Restaurarea sensului

 

Ioan Chirilă

 

O carte incitantă, atât pentru filosofi, cât şi pentru teologi. Incitantă prin aceea că, din însuşi titlul său, Absolutul astăzi: Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger (Cluj-Napoca: Ed. Eikon & Ziua de Cluj, 2010), te îmbie fie să perorezi pe marginea aspectului transcendent al absolutului, fie să te cuminţeşti şi, în smerenie, să-i accepţi formele proprii de revelare. Ieri, astăzi, mâine şi-n veşnicie, absolutul este absolut, dar nu doar în sine, ci şi în cuprinderea sa necuprinzătoare. Ceea ce vrea să surprindă monografia de faţă este faptul că omul, ca raţiune responsabilă a creaţiei, poate accesa structurile de epifanizare/imanentizare a absolutului, cum este şi cazul acestei culmi a teologiei catolice contemporane.

Iată de ce vă propun să intrăm în zona colocvialităţii, căci pentru mine o monografie este cel mai firesc îndemn spre co-locvialitate, spre întâlnirea noastră cu celălalt în locul vieţuirii autentice. Vieţuirea autentică este configurată în structurile unor valori ferme, valori care în sinea lor reflectă unitatea teică a creaţiei şi asumarea morală a acestei unităţi prin om, prin omul care se uneşte cu Ecce homo în recapitularea şi restaurarea agapică a tuturor. Locul acestei întâlniri, toposul ei, este mediul în care troposul apare cu evidenţă ca mărturie a sensului existenţei, ca mărturie a întrupării şi a învierii. Introduc şi conceptul de înviere deoarece vreau să punctez de la început care este conţinutul conceptului de Iisus escatologic: este Iisus cel înviat şi aşezat în slava veşnică.

Lucrarea de faţă, pe lângă aspectul enciclopedic evident, ne aduce în zona interogaţiilor restauratoare de sens. Abordarea marilor teme ratzingeriene ne facilitează redescoperirea unor sectoriale de percepere a realului, mai mult decât a lui saeculum, prin relansarea unor concepte ca: teologia istoriei, fraternitatea, Yahwe hai – Dumnezeul cel viu, revelaţia, escatologia şi sensul vieţii, liturghia şi revenirea la Absolut.

Abordarea ratzingeriană se face întotdeauna plecând de la „situaţii reperabile empiric“, în cazul de faţă de la „imaginea posomorâtă a omului“ care se cultivă pe spaţii mari, de mass-media şi de dezbaterile publice, ca şi de opticile elaborate filosofic. „Măreţul şi nobilul este de la început suspectat; el trebuie smuls de pe soclu şi desfăcut. Morala trece drept făţărnicie, fericirea ca autoînşelare. Cine are încredere pur şi simplu în frumos şi în bine este socotit naiv, nebănuitor sau i se atribuie intenţii rele. Suspiciunea este atitudinea morală efectivă, demascarea marele ei succes.“ De aici rezultă exacerbarea în două direcţii – dezvoltarea unei „plăceri a negativului“ şi răspândirea „optimismului de serviciu“, care sunt completate de expansiunea opticilor rigide şi de descalificarea aproape rituală a vederilor alternative (p. 270). De aceea, „reflecţia noastră ţinteşte să identifice ceea ce este durabil şi vindecător, acea orientare fundamentală ce susţine prezentul şi poate deschide astfel drumul spre viitor. Căutăm elementele caracteristice ale timpului nostru pentru a stabili ceea ce împiedică accesul la drumul corect şi ceea ce îl serveşte“. Soluţia o reprezintă recuperarea acelor valori şi promovarea lor prin purificarea de contexte şi date ale vieţii concrete. Aceasta poate fi realizată de către omul ce îşi mai regăseşte în sine darul divin, de către cel care se apleacă şi astăzi asupra „adâncului mesaj dumnezeiesc“, care poate fi deformat în om, şi cu toate acestea izbucneşte mereu şi mereu şi-şi croieşte drumul. Din aceasta putem înţelege faptul că valorile durabile sunt acelea care se fondează pe o structură a revelaţiei, sunt cele care zămislesc o credinţă reînviată şi care animă o speranţă autentică, adică ajungerea la „păstrarea unei năzuinţe continue“. Marile cunoştinţe morale ale umanităţii sunt la fel de raţionale şi la fel de adevărate, chiar mai adevărate decât cunoştinţele experimentale ale domeniului naturalist, ştiinţific şi tehnic. Ele sunt mai adevărate pentru că pătrund mai adânc în propriul fiinţării şi sunt mai pline de caracter hotărâtor pentru fiinţarea umană a omului. Omul nu poate deveni om fără morală. El are nevoie de etos pentru a fi el însuşi, etosul are nevoie de credinţă în creaţie şi în nemurire, adică are nevoie de obiectivitatea imperativului şi de caracterul definitiv al răspunderii şi împlinirii (p. 273-274). Ce frumos sună după aceste cuvinte concluzia ratzingeriană: omul are nevoie de transcendenţă, imanenţa singură este prea strâmtă pentru el. Omul este creat pentru mai mult, de aceea trebuie ca valorile ferme să se întemeieze pe acest „adânc dumnezeiesc revelat“ şi să genereze un mesaj al credinţei aducător de bucurie, de fericire, fără de care omul şi creaţia nu pot să se menţină durabil. Acest tip de regăsire, de întâlnire, putem să-l realizăm în Biserică, în istoria ce-şi redescoperă valenţa grăitoare despre Dumnezeu, adică în teologia istoriei. Iar realizarea istoriei ca teologică se împlineşte prin dobândirea „puterii asupra timpului“, prin iubirea care înseamnă trăirea unei relaţii cu celălalt, relaţie în care acesta este acceptat aşa cum este, fapt care apoi se deschide în receptarea noastră de către celălalt în ceea ce suntem noi înşine. Or, acest tip de relaţie îşi are paradigma în misterul Treimii, pururi deschis şi niciodată deplin epuizat în definiţii. E ca şi în cazul vederii – vederea este un continuum de definire care naşte fericita mirare şi încântare proprie eternităţii.

Fiecare capitol din cele treizeci ar putea suscita o atare abordare, ceea ce înseamnă că lucrarea dlui rector Andrei Marga generează reflecţii profunde, că ea ne pune în faţă un spirit viu, un liturg care înţelege că e imperios necesar să nu pierdem din vedere „întregul“. De aceea laud iniţiativa ilustrului filosof român de a ne aduce în convivialitatea ratzingeriană şi de a ne mărturisi astfel faptul că trebuie să ne regăsim sensul spre Absolut sesizând responsabil revelaţiile sale. Felicit editura pentru acest dar cu valenţe anastasice! Poftiţi la o veritabilă „întâlnire cu Absolutul“!

 

Ioan Chirilă

Restaurarea sensului

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)