N. Manolescu despre cenzură

  

Marian Victor Buciu

 

Cenzura există pentru că scrisul rămâne fără rost în afara cititului. Panoramând problema cenzurii, N. Manolescu observă că ea există indiferent de societate, dar în forme diferite în acelaşi regim politic, fie el chiar totalitar. Un editorial, la cinci ani după decembrie 1989, este intitulat chiar Cenzura. Ea şi-a dat întreaga măsură în comunism, în pofida faptului că această măsură a avut şi fluctuaţii. „Cenzura ideologică, totală şi eficace, este opera comunismului.“ În democraţie, cenzura e „cu totul altceva“.1 Autorul secţionează perioada comunismului românesc, după o convenţie ce s-a impus, în două părţi: comunismul internaţionalist, aşa zicând „natural“, şi comunismul naţionalist, împotriva doctrinei, artificial, „baroc“. Primul ar fi întreţinut o cenzură dură, iar al doilea una impură. „Cenzura realist-socialistă era temeinică, sistematică şi practic imposibil de ocolit. Ceauşescu a schimbat complet tipicul de cenzură. Majoritatea conceptelor vechi au fost înlocuite cu noţiuni mult mai vagi şi deseori contradictorii.“

Un alt articol din acelaşi an reia problema cenzurii în comunism cam în sensul dezvoltat de E. Negrici, al efectelor stranii, neobişnuite până atunci, asupra literaturii. Expresivitatea involuntară se produce, iată, la două mâini: cea a autorului şi cealaltă, diriguitoare, a cenzorului (aflat şi în mintea celui care scria). Cea mai clară constatare ce se face asupra literaturii produse cu cenzură comunistă este diferenţa. Şi prin aceasta, calitatea de a interesa, ca experiment, deşi unul făcut prin constrângere. „La noi, cenzura a creat o literatură şi un public care nu semănau cu literatura şi publicul antebelic şi nici cu literatura şi publicul occidental.“2

Memoriile3 nu uită de cenzura comunistă şi experienţa personală cu ea. Criticul nu se plânge, dimpotrivă, pare că se făleşte cu statutul său în presa culturală începută spre sfârşitul primei perioade şi pe întreg parcursul celei de-a doua. Ce-şi aminteşte e că s-a simţit mai mulţi ani la început, fiind rareori cenzurat de G. Ivaşcu. Acesta era protectorul sau mentorul care i-a descoperit vocaţia critică. Ce lasă el la o parte aici este autocenzura, în fond partea fundamentală a cenzurii, întrucât cine n-a acceptat autocenzura nici n-a ajuns să cunoască cenzura, amânând sau ascunzând scrisul. În cronica dublă şi contradictorie despre romanul Cordovanii al privilegiatului Ion Lăncrănjan4, pe de o parte admite că a greşit, a fost laş, având posibilitatea să reziste fără urmări. Altădată va trage lucrurile în favoarea sa: n-a schimbat evaluarea rezervată. Un echilibru uimitor păstrează criticul în judecarea constrângerilor scrisului. Cenzura e analizată acum cu relele, dar şi cu cele bune, ale ei. Se cenzurau chiar şi promotorii cenzurii. Trimis de G. Ivaşcu, pe când începea să publice în revista Contemporanul, să-i ia un interviu lui I. Gh. Maurer despre ceea ce regimul socotea marele act de la 23 august 1944 şi rolul liderului în funcţie Gh. Gheorghiu-Dej, prim-ministrul a recunoscut că dacă ar spune adevărul, acesta n-ar fi difuzat. Cenzura era forţa omniprezentă şi omnipotentă, un fel de zeiţă cu două frunţi, benefică pentru ideologie, malefică pentru partea cealaltă. Forţa ei era supremă. Începea de la falsificarea orizontului de aşteptare, de la lectură, rostul real al scrisului. „Cititorul cel mai atent era, în comunism, cenzura.“5 Afirmaţia tare nu este lăsată ca atare, ea este slăbită, nuanţată, aşa cum se-ntâmplă cu excepţia în raport cu regula. Totul fiind paradoxal, nimic nu este unitar. Reacţionează la „săpuneala“ lui Al. George pentru că a minimalizat cenzura. M. Niţescu ar fi exagerat concesiile faţă de ea. N. Balotă, aflat cu domiciliu forţat în Câmpia Bărăganului, a recunoscut că a simţit libertatea la lectura primelor cronici literare ale tânărului critic. S-ar deduce că cenzura dură devenea impură, înlesnind schimbarea şi speranţa. Numele amintite şi al celui care se referă se deosebesc ca scriitori prin perioadă, statut literar creat sau obţinut pentru scrisul şi critica acestuia. Dincolo de prezenţa într-un anume mod de implicare, există, pentru o deplină explicare, şi categoria celor care s-au absentat. Dar prezenţa şi absenţa pot fi complete sau parţiale, continue sau discontinue. Manolescu pune problema şi scrutând extremele atitudinale ale scriitorului. „Tăcerea mi se părea o demisie. Altora li se va fi părut o complicitate. Cine mă va convinge de care parte se află adevărul?“6

N. Manolescu este înţelegător cu cenzura, întrucât cronicile sale n-au fost cenzurate (dar autocenzurate?) grav, afectat de unele eliminări (unele amuzante) şi rare adăugiri. C. Mitea i-a respins la Contemporanul cronici despre G. Călinescu şi Delirul de M. Preda, cel din urmă arătându-se încântat de promisiunea nepublicării ei. A mai avut cronici cu probleme, de data aceasta publicate. Una este aceea despre romanul Bunavestire de N. Breban. Nu-i scapă paradoxul aparent că lovind în unii, cenzura îi apăra pe alţii, chiar dintre scriitori, cum s-a întâmplat cu E. Barbu, autor al unui scandalos plagiat, în volumul al treilea din romanul Incognito. E amintit şi cazul unor admiratori occidentali ai sovietismului, scriitori editaţi în ţările lagărului comunist în tiraje exorbitante, care se deziceau şi erau interzişi.

Criticul ajunge să bagatelizeze instrumentul, de atâţia condamnat, al cenzurii. „În orice text se poate umbla fără consecinţe.“7 Unii s-au temut exagerat de cenzură. Valeriu Cristea i-a reproşat că se sustrage comenzii de partid exercitate asupra tuturor celor care scriu în presă, dar N. Manolescu, fără a se crede protejat, consideră că acea comandă nu era obligatorie. De necrezut. Dacă nimeni n-ar fi urmat-o, nu s-ar fi produs o adevărată, acum, revoluţie? Ar fi fost ea tolerată de regim? Tot secretul, potrivit criticului, era cunoaşterea unor reguli excepţionale de lucru. Esenţialul în ceauşism era faptul că „cenzura era preocupată exclusiv de salvarea aparenţelor“.8 Jebeleanu şi Caraion au semnalat libertăţi prea mari în antologia de Poezie modernă din 1968, dar criticul a fost lăsat să continue. Când a depăşit limita, pentru a scrie mai departe, cronicarul a trebuit să suporte un articol contra sa scris chiar de G. Ivaşcu, acum redactor-şef al României literare, după disidenţa lui N. Breban. Limita nu e strictă, ca aceea dintre boală şi sănătate, nici în ideologie şi literatură. Cartea despre Sadoveanu, blocată de V. Râpeanu prin V. Nicolescu (acum ajuns bun sfătuitor pentru discuţia cu Dumitru Popescu), acuzată de eludarea problematicii specificului naţional, a fost salvată întrucât nu se clarificase ideologia protocronistă. Nu o spune direct, dar criticul sugerează că cenzura se autocenzura şi-n sens benefic, lăsând literatura să se nască într-un fel mai natural. Dovada? „Un deceniu şi jumătate [1965-1980, n.n.] de literatură adevărată…“9

   

Note

1. Cenzura, in România literară, nr. 31, 1994.

2. Cultura, cinci ani după căderea Zidului…, in România literară, nr. 43, 1994.

3. Viaţă şi cărţi: Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45, 2009.

4. Ibid., p. 195-196.

5. Ibid., p. 210.

6. Ibid., p. 220.

7. Ibid., p. 216.

8. Ibid., p. 227.

9. Ibid., p. 214.

 

Marian Victor Buciu

N. Manolescu despre cenzură

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)