Tată?“, îi vine să strige. „Cum de i-ai lăsat! Béranger, Richard sau Romulus n-au fost în stare să salveze o singură cărămidă a Sfintei Vineri! Ce-ai făcut să împiedici toată profanarea asta?“ „Şi – mă rog – tu ce-ai făcut?“, ar fi răspuns el. Oare?

 

De cînd a rămas văduv, nu mai mănîncă acasă. Se duc la Premiera, restaurantul nou-deschis în spatele Teatrului Naţional. Care are o politică foarte deşteaptă: le oferă actorilor mîncare la preţ redus, în schimbul prezenţei lor care atrage clienţi. Niciun actor român, oricît de bun prieten cu Laurence Olivier sau Michčle Morgan, nu şi-ar permite să consume un singur fel din meniul la „preţ real“. Acesta e conceput pentru turişti cu parale şi pentru noua clasă de milionari, gata să dea cincizeci de dolari americani pe un file de morun.

Actorii sînt plasaţi strategic, aşa încît să fie văzuţi, dar să nu incomodeze, prin comportarea lor uneori gălăgioasă, convorbirile şi afacerile clientelei „adevărate“. Au acces la un meniu fix, care constă în caşcaval la capac şi cartofi prăjiţi. Iar mesele şi scaunele lor sînt uşor de reperat, deoarece, în loc de lemn şi pluş, sînt din plastic.

Ca de obicei, la masa maestrului se înghesuie o mulţime de nume celebre. „Şi cum ţi se par schimbările în urma revoluţiei?“, o întreabă careva. „M-au îngrozit preţurile!“, răspunde ea. „Sînt la fel ca în Australia.“ „Ştii cît e pensia lui taică-tu?“, întreabă, pe jumătate beată, o vedetă de cinema. „Spuneţi-i, maestre, spuneţi-i cîte parale facem, noi, actorii!“ „180.000 de lei pe lună, adică nouăzeci de dolari americani“, mă informează Cristina. „Echivalentul a opt kilograme de caşcaval. Sau şapte kilograme de salam de Sibiu, sau…“ „Gata! Tăceţi! Lăsaţi fata să se bucure de prima ei seară în Bucureşti!“

Nu doreşte decît să se vadă în pat, să dea drumul lacrimilor în pernă. Lacrimi imposibil de stăpînit, care n-o lasă să-şi înghită caşcavalul.

 

Dar pe măsură ce trec zilele, noua realitate, schimbările produse de revoluţie şi ceea ce revoluţia a lăsat neschimbat (pensionarii făcînd coadă la lapte şi pîine, apatia de pe feţele oamenilor, resemnarea femeilor trecute de prima tinereţe, aprinzînd fără încetare lumînări în toate bisericile oraşului, la toate orele din zi) încep să-i pătrundă în conştiinţă, transformînd durerea iniţială în tristeţe şi un ciudat sentiment de déjŕ vu, amestecat cu o profundă şi nostalgică duioşie.

În drum spre staţia de troleibuz (căci vetusta Dacie nici vorbă să mai fie reparată), tatăl şi fiica dau de o grădină de zarzavaturi, sădită pe un teren viran între două case din secolul trecut. „Ia te uită ce roşii! Şi ce mărar!“, exclamă tatăl. Înainte să termine vorba, îşi face apariţia o femeie între două vîrste: „Doamne! Ce-mi văd ochii! Radu Beligan în persoană! Vă rog, domnu’ Beligan, faceţi-mi cinstea şi primiţi roşiile astea. Şi cîţiva ardei. Poftiţi şi nişte ceapă verde şi fire de mărar. Maria mă cheamă…“ Tatăl acceptă cu graţie nepreţuitul dar. „Mulţumesc, draga mea“, îi spune părinteşte femeii, apoi se întoarce către mine: „Să-mi aminteşti să-i dau o invitaţie de două locuri la spectacolul de mîine“.

Fiica îşi zice în sinea ei: bilete de teatru contra roşii şi mărar: asta-i ţara mea, ţara mea-tată.

Mai tîrziu, reîntoarsă în apartamentul Tatii şi furişîndu-se în dormitor ca să tragă un pui de somn balcanic, dă peste tatăl ei, la patru ace, în costumul lui Yves Saint Laurent. „Te credeam la repetiţie“, exclamă. „Grăbeşte-te“, îi răspunde el, „vine limuzina să ne ia peste juma’ de oră. E petrecere la Palatul Elisabeta, pentru nu ştiu ce prinţesă din Anglia. Sînt musafir de onoare şi te iau ca doamna mea.“ „Ce prinţesă din Anglia?“ „Habar n-am, da’ scrie pe invitaţie.“ Se uită: e vorba de însăşi prinţesa tabloidelor, protagonista telenovelei regale, Fergie, ducesa de York! „Tată, n-am traversat mapamondul pentru aşa ceva. Avem parte de ea destul, în Australia.“ „Doar nu mergi pentru ea, mergi pentru mine. Şi ca să vezi circul. Unde ţi-e curiozitatea artistică?“

Cînd ducesa de York, ruptă de oboseala drumului, ajunge într-un tîrziu la Palatul Elisabeta, unul dintre personajele oficiale îi prezintă „două vîrfuri ale culturii româneşti: Marin Constantin, care reprezintă tot ce e mai valoros în muzica noastră, şi Radu Beligan, cel mai mare şi durabil nume din teatrul românesc“. Numai că vîrfurile culturii sînt cel din urmă lucru care o interesează pe Fergie. Tot ce-şi doreşte, după un zbor neîntrerupt Hong Kong – Bucureşti, este un pat confortabil. „Aveţi o ţară frumoasă“, declară ea în speech-ul de mulţumire. „Am zburat încoace direct de la Hong Kong şi pot spune, cu toată sinceritatea, că ţara dumneavoastră e foarte deosebită de Hong Kong! Realmente deosebită!“

 

„Şi ce planuri ai pe ziua de azi?“, întreabă tatăl. „Am un vis vechi: vreau să vizitez mormîntul lui Ceauşescu.“

Vine s-o ia un prieten, posesor al unui Trabant. Mai întîi acesta se simte obligat să-şi ceară scuze pentru halul în care se află rabla. Apoi porneşte maşina, îndreptîndu-se spre cimitirul Ghencea, dar face un ocol ca să-i arate noul centru civic al capitalei. Complexul, amestec de monumentalism stalinist şi de kitsch al anilor douăzeci, e dominat de faraonica şi inutilizabila Casă a Poporului, cea mai mare clădire din lume după Pentagonul american.

Cîţiva kilometri mai departe, la Ghencea, în tragicomic contrast (… cu rezonanţe shakespeariene), se află lăcaşul veşnic al lui Ceauşescu: mormînt de sărăntoc, cu o cruce improvizată din două bare de metal, plasat între alte două morminte, de-a lungul unei cărări noroioase. Nu lipseşte o adunătură de amărîţi care aprind lumînări pentru faraonul carpatin, regretînd sărăcia dinainte, generalizată şi demnă, ce li se pare adevărat lux comparativ cu mizeria fără leac de sub neocomuniştii de acum.

„Cum ai petrecut?“, întreabă tatăl. „E adevărat că vin oameni să aprindă lumînări la mormîntul lui?“ „Nişte dobitoci! Habar n-au pe ce lume trăiesc.“ „Ştii că eu, personal, nu l-am urît chiar de tot? Cu toată pornirea lui împotriva culturii, cu toată profunda lui neîncredere în artişti, cu mine s-a purtat frumos, mi-a arătat chiar un soi de respect. Cînd m-a părăsit mama ta, eram în turneu la Paris. L-a instruit personal pe securistul care ne însoţea să facă orice ca să-mi ridice moralul, chiar cu preţul unei mese la Maxim. Şi cînd ai plecat şi toţi credeau c-o să mi se ceară să-mi dau demisia, a dispus să fiu lăsat în pace.“ „Personal, de-abia m-am ţinut să nu scuip pe mormîntul lui!“ Cam aici se opreşte confruntarea dintre tată şi fiică. 

 

„Ce mă exasperează“, gîndeşte ea în timp ce nu reuşeşte să adoarmă, „e că Tata desfide orice încercare de categorisire. Într-o ţară atît de paternalistă prin tradiţie, cum e ţara noastră, cu nenumărate personaje exemplare masculin-protectoare, de la Decebal pînă la actualul preşedinte, al cărui aer de tătuc a constituit bunul său electoral cel mai de preţ, tatăl meu a sfidat întodeauna arhetipul patern. I se potriveşte mai degrabă prototipul băieţandrului a cărui unică preocupare e jocul lui imaginar. Mereu dornic de atenţie, mereu plictisit de orice n-are tangenţă cu joaca lui, de orice ţine de «realitate» şi de «confruntările ei majore».“ Şi-l aminteşte în vizită la Melbourne, unde unicul lucru care-l făcea cu adevărat fericit era să fie lăsat în pace, să-şi petreacă de unul singur ziua întreagă la etajul librăriei Discurio, unde se afla secţia de texte dramatice. Către seară, cînd venea să-l ia acasă, îl găsea cocoţat pe o scară, răsfoind ultima piesă a lui Neil Simon sau a cine ştie cui. Un băieţandru, asta era. Apoi, în minte formulează, pentru prima oară, ceea ce dintotdeauna a simţit pentru el, încă de la vîrsta de doi ani, pe vremea cabinei numărul treisprezece: „Îl invidiez. În felul cel mai duios şi mai matern“.

 

Cortina e gata să se ridice. Cu treisprezece ani în urmă, se afla exact în acelaşi loc, urmărindu-l pe Tata repetînd în Amadeus. Ştia că peste cîteva ore avea să plece definitiv din ţară, dar el nu avea nici cea mai mică bănuială. Îl privise lung, încercînd să şi-l imprime pe retină pentru eternitate, gîndind că nu avea să-l mai vadă niciodată. Se înţelege că această ultimă imagine trebuia să fie pe scenă, pentru a fi reală. 

Iar acum, cortina stă să se ridice din nou, contrazicînd acea realitate. Iar el are să-şi facă intrarea, aşa cum şi-o face întotdeauna, iar publicul are să-i aştepte, cu respiraţia tăiată, prima replică rostită nonşalant, ca din întîmplare, aproape sotto voce, despicînd spaţiul împietrit, semn că maestrul şi-a început lucrarea.

Astăzi e Talleyrand: blazat, cinic, decadent, pervers, intrigant – şi în acelaşi timp: elegant, nobil, trist, ba chiar idealist. Amestec impecabil de puritate şi abjecţie, dezvăluind publicului mişculaţiile şi tertipurile petrecute într-o noapte în care soarta Franţei a fost decisă la o cină între doi oameni ai puterii.

Tragicomedia Istoriei, desfăşurată în Franţa, în acea noapte postrevoluţionară, se suprapune tragicomediei prezentului postrevoluţionar din România. Prea puţine s-au schimbat, în acest joc al suprapunerilor, de la Richard al III-lea, Romulus sau Robespierre pînă la actualul Talleyrand. Nici actorul, nici publicul şi nici marele mecanism al Istoriei. Doar micile deviaţii ale vieţii cotidiene.

Ştie toate astea înainte de ridicarea cortinei, şi totuşi, cînd se ridică, vraja ce se răspîndeşte în sală anihilează tot ceea ce ştie şi nu mai simte decît bătăile asurzitoare ale inimii. Care devin insuportabile, gata să-i spargă pieptul, cînd, la sfîrşitul spectacolului, publicul se ridică în picioare să-l ovaţioneze pe maestru. În care clipă, de sub masca lui Talleyrand, apare băieţandrul, dînd drumul unei lacrimi ce i se prelinge pe obraz şi plecîndu-se adînc, în faţa publicului lui.

„Să mă bată Dumnezeu dacă te mint!“, i se destăinuie fiicei, cîteva minute mai tîrziu. „Fac meseria asta de cincizeci şi şapte de ani şi ori de cîte ori am o premieră, fac pe mine de emoţie, în fiecare clipă cît durează spectacolul!“

În seara asta iau masa tot la Premiera, dar acum nu se mai aşază în zona cu plastic şi caşcaval. În seara asta, mănîncă la masa din mijlocul localului, în chiar inima confreriei celor care consumă meniul cel „adevărat“. Din pricină că astă-seară, miliona­rul – cel care a umplut frigiderul tatălui în ajunul venirii ei –, ei bine, milionarul însuşi a ieşit în oraş în scopul exclusiv de a sărbători premiera spectacolului.

Tipic pentru el, odată potolită emoţia iscată de contactul cu publicul, tatăl începe să treacă în revistă toate neajunsurile tehnice şi tot ce n-a funcţionat perfect pe scenă, pentru ca în cele din urmă să se lase furat de sentimentul de autocompătimire care nu încetează să-l chinuie. „Ştiaţi voi că atunci cînd m-au gonit de la Naţional, tocmai prietenii cei mai apropiaţi au fost cei care au cerut să fiu dat afară? Cei trei prieteni apropiaţi, colaboratorii mei de atîtea decenii, echipa mea de încredere, fraţii mei…“ Milionarul se face vînăt de indignare. Tatăl a avertizat-o, de altfel, că milionarul se înfurie rău, ori de cîte ori i se reaminteşte acest episod de abjecţie umană. Iar acum i s-a oprit mîncarea în gît, nu mai poate atinge nicio fărîmă din nisetrul care-i zace în farfurie.

„Luaţi aminte ce vă spun – toţi cei de faţă“, rosteşte solemn tatăl. „Vreau să se ştie care este dorinţa mea: cînd mor, vreau să fiu incinerat. Şi vreau să-i fie dată fiică-mii cenuşa, ca ea s-o azvîrle în Pacific! Niciun atom din mine nu vreau să rămînă în ţara noastră de rahat! Niciun atom! M-aţi auzit?!“

„Las-o mai moale, Tată! Unde mai găseşti tu în Pacific un Dorinel să te plimbe gratis cu taxiul, o Marie să-ţi dea roşiile crescute de ea, un public care să te aplaude în picioare? E rece în Pacific, şi multă singurătate. Unde mai pui că azi-mîine javra aia de Chirac o să-şi pornească experimentele nucleare.“

„Publicul are nevoie de dumneavoastră, maestre!“, zice careva de la altă masă. „Toate capetele de afiş din teatrul nostru ne-au părăsit. Cum ating şaizeci de ani, toţi se prăpădesc. Românii mor repede, doar sîntem o ţară în curs de dezvoltare! Dumneavoastră sînteţi singurul mit al scenei noastre încă în viaţă. Aţi fost cu noi de cînd ţinem minte – înainte de comunişti, în timpul lor şi după! Zău, daţi-l încolo de Pacific, maestre!“

Adorat şi răzbunat, Tata se înfruptă din porţia dublă de marrons glacés, al căror preţ e jumătate din venitul lui lunar. Ea îl priveşte pe milionar: scurt, gras, ochi albaştri, de prunc, celular, costum din stofă de mătase, pantofi Al Capone, Mercedes albastru, bodyguard de veghe. Niciodată n-a văzut pe cineva să aducă mai bine cu Dick Tracy! („Şi dumneata, cu ce te ocupi?“ îi stă pe limbă să-l întrebe. „Crack? Speed? Uraniu rusesc?“) El nu spune niciun cuvînt, doar o măsoară rece, cu ochii lui de prunc.

 

Avionul decolează peste două ore şi tatăl îşi bea tacticos ceaiul din cana de la Moş Crăciun. Au trecut cinci săptămîni şi n-a apucat să-l întrebe niciuna din multiplele întrebări formulate înainte de a părăsi Australia.

„Tată“, îi spune, „probabil că habar n-ai ce furioasă eram cînd veneai cu mine la serbările şcolare, să asişti cînd mi se decernau amărîtele alea de premii, pentru care trudeam din greu, fără aplauze şi ovaţii, un an întreg. Făceai mare caz, mă îmbrăţişai, îmi declarai că eşti mîndru de mine, pentru ca după cincisprezece minute să dispari, lăsîndu-mă cu jalnica perspectivă de a înfrunta, de la capăt, încă un an. Un an întreg pentru cincisprezece minute!

Da, am fost îngrozitor de furioasă că nu m-ai dus niciodată la grădina zoologică, că n-ai ştiut niciodată ce culoare are peria mea de dinţi, că puţin ţi-a păsat dacă-mi făcea sau nu curte vreun băiat, şi că unicul motiv pentru care ai băgat, probabil, de seamă că am fugit a fost frica de a nu-ţi fi stricat cariera artistică.

Dar adevărul este că n-aş fi vrut, Doamne fereşte, să fii altfel. Nu-mi închipuiam nimic mai exasperant decît un tată grijuliu, bun educator, jucîndu-se cu mine, ajutîndu-mă la lecţii, urmărindu-mi «progresul», pas cu pas. Acele cincisprezece minute pe an, cînd Béranger, sau Romulus, sau Robespierre îşi dădeau cu machiaj ca să se prefacă în tată! Tatăl meu! Pe scena mea! Nimic nu m-ar fi putut face să simt un asemenea extaz!“

 

La aeroportul din Zürich, îi trece prin minte să mai scurteze cele cinci ore de aşteptare, făcînd un duş fierbinte. Dar nu vrea să se spele de praful Bucureştiului. Nu încă.

La Hong Kong, iau tramvaiul pînă sus de tot, de unde oraşul pare un fel de Sydney deghizat. (În sfîrşit, pot renunţa la persoana a treia, sînt aproape acasă.)

Mi-o amintesc pe Fergie la Palatul Elisabeta: „… pot spune, cu toată sinceritatea, că ţara voastră e cu totul diferită de Hong Kong!“ Şi zîmbesc. Nu din cauza lui Fergie, ci din cauza lui.

„Cum de-am ales tocmai Australia să-mi fie patrie?“, mă întreb pentru prima oară. „Probabil din cauza marsupialelor. Ar fi pur şi simplu ridicol de imposibil s-o numeşti ţară-tată!“

 Traducere din limba engleză de
Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan 

Anamaria Beligan

Ţara-tată

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)