Poeme de Cosmin Perţa

  

Pieptul bunicii mele

 

Pieptul bunicii mele

găurit de pietre nu e un poem

 

A început prin 1999

eram un băieţel numai bun de crescut,

pe atunci eram pur,

pur cum poate fi apa unui izvor cu uraniu din maramureş.

 

Ţeposu era naşul meu

şi când venea pe la noi obişnuia să mă ia ore întregi în călătorie

şi-mi arăta, şi-mi spunea una şi alta, apoi mă întreba

câte versuri din eminescu am memorat.

În 1998 nu memorasem nimic, iar în 1999 el a murit.

Am fost la înmormântare ca un puştan ce eram,

am văzut-o pe dia, de atunci niciodată nu o am mai văzut,

iar imaginea ei, blondă, înlăcrimată, mi-a dat un model de visat.

La înmormântare s-a mâncat, s-a băut şi a fost foarte frig,

era lume multă, mai multă decât mi-aş dori, copil, pentru mine.

 

Cu o săptămână înainte să moară, Ulici a trecut pe la noi.

Era vioi, era hotărât, ceva avea cu adevărat să moară.

 

Săplăcan m-a crescut ca pe un fiu,

mi-a dat un loc de dormit, mi-a dat un loc de băut,

mi-a dat un loc de lucrat,

mi-a dat un loc de visat, mi-a dat un loc de trecut.

M-a învăţat cât m-a învăţat,

dar păcat că eu atunci nu prea dormeam, nu prea iubeam

şi dacă iubeam nu prea ştiam cum şi de ce o făceam,

nu prea beam şi nu înţelegeam, nu prea lucram şi

visam, visam, visam

şi a trecut.

 

Săplăcan a murit lângă mine, deşi m-am ferit să se întâmple aşa,

moartea lui ca moartea unui astronaut belgian.

 

Dar floarea dalbă şi netedă a memoriei

nu-mi dă răgaz să nu amintesc

că în 1994, zi de vară,

cu pământ răscolit, l-am descoperit

pe bunicul meu cu creştetul despărţit

de trup. Că atunci, eu, dobitoc mic,

pitic, nimic, am realizat

că tot ce însemna mare, minunat, adevărat,

pentru mine, era un căcat.

Adică viaţa, ea, domnia sa,

se putea finaliza când nu te-ai aştepta,

indiferent de voinţa ta.

 

De atunci moartea este prietena mea

şi o îmbrac tot mai sărac,

mai iei pe unul, mai renunţi la un brocart.

Moartea mea este o cerşetoare,

se plimbă aiurea pe aici şi nu ştie pe cine să ia,

moartea mea este atât de pregnantă, încât nici nu poate exista.

 

Moartea mea nu e a mea, dar moartea lor e cu adevărat a mea.

 

Am pornit beat spre înmormântare,

până acolo nu am reuşit să mă îmbăt,

ajuns acolo nu am reuşit să mă îmbăt,

după plecare nu am reuşit să mă îmbăt.

 

La mormântul bunicii mele am săpat nouă ore

şi am scos numai piatră,

pietre mari de peste cinşpe kile.

Apoi am băgat-o în groapă şi

piatra am pus-o peste sicriu.

La un moment dat am auzit cum un bolovan mic

a spart sicriul şi i-a trecut prin piept.

S-a auzit doar un ah, aşa cum scoate orice aer

presat prin memorie.

  

Poem de uitat

 

Sunt puţine lucrurile pe care mi le amintesc şi în care mai am încredere.

Memoria mea este viaţa mea,

dar memoria mea este falsificată. De prea multă teamă,

de prea puţină încredere,

de prea multă literatură,

de prea puţină dragoste.

 

Eu sunt unul dintre oamenii care nu au trăit alături de voi,

nu au cunoscut şi nu au preţuit aceleaşi lucruri,

sunt unul dintre oamenii care nu a cunoscut nimic din ce a trăit,

a cunoscut, a iubit, a trăit doar ce şi-a imaginat.

 

Şi ce mi-am imaginat, de abia, e viaţă cu adevărat.

 

X a scris cea mai bună carte din lume, X a scris cea mai bună carte din lume,

îmi repet asta cu insistenţă, pentru a mă lămuri, pentru a fi liniştit,

dar X asta face, scrie cele mai bune cărţi din lume, cu asta se ocupă.

Şi atunci, eu, de ce aş putea fi neliniştit de ocupaţia unuia dintre noi?

 

Eu scriu tot ce îmi amintesc, cu precizie.

Cu precizia unui metronom.

Numai că memoria mea, cum spuneam,

nu este cea mai de încredere.

Atunci, eu scriu tot ce îmi imaginez

cu precizia unui metronom,

numai că nimic din ce îmi imaginez nu este exact.

Atunci, eu scriu, scriu, scriu, până la epuizare,

până când nimic din mine nu rămâne nescris,

până când inima mea de taur debil se apropie de moarte.

 

Şi atunci, de abia, viaţa capătă sens. Atunci mă liniştesc, beau ceai, dorm normal.

În patul meu dorm eu şi dragostea mea,

în patul meu frunzele de sicomor sunt împrăştiate ca nişte lalele,

pieptul meu se deschide şi se închide după respiraţia frunzelor de sicomor.

 

Mint. În patul meu nu stă nimeni. În patul meu stau doar eu,

frunzele de sicomor sunt Raluca, iar Raluca are dreptate să nu stea cu mine când vreau eu.

 

Cândva, peste ani, când sicomorul nu va mai exista,

voi scrie un poem cum nu s-a mai pomenit.

Nu va fi nici frumos, nici inteligent, nici inspirat,

va fi un poem cum nu am crezut. Nu va fi despre mine,

nici despre viaţa mea, nu va fi despre viaţă,

nici despre moarte,

va fi un poem cum nu mi-am imaginat,

un poem despre tine,

dar chiar şi tu, prietenul meu, nu eşti ferit de greşeală.

 

Şi atunci: în patul meu dorm eu acoperit de frunze de sicomor,

vântul leneş mă adulmecă dintr-o parte

şi eu, cu o palmă ascunsă între genunchi,

mă întorc.

 

Cosmin Perţa

Poeme

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)