Poeme de Daniel Lăcătuş  

 

Nu pleca

 

Se spune că timpul distruge
tot ce avem mai preţios

 

Captiv în îmbrăţişare
îmi găsesc fericirea
amăgindu-mă
cu încremenirea vieţii
din jurul nostru

 

Pe buzele de carmin răsar safire

 

Nu pleca
tăcerea mai are ceva de spus

  

Criminali

 

Nişte bezmetici
au ucis poezia,
au lăsat-o să zacă
aruncată într-un şanţ
la marginea oraşului,
în lumina farurilor
se vede clar tăietura

  

În piaţa agroalimentară

 

M-am săturat de melancolie,
stări maladive....
Prea mult negru au văzut ochii mei.
Astăzi,
în piaţa agroalimentară
din oraşul Călan,
o ţărancă m-a întrebat:
„Nu cumperi nimic, fericitule?“

  

Pădurea nemuririi

 

E bizară pădurea care-mi

înconjoară plutirea.

Se apleacă şi se înalţă

se rupe şi se frânge,

se sfarmă.

 

Vântul, din când în cînd,

mai ridică inimi vegetale moarte,

le topeşte în pământul negru:

şi el, ca un simbol al renaşterii,

le înalţă şi cad în lac.

Putrezite în puterea apei,

nasc licheni, şi muşchi, şi pânze,

bolnave caută vindecare în cer.

Plutesc în derivă,

suflate parcă de respiraţia

lui Dumnezeu.

 

Daniel Lăcătuş

Poeme

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)