Efectul de culise

 

Miriam Cuibus

  

Fiinţa secretă a comediantului se dezvăluie în momentele de culise, când el se află „între lumi“. Adevărul lui este prins în ambiguitatea acestei fiinţe care se află pe o fâşie îngustă între real şi ireal, care pare a fi cineva, dar nu este încă. Comediantul pregătit pentru spectacol, purtând semnele necesare personajului, nu este cel ce va deveni, dar nu mai este nici cel care a fost. Actor şi personaj compun acum o alcătuire echivocă, bizară, neaşteptată, uimitoare, stranie. Este un corp eteroclit, rupt, compozit, aparţinând unor lumi diferite, unor persoane diferite. Este un corp schizoid, un soi de corps morcelé lacanian, pentru că nu este unitar ca aparenţă şi comportament. În asemenea momente, comediantul este asemănător bovaricului, care, în tentativa de a se concepe altul decât este, eşuează şi nu reuşeşte să fie decât o alcătuire eclectică, un hibrid, un monstru himeric căzut între lumi.

Culisele sunt prin excelenţă tărâmuri de graniţă, asemănătoare limburilor, populate de fiinţe abia desluşite printre penumbre, asupra cărora pluteşte incertitudinea identităţii sau chiar a realităţii lor. Înveşmântat, machiat, purtând semnele personajului ce va urma să-l joace, comediantul are aparenţa personajului, dar gesturile, acţiunile, cuvintele sunt încă ale lui. Este o combinaţie bizară, pentru că există, de cele mai multe ori, o inadecvare şocantă a gesturilor, acţiunilor, a vocii, a obiectelor folosite, la aparenţa creată de imaginea plastică a costumului şi machiajului. Realul şi irealul se amestecă şi se confundă într-o manieră ciudată, stranie, grotescă şi comică uneori. Vei putea, astfel, să vezi o galerie de personaje cuprinse parcă de „nebunie“, alcătuind o adevărată „lume răsturnată“. Un diavol roşu cu aspect macabru, fioros, cu o mască hidoasă pe cap, are lacrimi în ochi şi se vaietă că-l strâng coarnele; Maria-Anna de Austria, regina Spaniei, într-un superb costum desprins din Velázquez, fumează şi scuipă firele de tutun rămase pe buze, ca un birjar; Sfânta Fecioară aleargă gâfâind şi cu poalele în cap, să nu-şi piardă „intrarea“; „scorpia“ Catarina, cu puşca pe umăr, are priviri galeşe, tandre, înmuiate de ultimele raze ale soarelui ce bat prin fereastră în oglindă şi de acolo în ochii ei; un bătrân decrepit, cu  faţa toată albită de fard, îşi schimbă cămaşa, dezvelindu-şi astfel… sânii; Nebuna, care va fi peste câteva clipe Charlotte Corday, îşi coase costumul pe ea, acul trece parcă prin fiinţa ei, împunsătura acului ajunge până-n copilărie, firul leagă personajul de trup, amintirile uneia trec în cealaltă odată cu firul aţei, stabilind legături ombilicale, legături de sânge; etc. Replici celebre sunt întrerupte şi se amestecă şocant cu cele mai nepotrivite, prozaice şi comune conversaţii.

Fiinţa aceasta ambiguă nu aparţine niciunei lumi. Ea nu există nicăieri, doar aici în culise. Ea nu este încă ficţiunea teatrală care va fi peste câteva clipe în scenă, nu este opera, dar nu este nici actorul. Ea apare din împletirea ficţiunii cu realul. Ea nu a fost gândită, premeditată, ea apare pur şi simplu. Ea este produsul unui efect de culise. Această fiinţă s-a născut tocmai din anularea distanţei dintre personaj şi actor, din amestecul, permis doar aici în culise, dintre actor şi personaj. Peste o clipă, în scenă, fiinţele acestea, contopite acum, se despart, esenţele se decantează, actorul se retrage obligatoriu în spatele personajului, iar ceea ce se va percepe va fi doar personajul, de data aceasta o figură clară, limpede, strălucitoare.

Până atunci însă, culisele îngăduie confuzia şi ambiguitatea ivite din complicitatea dintre actor şi personaj. Stranietatea acestei figuri, impregnată de jocul dintre Eu şi Altul, atrage ca un magnet. Este percepută ca o nelinişte, ca o formă oscilantă, indecisă, dar mai ales este percepută ca promisiune de evadare din real. (De-aceea, poate, această fiinţă este râvnită de „civilii“ care vizitează culisele şi cabinele actorilor. Seducţia provocată de fiinţa comediantului vizează, cel mai adesea, personajul pe care acesta poate să îl întrupeze. Rădăcinile seducţiei trebuie căutate însă mai departe. Ceea ce seduce şi atrage este potenţialul uriaş de metamorfozare a comediantului, care are ca suport teribila forţă a imaginarului. Spectatorii subjugaţi de jocul comediantului într-un personaj sau civilii care târcolesc prin culise ţintesc în phantasia şi vânează „nimicul“. „Civilul“ râvneşte la dezinvoltura jocului prin care comediantul devine Altul. Căutând compania acestuia, „civilul“ visează la posibilitatea contaminării de ireal, ţinta lui ascunsă este masca. Şi-ar lepăda cu bucurie, poate, hainele, chipul şi viaţa lui care nu-l mulţumeşte, pentru a intra în posesia altui costum, altui chip, altei poveşti, altui destin. Şi dacă nu se poare irealiza în acest fel, el speră ca, măcar în compania actorului, ceva din nimbul acestuia să cadă şi asupra lui, scăldându-l pentru câteva clipe în libertăţile permise de fantezie. O asemenea situaţie este descrisă de Baudelaire în La Fanfarlo, unde Samuel Cramer, eroul povestirii, îndrăgostit de dansatoarea La Fanfarlo, visează „să pună mâna“, nu atât pe dansatoarea actriţă, cât pe Colombina, personajul jucat de aceasta. Din aceleaşi pricini visa şi eroul lui Flaubert, din povestirea de tinereţe Novembre, la amorul dévorant al unei actriţe. Acestuia, rampa teatrului îi părea bariera iluziei, dincolo de ea se afla universul de amor şi poezie la care aspira.) Acelaşi efect de culise al nedesăvârşirii, al hibridului, al eclecticului, îl percepem în fiinţa bovarică. Ea nu mai este nici cine a fost, dar nu este nici ceea ce doreşte să fie. Fiinţa bovarică nu este cine crede că este. Ea apare ca un personaj nou şi insolit, o fiinţă la fel de iluzorie ca fiinţa actorului în culise. Emma Bovary nu a fost niciodată o nobilă castelană iubită de vreun viconte, aşa cum îşi imagina ea că este, dar nici nu se comportă ca fata unui fermier măritată cu un doctoraş de ţară. Am putea înscrie acest efect de culise ca subspecie a efectului Don Quijote, descris de Victor Ieronim Stoichiţă, pentru că şi prin el se manifestă jocul real-ireal, producând acelaşi tip de confuzie a planurilor, acelaşi echivoc al situaţiilor, aceeaşi ambiguitate a identităţii.

Gândind la posibila revărsare a ficţiunii teatrale în real şi la subtila prelungire a personajului în gesturile din viaţa reală a actorului, Camus observa, în eseul Comedia, că „nu există graniţă între ceea ce un om vrea să fie şi ceea ce el este“. Nici pentru Georges Palante nu există o linie de demarcaţie netă între personalitatea reală şi personalitatea bovarică, ele înscriindu-se în aceeaşi linie, starea bovarică fiind mai mult o anticipare a personalităţii. 

 

Miriam Cuibus

Efectul de culise

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)