Spre o poezie săracă

 

Biancamaria Frabotta

 

A traduce poezie înseamnă a căuta un echivalent, nu un succedaneu, iar calitatea primară a oricărui poet-traducător, scria Iosif Brodski, este capacitatea acestuia în primul rând de a se sacrifica, de a-şi sacrifica eul stilistic.

Intervenind în favoarea unei posibile uitări a propriilor forme verbale, în unul dintre cele mai frumoase eseuri din Fuga din Bizanţ, Brodski, care putea să se îndepărteze de limba rusă cu aceeaşi hotărâre cu care îşi abandonase patria, împletea cele două fire ale unei imposibilităţi publice şi private, îndeosebi după moartea părinţilor. Ceea ce dispăruse mai întâi a fost tocmai încrederea în incontestabilitatea unei opţiuni lingvistice şi în propria-i spontaneitate familială. Refuzând orice normalizare, ostil traductibilităţii, dacă nu chiar intranzitiv în ritmurile tainice ale prozodiei sale, limbajul poetic rus, mai mult decât oricare altul, opunea rezistenţă succedaneului.

Era exemplar cazul Mandelştam, care, tradus în engleză, părea că devine mai îngrozitor decât cel mai cumplit Neruda. Nu era de mirare că Auden, venerat de Brodski cel puţin tot atât cât Mandelştam, nu îi percepea valoarea. Aşadar, a fost exilatul, fugarul, apostatul dezamăgit, care, nici măcar după ’89, nu a găsit motivaţii suficiente pentru a se întoarce acasă, a fost el cel care a intuit că la baza oricărei traduceri contează doar onestitatea şi alte câteva umile însuşiri, mai degrabă ale temperamentului şi ale experienţei decât ale Spiritului, precum curiozitatea şi maturitatea. Nu e cazul să căutăm alte intenţii în cuvintele sale, dincolo de amarul adevăr pe care acestea îl conţin şi care nu are nicio legătură cu o mistică sau, mai mult de-atât, cu o estetică a renunţării. Este adevărat că Brodski ne sugerează un instrument adecvat unei etici a traducerii nu pur şi simplu narcisistă, dar nu ne obligă totuşi să ne însuşim întregul pachet, adică sistemul filozofic sau religios din care acel instrument ar putea face parte. Acesta este motivul pentru care avertismentele sale se dovedesc atât de preţioase celor care se aventurează să traducă de la un poet la alt poet.

Aşadar, poetul-traducător trebuie să fie şi un poet-critic, în primul rând cu înclinaţia sa inerentă de a-şi apropria ţinutul altuia. Ce părere am avea despre un musafir care ar decide din senin să zugrăvească ex novo în culorile sale preferate pereţii casei unde i s-a oferit temporar ospitalitate? Cine l-ar putea autoriza să restructureze un mediu deja perfect în dispunerea sa iniţială? Într-un poem foarte citat, Valerio Magrelli foloseşte imaginea unui traducător-transportator şi tocmai acestui umil, dar util efort, acestei elementare, dar nicidecum prevenibile etichete am încercat eu însumi, pe cât posibil, să mă conformez traducând în versuri italiene poezia Anei Blandiana. Am întâlnit însă câteva obstacole în plus, printre care şi ignoranţa mea în materie de limbă română, abia emendată de acel dram de înţeles pe care reuşeam să-l întrevăd în originea neolatină a unei părţi a lexicului ei. Numai traducerile puteau să-mi vină în ajutor, ca aceea a Poemelor luminii (I poemi della luce) de Lucian Blaga, în pur stil Novecento, semnată de Marin Mincu şi Sauro Albisani, sau extrem de bogata antologie a poeziei româneşti din secolul al xx-lea, îngrijită de Marco Cugno. Pe această cale am descoperit poeziile Anei, iar graţie preţioasei îndrumări oferite de Bruno Mazzoni le-am citit şi iubit şi în versiunile lor în limbile engleză şi franceză. Primul impact a fost în mod inevitabil de ordin tematic, inspirându-mi, tot cu sprijinul lui Bruno, două rescrieri după Cuplu şi Mamă, publicate în volumul Terra contigua (Ţinut apropiat), în 1999. În acelaşi an am ascultat-o pentru prima oară pe Ana Blandiana într-un recital dedicat „poeţilor melancoliei“ la Roma.

Cred că modalitatea ei de a citi, transfigurând literalitatea textului într-o rostire osificată, îngerească, voit arhaică şi aproape în afara timpului, a făcut să crească în mine hotărârea de a lucra la această carte.

Tocmai detaşarea ei a fost ceea ce m-a atras, şi pentru că rămân convinsă că cel care nu suportă depărtările ar trebui să se mulţumească cu ceea ce îi este mai aproape, y compris oglinda în care, singur şi plictisit, va ajunge să se privească.

Deşi eram conştientă de riscurile unei traduceri la patru mâini dintr-o limbă în bună măsură necunoscută, iniţial m-am simţit reconfortată. Îmi plăcea ideea că nu mă voi afla de una singură în faţa prăpastiei unui text care mi se dezvăluia în răstimpuri, ca un chip pe jumătate în umbră. Şi nu mă refer doar la natura duală a unei limbi dramatic scindate, în fiecare pliu al ei, între atracţia fatală a Estului şi nostalgia unei ordini „romane“ care, întâlnindu-se şi luptând între ele, au dat naştere acestui ciudat palimpsest – româna modernă. Mă refer însă şi la partea luminoasă prin care orice poezie străluceşte în faţa noastră, la plăcerea deseori pur fonetică pe care o moşteneşte de la tulburătoarea iluzie că descinde dintr-un limbaj universal. Latura obscură însă este cea care ne redă în mod inexorabil destinului nostru de exilaţi, epocilor noastre de cei veniţi „după Babel“. Şi aici intră în scenă partenerul nostru, cunoscătorul codului, expertul, descifratorul, cel care va transforma terenul pe care păşim în unul mai puţin instabil şi care ne va permite să ne apropiem de acea sarcină într-o oarecare măsură nesăbuită ce ne descurajează şi ne provoacă în acelaşi timp. Un tovarăş de drum ca Bruno Mazzoni mi se părea creat ad hoc tocmai ca să-mi sporească sentimentul nepotrivirii mele; atât de vivace, bogată şi variată era ceea ce doar impropriu se putea numi o parafrază a versurilor Anei Blandiana.

Piatra de încercare pentru un bun traducător, cum se ştie, o constituie stăpânirea limbii-ţintă [lingua d’arrivo], iar italiana lui Mazzoni, care mi se etala ca un covor des întreţesut din soluţii multiple, aproape m-a paralizat. Aveam impresia că mi se lăsa doar posibilitatea de a adăuga sinonime sau variante, nu întotdeauna la fel de convingătoare. Hotărâsem să nu cedez tentaţiei de a lăsa o pecete asupra unei limbi poetice care nu avea nimic în comun cu sofisticatul limbaj occidental, o limbă care la fiecare pas invoca respect şi fidelitate. Aşadar, m-am îndreptat uşor spre realizarea unei sârguincioase munci de anihilare şi autoprivare. Însuşi parcursul poeziei Anei mă încuraja să dezvălui adevărul ei de abia ascuns în spatele aparenţei: adică datoria care o ţinea legată de naturalismul extatic şi profetic al modernismului blagian. Desigur şi poetica sa, a ideii sale de poezie şoptită „între tăcere şi păcat“, conform credoului, poate ingenuu şi crud, dar nestrămutat, că unica şi adevărata poezie de mare valoare este aceea încă nespusă.

Să nu ne gândim, cum am putea fi tentaţi, la iluzionismul simbolist, la paradoxul mallarméan al abisului (gouffre) de tăcere ce zace în adâncurile Cuvântului. Alta este intenţia Anei Blandiana: mai prozaică şi mai catacombală. Escaladând de la versurile lungi, dispuse neuniform, în metrica isostrofică a anilor şaizeci, până la muzica sincopată şi gâfâitul aproape astmatic din ultimele volume, ni se dezvăluie din ce în ce mai mult antipatia autoarei faţă de redundanţa tropilor, de frazarea metaforică şi de excesul de variatio. Printre sugestiile sale, aceasta a fost cheia de acces către ceea ce deja sesizasem în transparenta sărăcie a sintaxei, în severitatea aproape oraculară prin care consimte iteraţia sau repetiţia sic et simpliciter de cuvinte identice sau afine din punct de vedere etimologic şi, în fine, în repudierea unei bogăţii lexicale care îi pare dictată doar de o „păcătoasă“ capitulare în faţa muzicii sunetelor şi a simţurilor.

Am înţeles că, pentru a reda această parabolă de simplitate solemnă, trebuia să respect cât mai mult cu putinţă cosmosul său de lucruri umilite, dispreţuite, despuiate, chiar dacă erau vii şi vibrante ca natura misterioasă şi puţin sinistră, fremătând de fiori şi de şoapte angelice, pe care o întâlneşti traversând peisajele încă necontaminate ale României. Sau reflectând la destinul său crud de ţară săracă, vexată de un regim obtuz timp de ani ce încă nu au fost uitaţi, un regim căzut printr-o demitere sângeroasă, caz unic printre celelalte regimuri din sfera fostei urss. Deşi, referitor la aceasta, cred că pot să împărtăşesc alegerea Anei Blandiana de a elimina din această antologie acele poeme „disidente“, care i-au sporit notorietatea atât în ţară, de-a lungul canalelor subterane, unde mocnea protestul literar, cât şi în acel Occident dornic de a capta voci de opoziţie care să scoată la suprafaţă, împreună cu existenţa unei reprobabile cenzuri, acea relevanţă politică şi civilă pe care poezia nu o mai are în ţările vestice de zeci de ani. Acele texte nu numai că sunt intraductibile astăzi, dar sunt şi datate în deasa reţea de aluzii la persoane, locuri şi evenimente de neînţeles pentru tinerele generaţii postcomuniste din România. Am păstrat doar câteva urme rapide, criptice şi înspăimântătoare, asemenea unor blazoane sumbre ale trecutului, care apar peste tot în poemele deceniilor îndepărtate. Mult mai convingătoare şi persuasive apar alte imagini celebre sau alegorii, mai bine zis, precum, ca să amintim exemplele cele mai citate, acei eremiţi care au îmbătrânit prin păduri şi care astăzi nu mai sunt capabili de a urî, sau acei îngeri (frecventaţi întotdeauna cu intensitate) cu aripile la pământ, încolonaţi şi îngrămădiţi în pieţe. Acesta este mesajul care, înţesat cum e de o conştiinţă calmă şi îndurerată, ajunge negreşit, cred eu, la oricine şi la orice latitudine. Aceasta este Ana Blandiana care desigur va supravieţui epocii sale sau, cel puţin, cea pe care eu am preferat-o, oferindu-i o scandare ce încet-încet, revizie după revizie, devenea, în mâinile mele, din ce în ce mai aspră şi incisivă.

Cum se întâmplă de obicei, nu poţi niciodată să bagi mâna în foc pentru rezultatul propriei tale munci, ci doar pentru seriozitatea intenţiilor. Pe punctul de a-mi lua rămas-bun de la poeziile Anei Blandiana, simt datoria de a-mi exprima toată gratitudinea nu doar pentru cuvintele sale, în primul rând, ci şi faţă de persoana sa şi pentru atenta lectură a ceea ce am vrut să realizăm în timpul acestui stagiu, deloc uşor, dar pasionant pentru noi. Am încercat, acolo unde a fost posibil, să respectăm sfaturile sale precise, dar niciodată peremptorii, şi mulţumită inteligentei intermedieri a lui Bruno Mazzoni. Iar acolo unde trebuie să dau socoteală pentru explicite nesupuneri, cum ar fi alegerea de a nu adopta majuscula la începutul fiecărui vers, pot doar să mă adăpostesc în spatele justificării de a evita o soluţie de foarte mult timp inuzitată în poezia italiană. Ceea ce pot însă să afirm cu deplină seninătate e că de acum înainte nu va exista pentru mine o altă cale de acces, în afară de pronunţia Anei, către acea limbă atât de minunată în dualitatea ei – limba română. Nicio altă gramatică, în afară de aceea unde „înaintează în umbră / cântând“.

 

Text apărut ca prefaţă la antologia Ana Blandiana, Un tempo gli alberi avevano occhi (Roma: Donzelli Editore, 2004).

 

Traducere din limba italiană de

Roxana-Adina Tohănean

 

Biancamaria Frabotta

Spre o poezie săracă

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)