Două volume de poeme

 

Ştefan Borbély

  

Intenţionasem, într-o primă instanţă, să scriu separat despre cele două volume de poezii clujene pe care Editura Limes le-a scos în vremea din urmă (Mircea Petean, Câmp minat, 2009; Ion Pop, Litere şi albine, 2010), însă, recitindu-le de mai multe ori, am fost frapat de coincidenţe de substanţă, dar şi de diferenţe privind modul de a concepe actul poetic ca atare, ceea ce mă determină să le tratez într-un singur text, cu o deschidere inevitabil comparativă. Înainte de a le lua în detaliu, o primă precizare, de ansamblu, se impune: atât Câmp minat, cât şi Litere şi albine sunt volume foarte bine scrise, printre cele mai bune care au apărut la noi în ultima vreme. Apoi, sunt volume din care politicul igrasios din jur nu are cum să lipsească, deşi modalitatea sa de sublimare e diferită, împinsă în direcţia grotescului manierist de către Petean şi-n aceea a melancoliei suave, crepusculare, la Ion Pop. Însă, într-un mod semnificativ, e de remarcat că niciunul dintre cei doi poeţi nu se poate sustrage politicii sau grohotişului subcultural din jur, sau presiunii cotidiene pe care acestea o exercită, semn că turnul de fildeş nu mai protejează, ci vulnerabilizează. Răspunsul intelectual, în cazul amândurora, e însă pilduitor, atât Câmp minat, cât şi Litere şi albine fiind volume ale unei rezistenţe literare conjuncturale, dar explicit afirmate în mai multe poeme: nu apare, în niciunul dintre ele, mizerabilismul socio-politic cinic şi dezabuzat al multor tineri barzi de azi sau predilecţia, fără perdea, pentru erotomanie ca spaţiu de refugiu. Dimpotrivă, atât Ion Pop, cât şi Mircea Petean rămân la nivelul unor caligrafii compoziţionale foarte nuanţate, mai discrete la Ion Pop, mai acut-provocatoare la Petean, Poema Anei a acestuia din urmă fiind una dintre cele mai frumoase poezii de iubire care s-au scris la noi în ultima vreme. Iată o mostră: „m-aş prăbuşi pe un pat de aprilie/ instalat pe acest câmp minat de-aş şti/ că tu cu mâinile tale ai trage peste mine un cuvânt/ cald evanescent protector“.

Pentru ambii poeţi, pe de altă parte, actul poetic reprezintă o formă – singura, poate – de linişte lăuntrică şi de înseninare. „Poetul ca om liber“, care se foloseşte de poezie pentru a-şi atinge starea de eliberare, este un punct central în programul existenţial al lui Petean, Câmp minat având, în acest sens, un mai pronunţat caracter de artă poetică decât Litere şi albine. Unul dintre poemele lui Petean (Voilŕ) îi este dedicat, ironic, lui Ion Simuţ, pentru a sancţiona aserţiunea acestuia potrivit căreia se scrie şi se publică prea multă poezie la noi. La ce bun poetul? – se întreabă, în contrapartidă, Petean. Pentru a deschide supapa senzorială a imaginaţiei („eu – zic – de câteva zile şi nopţi în şir mă uit la un fag/ prăbuşit între ferigi/ cum se răsuceşte în partea ailaltă/ dezvăluind pielea solzoasă a unui animal preistoric/ ce face sforţări uriaşe să se ridice în două labe/ pământul pârâie din toate încheieturile/ pădurea se clatină, podurile vibrează/ tăblăria lumii vuieşte/ ochii crapă nervii plesnesc trupuri sângerează“) şi pentru a ajunge, prin intermediul poemului, în starea unui calm postapocaliptic, echivalent cu libertatea: „Eşti bolnav?// Nu,/ sunt liber./ Voilŕ“.

Sentimentul sfârşitului – mai acut apocaliptic la Petean, mai discret-melancolic la Ion Pop – domină, într-un mod tulburător, ambele volume. În fiecare dintre ele, sentimentul „ultimilor paşi în viaţă“ se combină cu speranţa supravieţuirii prin poezie, sub acest aspect cele două modalităţi de expresie fiind, din nou, diferenţiate. În acord cu esenţa artei poetice optzeciste, Petean evoluează în direcţia unui ceremonial autoreferenţial ironic şi antimetafizic, situând viaţa în dependenţa discreţionară – punitivă sau, dimpotrivă, salvatoare – a Textului. La Ion Pop însă, totul se soluţionează în alternativa dintre existenţa „geometrică“, sobră, calculată, controlată şi firescul empiric, senzorial al vieţii de fiecare zi, redobândit prin intermediul versului. „Sunt un biet om/ care moare încet/ printre atâtea chermeze şi dănţuiri“ – scrie acesta în Ba se mai poate –, pentru a preciza, în Oră, antiteza: „Multă vreme nu am putut spune/ te iubesc, din cauza Geometriei,/ multă vreme/ m-am trezit din vise dreptunghiulare, iar ochii mei erau/ presaţi dureros din trei laturi,/ ca şi cum nu puteam vedea/ decât din centrul Altarului. [...] Dar, destul cu aceste metafore reci. Acum/ iată-mă cald şi moale,/ eşuând între albine./ Să lucreze ele de azi încolo/ în locul meu.// E Aprilie, au înflorit prunii, caişii, mâine şi merii vor înflori/ şi, iată, sunt plin de polenuri/ ca un poet tradiţionalist/ de la 1900.// Şi parcă simt şi eu deschizându-mi-se două-trei corole“.

„Sfârşitul geometriei“ – aşa poate fi descrisă cel mai bine această fervoare de redescoperire adamică sau, în termenii profesiei lui Ion Pop – de excelent critic şi istoric al poeziei româneşti –, ca o trecere de la Barbu la Blaga: de la geometrie la „corolă“. Partea interesantă, în toată această poveste de redescoperire a firescului senzorial din jur, este că ea se petrece prin privilegierea simţului poetic în dauna celui critic: ca şi cum, obosit de „ordonarea“ intelectualizantă a vieţii din jur, autorul ar fi descoperit vocaţia de exorcism senzorial a poeziei, ca şi cum şi-ar fi dat seama, spre sfârşitul clipelor de lumină de care dispune („am raportat şi visat aproape totul“; „şi în mine s-a cam învechit urletul“ etc.), că a trăit dintotdeauna dual, expansiunea risipitoare a poetului fiind sever încorsetată şi pusă la zid de universitarul corect şi pedant care o cenzurează.

Aşa se face că Litere şi albine reprezintă un imn extatic al infinitezimalului din jur, al naturii şi al gesturilor fireşti, cuvântul obsesiv al volumului fiind acela de „risipire“. E cu totul altceva aici de cum găsisem în volumele anterioare ale lui Ion Pop, obsedate de metafore vătuite şi de un neomodernism discret, evanescent. Până şi moartea, evocată expansiv în mai multe poeme (inclusiv într-un ciclu al „călcării prin moarte“, prilejuit de o călătorie la Roma), apare altfel aici decât în volumele anterioare ale poetului: ca iminenţă eliberată de sentimente de anxietate sau de spaimă, ca o realitate foarte organică, chiar tandră şi învăluitoare – aproape la fel de liniştitoare ca în Orient sau ca în poemele lui Blaga.

La Mircea Petean însă, deşi eliberează, tensiunea normativă a „Poemei“ atotbiruitoare domină peisajul apocaliptic presărat cu hrube, unghere, văgăuni de necuprins sau crevase nimicitoare. Aici, poezia se scrie la marginea neantului, fiindcă poetul e doar viaţă, nu şi moarte simultan; nescriind, punând tocul în călimară, poetul cedează, abia atunci, morţii, se prelinge în nefiinţă. Conştientizarea acestei tensiuni face ca multe dintre poemele din Câmp minat să devină metafore ale liminalităţii, echivalente cu o prefigurare a apocalipsei: „curând vor sfârşi toate astea/ curând toate astea fi-vor cenuşă/ vagoane de cenuşă aruncată din avion/ peste calotele glaciale// atunci vor porni pe jos în turul oraşului/ atunci vor reconstitui pentru uz personal/ primele trei secunde ale universului“.

Pentru a confirma sentimentul, în poemul intitulat În oraşul acela este invocat „ultimul om“ „îngropat într-o carte deschisă“, din care se înţelege – ca de altfel şi din alte poeme, desigur... – că, pentru Mircea Petean, exorcismul dobândit prin intermediul poeziei reprezintă şi apocalipsa Cărţii în general, motiv pentru care reprezentările „Poemei“ din volum sunt, cu mici excepţii, terifiante: ea apare când ca „duh feminin al poeziei“, pregătit să-şi înghită, vorace, „adepţii“, când ca un „Text care se scrie singur“, autosuficient şi dominator, indiferent la „poetul gomat“, şters din cartea vieţii, care îl slujeşte. De fapt, întregul ciclu se construieşte pe opoziţia dintre fragilitatea poetului şi mecanismul nimicitor, imperturbabil, al „Poemei“, care ascunde în viscerele sale atât viaţă, cât şi moarte. Îndeajuns de subtil, Petean strecoară în finalul volumului o sugestie de ciclicitate: malaxor al vieţii şi al morţii fiind, „Poema“ funcţionează asemenea unui ciclu cosmic suficient sieşi, răsplătind sau, dimpotrivă, nimicind orice sau pe oricine care i se consacră: „aşteaptă-mă poete – fii răbduriu cum bine te ştiu/ peste paisprezece miliarde de ani bătuţi pe muche/ fi-voi negreşit în acelaşi loc în aceeaşi zi – bună dimineaţa“.

Pregnantă e, în volumul recent al lui Mircea Petean, dorinţa desprinderii de complexul lirismului regresiv, compensatoriu din ciclurile anterioare dedicate „Jucului Nobil“ şi intrarea într-o apocalipsă eminamente citadină, sfârşită, în cele din urmă, cu experimentarea lucidă, foarte bine articulată sub aspect compoziţional, a poeziei ca apocalipsă.

Marcate, temperamental sau tematic, de asemănări şi disimilitudini inerente, Litere şi albine de Ion Pop, respectiv Câmp minat de Mircea Petean reprezintă două volume majore, pe care comisiile de premiere n-ar trebui să le ocolească.

 

Ştefan Borbély

Două volume de poeme

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)