Patru amintiri despre Lucian şi Cornelia Blaga

 

Viorica Marinca

 

Pe doamna Viorica Marinca am cunoscut-o în anul 1995, în redacţia, atunci pe strada Iaşilor, nr. 14, a revistei Apostrof. Venise, împreună cu soţul său, doctorul Eugen Marinca, să vorbim despre Blaga, pe care îl cunoscuseră amîndoi. Iar Viorica Marinca, o desăvîrşită doamnă de modă veche ardelenească, fusese admirată de Blaga, cum îmi mărturisea, de faţă cu soţul său, care încuviinţa surîzînd, distinsa doamnă. Acum totul era de domeniul trecutului, mai puţin veneraţia pe care cei doi o purtau în continuare doamnei Blaga şi lui Lucian Blaga. Doamna Marinca mi-a spus atunci, nelămurit, că are manuscrise inedite ale lui Blaga. Iar doctorul Marinca îmi adusese pentru publicare fişa consultului medical, la care fusese supus Lucian Blaga în 27 martie 1961. Fişa, altfel spus, a diagnosticului morţii lui Blaga.

Publicăm în acest număr patru scurte fragmente de pioase amintiri ale dnei Viorica Marinca despre Cornelia şi Lucian Blaga. (M. P.)

 8 aprilie 2010     

Clinica Medicală I: vizită la Lucian Blaga

 

Era iarnă, decembrie, când am auzit că poetul Lucian Blaga se reîntorsese de la Bucureşti, bolnav, acum internat la Clinica Medicală I. Mai apoi, într-o zi, caut salonul 13. Deschide Doamna Blaga, cu un zâmbet uşor, mă pofteşte să intru. Într-o lumină difuză, de lampă mică, îl zăresc pe poet, întins, nemişcat, în primul pat. Îi adusesem frezii aurii şi portocale.

Doamna Blaga exclamă: „Sunt florile preferate ale lui Lucian. Ştiai?“ Le aşază într-un pahar pe noptieră şi spune: „Să lăsăm poeţii între ei“, şi se retrage lângă Gigi Gheorghe, nepoata poetului, nelipsită de lângă dânşii. Ea strecoară portocalele între geamurile înalte. Din dreptul unei măsuţe, unde s-au strâns amândouă, se aud vagi şoapte, un murmur, ciocnet de ceşti. Mă aşez pe marginea patului.

Lucian Blaga se uita bucuros, intens, la colţul colorat de portocale, îi amintea, îmi spune, de Calea Portocalelor din Portugalia, unde au stat cu toţii câtva timp într-un hotel. Solul era arid, dezolant, semănat cu mori nesfârşite ce-şi învârteau me­lancolic aripile. L-au obsedat mult, a scris o poezie cu ele, apărută în volumul La curţile dorului. Oamenii de asemenea melancolici, foarte perseverenţi în munca câmpului. Îşi aminteşte şi de fructele exotice, atât de dulci, dar lipsite de aromă, la fel erau şi strugurii. Dintr-odată tace. Îi ating mâna mică, cu pete maronii, atât de rece. „La ce vă gândiţi?“ Îşi revine, răspunde cu glas nostalgic: „La o veche dorinţă, să călătoresc în jurul lumii. Eu care am scris şi am vorbit de filozofia culturii, despre stilul şi arta atâtor popoare, pe care nu le-am văzut pe multe niciodată“. Glasul sună mereu mâhnit. Îl întreb de poezii, dacă s-a gândit la ceva nou. „Numai să mă pun pe picioare.“

Doamna Blaga se apropie. Trebuie să plec. În ultima clipă îl rog să-mi spună care e poezia preferată. Cu o voce foarte înceată îl aud: „Cântec pentru anul 2000“. Îi strâng mâinile, de nenumărate ori, îl rog să se pună pe picioare repede. Se uită la mine grav. Tresar: în ochi, în adânc, parcă stătea cuibărită moartea. Încă o dată îi ating mâinile. Doamna Blaga mă însoţeşte afară: „Nu concep să nu îşi revină“. „Vă asigur că va ieşi din criză, o să fie bine.“ O îmbrăţişez. Rămân singură. Trec prin coridoarele pustii. Cobor scările. Se înserase. De pretutindeni străzile apar îngheţate, sticloase. Plec, mă îndepărtez cu ochii plini de lacrimi.

  

6 mai 1961

 

Am intrat devreme, după-amiază, în Capela Clinicilor, de fapt o cameră mică, umedă, nu prea albă, cu un catafalc rudimentar, din lemn. Era singur. Întins pe-o targă, îmbrăcat într-un costum închis, cu braţele aşezate de-a lungul corpului. Nicio lumânare aprinsă. Nicio floare.

Palid şi senin, intangibil, de-o nemărginită grandoare, în mijlocul sălii, cu pereţii suri.

  

2 sept. 1970: ultima întâlnire cu Doamna Cornelia Blaga

 

După-amiaza la piaţa unde se vând flori, găsesc doar câteva darii mici, roz, şi un mănunchi de gladiole albe de-o nemărginită prospeţime, ce înfrumuseţează capătul mesei de piatră. Este 2 septembrie, ziua de naştere a Doamnei Blaga. Auzisem că era acasă, restabilită după internarea la Sibiu. Urc cu emoţie scara interioară a casei ce duce la etaj. Sun, iar când s-a deschis uşa m-a întâmpinat în prag chiar Doamna Blaga: „Ce mă bucur că te văd!“ şi un surâs a luminat chipul palid, fin, cu cearcănele sub ochi mai adâncite. M-a poftit înăuntru. Trecând prin înalta odaie, mi s-a părut străină, transformată. Mobilele masive, vechi, germane, fuseseră înlocuite de altele simple, obişnuite. Intrând în cealaltă cameră a Doamnei Blaga, aceasta se ivi golaşă, deşi părea că nu fusese nimic schimbat din decorul cunoscut. Rămăsese neatins, la locul lui, în dreptul geamurilor, biroul poetului. „Mi l-a lăsat Dorli“, spune doamna Blaga. Din prima clipă tresar, îl văd cu desărvârşire gol, fără o carte, fără o filă de hârtie pe placa lui ce fusese odată acoperită de manuscrise. Acum există numai telefonul. O ajut pe Doamna Blaga să pună florile într-o vază înaltă. Mă roagă să o depun pe birou. Ne-am aşezat pe canapeaua antică trasă într-o mătase nouă, vernil intens. În faţa noastră, măsuţa ştiută. Privind în jur, rafturile bibliotecii sunt aproape fără cărţi. Caravela cu pânzele întinse adusă din Portugalia o descopăr deasupra unui dulap. Revăd canapeaua pe care doarme Doamna Blaga, la căpătâiul ei cu sfeşnicul şi cele câteva piese arabe, din aramă. Niciun covor pe parchet. Târziu, disting, disparate, fotografia mamei Doamnei Blaga şi micul portret înrămat al lui Napoleon, tânăr general. În timp ce îmi oferă un lichior dintr-o sticlă roz cu spirale în relief, mi-a spus că aşteaptă un telefon de la Dorli. Întreb cum se simte. „Bine“, a fost răspunsul. „Nu mai ies în oraş, doar în grădină mă plimb, când obosesc stau pe bancă.“ Avea aceeaşi înfăţişare fragilă şi însingurată, la fel am simţit când i s-a părut că sună telefonul, dar nu fusese decât un sunet difuz, venit probabil de afară.

O lumină orbitoare, scânteind, trece prin fereastră, se răsfrânge asupra biroului tăcut, atingând în cele din urmă florile albe. Portretul lui Lucian Blaga, pictat de Magdalena Rădulescu, era păstrat deasupra peretelui cu uşă. Revăd ochii mari, imenşi, privirea covârşitoare, care cine ştie unde se oprea. Abia atunci, privindu-l, am înţeles că portretul era prezenţa vie a poetului, el îi făcea suportabilă singurătatea şi toată schimbarea.

Doamna Blaga a adus, pe urmă, albume cu fotografii. Am privit fascinată o fotografie a Doamnei Blaga, tânără şi atât de frumoasă, ca şi acelea ale lui Lucian Blaga, unicate, tot din trecut. Le priveam cu emoţie alături de Doamna Blaga, mă lăsa să le privesc îndelung. Mă opresc pe urmă la altele de la Berna, unde sunt împreună cu poetul Octavian Goga şi Doamna Veturia Goga şi cu Dorli mică. Doamna Blaga şi-l aminteşte pe Octavian Goga, ce fermecător era. Dorli îl adora. Simţeam din tot grupul cum se desprinde o frumuseţe de neînchipuit. Toţi erau tineri, strălucitori, plini de elan.

Fotografiile din Portugalia erau de asemenea luminoase, imagini ale unor ani fericiţi, instantanee pe care Doamna Blaga le surprinsese. Pentru o clipă le ţineam în mâini aplecată asupra lor, ştiind că nu vor putea fi atinse nicicând de uitare şi de timp. În cele din urmă, mă ridic să plec. Telefonul tot nu sunase. Simţeam în Doamna Blaga aşteptarea lui.

Pe masă, risipite, fotografiile din Berna şi Portugalia, deasupra lor era aceea a Doamnei Blaga, tânără, zâmbind. O scurtă oprire înaintea portretului. Cu o expresie şi un glas nostalgic, privind în sus spre el, îmi spune: „Vorbesc cu Lucian, îl întreb cum să fac un lucru, dacă am făcut bine sau nu. Dorli mi-a reproşat cum de i-am permis atâtea «muze» în viaţa lui: pentru Operă“.

O aud murmurând. Mă îmbrăţişează, îmi mulţumeşte că am stat cu dânsa de ziua ei. Cobor câteva trepte şi mă întorc. Stătea încă în uşa întredeschisă. „Am să mai vin“, îi spun. Casa înaltă, tăcută, rămâne tot mai ştearsă în înserare. Nici nu ştiam, atunci când coboram strada, că nu aveam să o mai văd în viaţă pe Doamna Blaga. Niciodată!

  

21 martie 1983:

înmormântarea Doamnei Cornelia Blaga

 

Duminică friguroasă de primăvară. Mesele lungi, de piatră, apar cenuşii. Pe una, un miel mic, firav, parcă zdrobit, şi o colivie veche, strâmtă, atât de strâmtă, încât doi porumbei stau înghesuiţi oblic.

La capătul pieţei găsesc zambile albe, un conglomerat gingaş de cruciuliţe. Plecăm spre Lancrăm cu Gigi Gheorghe şi cu o prietenă a lui Dorli, din Bucureşti. O zărim în trecere cu capul strâns într-o glugă, cu faţa obosită.

Doamna E. relatează cele auzite de la Doamna Constantinescu, cum nu au mai găsit-o în viaţă pe Doamna Blaga, murise în somn, singură în cameră, cu mâinile aşezate pe piept, cu degetele petrecute strâns, aşa cum şi le ţinea întotdeauna.

Sosisem devreme în Lancrăm.

În biserică, când am intrat, nu era nimeni.

O lumină alburie se strecura prin ferestre. Bolta îndepărtată părea în întregime neagră. Sfinţii nedesluşiţi, altarul învelit în albastru. Doar coşcigul din mijloc, în acelaşi loc unde fusese depus, în trecut, poetul Lucian Blaga, se vedea limpede, cu vălul lăsat în jos. Din Doamna Blaga nu mai rămăsese nimic cunoscut. Ieşea în evidenţă fruntea boltită, în rest nimic nu-i mai aparţinea, orbitele puţin rotunjite ale ochilor, nasul puternic, gura întredeschisă, adâncită, părul cenuşiu, puţin şi fin. Chiar şi rochia bleumarin cu guleraş alb, o cruciuliţă alunecată într-o parte nu semănau cu cele ale Doamnei Blaga.

Strânse pe piept, mâinile cu degetele petrecute, cum le văzusem de atâtea ori – gestul acela o reamintea nesfârşit pe Doamna Blaga. Gigi spune privind-o: „Tot nu i se îndeplineşte dorinţa Corneliei“, să i se amestece oasele cu ale lui Lucian.

Dacă nu a mai rămas nimic din el? E posibil?

Alături de sicriu, două coroane de flori, una lângă alta, cea a lui Dorli şi aceea din partea Asociaţiei Scriitorilor din Deva. Într-un colţ, văd zambilele albe, mai albe în umbra bisericii fără lumânări aprinse.

Se strâng oamenii din Lancrăm. Lângă mine, Dorli îmi şopteşte: „Să nu mă lăsaţi singură“. Vin şi rude. Nu se apropie de Dorli. O privesc din mulţime. Începe slujba, se înaintează cu glasurile înalte ale preoţilor, se prelungeşte cu predicile lor, pe care le ascult distrată. Fruntea Doamnei Blaga îmi creează o stare de tristeţe, de ireal.

O privesc mereu, amintindu-mi drumurile împreună la mormântul „sfânt“ şi repetatele mele drumuri când, bolnavă, era internată la Cluj, unde o văzusem extenuată într-un pat de spital, sau la Sibiu, cum îi era teamă de reîntoarcerea acasă, cu interiorul schimbat.

De neuitat întâlnirile de la Săvârşin. Întâia, la un început de septembrie, cu Doamna Blaga, când Arthur Dan şi Sanda i-au sărbătorit ziua de naştere cu şampanie şi muzică de Bach. Scânteioara amuzată din privirea Doamnei Blaga, când Arthur a ridicat paharul pentru „Mica Anonimă“, cum numai el îi spunea. Pe urmă, o altă întâlnire la Săvârşin, cu Ovidiu Puiu Cotruş lângă Doamna Blaga; noi cu Delia şi cu Doamna Enescu îi urmam ca în vis, ascultându-l pe Puiu recitând din memorie, cu o frumuseţe neasemuită, poeziile lui Lucian Blaga, aproape pe toate din volumul recent apărut după moartea poetului, în 1962. Din gândurile în trecut mă întrerupse vocea preotului tânăr. Îl aud zicând: „Doar iubirea de oameni va triumfa“, restul este „vis şi deşertăciune“, nu pot reintra în atmosfera slujbei, să urmăresc predica cu idei complicate a trimisului episcopului din Sibiu, doar când părintele Laşiţă evocă, cu simplitate, personalitatea Doamnei Blaga, încheindu-şi predica cu emoţionantul final din Hronic:

„– Ai venit?“

„– Sunt aici!“

Tot timpul s-a fotografiat sicriul. Dorli permite. Nu mai ştiu cum s-a sfârşit ceremonia. Afară, în cimitir, se săpase sub lespedea mormântului realizat şi prin strădania Doamnei Blaga. Chipul, basorelief, opera sculptorului Romul Ladea, apare patinat de timp, fără să-şi fi pierdut din luciu. Stăm în preajmă. Părintele Laşiţă ne comunică că într-adevăr nu s-au găsit oseminte, doar fragmente de stofă şi mătase. Voichiţa, fiica lui, insistă să se ridice rămăşiţele puţine, rămase, şi să se pună în sicriul Doamnei Blaga. Părintele îi răspunde că nu este permis. Nici nu ştim exact ce să credem. S-au găsit oseminte sau nu? Ce este acest mister?

Atâtea contradicţii! Vedem oamenii cum se împrăştie repede, în timp ce se face pomană lângă mormânt. Dorli intră în casa părintelui tânăr, unde cozonacii aduşi aici sunt pentru ultimii poftiţi. Preoteasa Laşiţă îi tot împarte. Părintele Laşiţă vrea să ştie dacă ne-a impresionat cuvântarea lui. Plecăm din Lancrăm. Începe ploaia cu stropi rari. Doi gropari îşi continuă grăbiţi lucrul, astupă la picioare groapa săpată. Nimeni nu a mai rămas în preajmă. Nu sunt decât bătrânele cruci de piatră, pe care le iubea atât de mult poetul. Ele înduioşau şi mai mult locul.

Ne îndepărtăm. În clipa când privesc în urmă, o văd pe Voichiţa cum ridică braţele în sus, cum îşi uneşte palmele, împletite deasupra capului, şi deodată îmi pare că şi ea a devenit, miraculos, o troiţă neclintită în zarea fantomatică, rece, plumburie.

  

Viorica Marinca

Patru amintiri despre Lucian şi Cornelia Blaga

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)