Despre privirea piezişă şi primejdiile ei

 

Irina Petraş

  

Diana Adamek face figură tot mai aparte în scrisul contemporan. Cea mai proaspătă carte a ei, Pădurea mătuşii Clematis (Bucureşti: Ed. Palimpsest, 2009, 166 de pagini), marchează, cred, un moment de cumpănă. Totul a început în 1995, cu Trupul neîndoielnic, culegere de eseuri despre limbajul viu luându-i drept martori pe Virginia Woolf, Sábato, Blecher, Borges, Bruno Schulz şi Yukio Mishima. Doi ani mai târziu, excelentul studiu Ochiul de linx: Barocul şi revenirile sale argumentează sensurile subterane şi durabile ale „pasiunii arătării“ şi circumscrie „poetica privirii“ (de reţinut apropierea gesticulaţiei baroce de postmodernitate). Aglomerarea traduce nevoia de a ordona/ stăpâni prin aducerea pe un spaţiu controlabil a cât mai multor obiecte-semn ale lumii celei mari pentru a încropi un sens lumii celei mici, sufocată de propria ştiinţă, hiperlivrescă şi dezîncântată. Prima probă clară de singurătate şi singularitate, în Pata-Tata: Şah (2004): „Un bazar pestriţ cu valuri de mătăsuri, brocarturi şi catifele, în care foiesc, împreună doar fericiţi, negustori şi hoţi“. Spaţiu propice desfătărilor de cititor huysmansian, care învăluie în priviri îndrăgostite lucruri de preţ reale ori imaginate, cu o „mişcare furişată, care cheamă, între curbe şi linii frânte, întinderi senine de mare“. Albul şi negrul (se) joacă împreună, în desfăşurări crepusculare ori, dimpotrivă, aurorale, în prelingeri piezişe, furişate, pe suprafaţa textelor. Martori ori însoţitori: Lampedusa, Yourcenar, Italo Calvino, Virginia Woolf, Saramago, Ghelderode, Marcel Moreau. Comentariile îşi alătură amintiri fulgurante din copilărie şi adolescenţă. Privirea piezişă, cu o somnolenţă de catifele grele, face cât cea mai atroce stare de veghe, pânda desfăşurându-se poematic. O carte a ademenirilor surdinizate, a flăcăruilor dansând misterios deasupra cărţilor în noapte, fremătândă şi cu o sfâşiere de fundal a armoniilor („sunt regina unei table de şah fără figuri“), pledează ispititor pentru plăcerea lecturii ca loc privilegiat al fiinţei. Eseurile creole (2005) se învolburează ca nişte pene de păun deasupra cărţilor alese. Scriitura de mătase împacă sub semnul creolităţii contrariile şi degustă intervenţiile misterioase ale „mâinii străine“. Amestec baroc de arome şi vedenii, de forme ambigue şi preţioase, poemele critice exaltă plăcerea lecturii până la transă. Vasco da Gama navighează (roman de curând tradus în portugheză) şi Melancolii portugheze (eseuri, 2007) rotunjesc portretul atipic. Critificţiune, poeme critice? Alex Goldiş vorbea despre textul critic care parazitează, în sens pozitiv, textul comentat. Diana Adamek recurge liber şi cu o gesticulaţie barocă la o lectură încorporantă, ruminată lăuntric, aproape la propriu. O intertextualitate strânsă, compactă îşi uită anume sursele pentru a evidenţia esenţe eterne. Ceva din visceralitatea violentă a lui Moreau, pe melodia în falduri ŕ la Saramago. Descrieri îndrăgostite de miresme, forme, culori, toate exaltate şi extenuate în aceeaşi clipă, într-un amestec de vis şi realitate, contaminate amândouă de fantasmele cuvintelor înmugurind adesea pe texte străine. Lectura e luare în posesie şi germinare. Atingerile de sens sunt senzuale şi rodesc de îndată. „Părând viaţă e chiar viaţă umbra aceasta arborescentă pe care o proiectăm pe pământ?“ se poate întreba autoarea, cu vorbele lui Saramago. Răspunsul stă tot acolo: „vrem nu vrem, ne întoarcem tot timpul la cuvinte“. Situarea autoarei e lusitană: cu spatele la pământ şi faţa la mare. Romanul ei „istoric“ nu e poveste despre o lume în care, din perspectiva posomorârii contemporane, „se trăia mai bine“. Calea e, iarăşi, în răspăr cu mode şi direcţii. Se scrutează nedefinitul, clarobscurul, vagul, traduse în cuvinte de o stranie, năucitoare exactitate a detaliilor. Dianei Adamek i-ar fi la îndemână o Teorie a norilor, precum cea a lui Stéphane Audeguy. Cornel Ungureanu are dreptate, prozatoarea e extraordinară, dar „decuplată“ fiind de modelele mileniului trei, de obişnuinţele scrisului postmodern, şi-a câştigat o primejdioasă autonomie.

Cu Pădurea mătuşii Clematis ajunge într-un punct periculos. Cuvântul-înainte promite o întâmplare cu tâlc tragic şi prelungiri. Lingura de argint uitată pe pardoseala sinagogii răvăşite şi marşul forţat al evreilor spre gară sub priviri rotunde de copii se rătăcesc în volbura frazelor evoluând a cappella. Orice secvenţă poate reconstitui holografic atmosfera sufocată de sensuri şi subsensuri şi stilul bogat şi nestatornic, ca de nisipuri mişcătoare ascultând de o cadenţă violent onirică. Iată câteva cioburi culese aproape la întâmplare:

 

„Ea îşi continuă căutarea, cu ochii închişi de data aceasta, doar Clematis făcea aşa când umbla să spulbere capetele înflorite ale mucegaiului, Da, sub orbite se întind nopţile nedormite ale mătuşii tale, iar aici, sub ceafă, unde simt un nod, e o legătură mai veche, un lanţ în care vei rămâne pentru toate zilele tale prins, tu însuţi ai spus-o, împreună cu vulpea ucisă, nu mă lega şi pe mine“; „Ce fulguială amară peste pământul noroios, se împart apele şi se întind din nou podeţele de gheaţă, iarna s-a întors“; „Ar fi trebuit să intru măcar o dată în pădure, nu i-am trecut niciodată pragul, deşi mi-a trimis atâtea ispite, mirosul ciupercilor, vara, după nopţile de ploaie, când sporii zburau şi se deschideau frenetic ca să câştige şi pământurile mai îndepărtate, sau cel al răşinilor şi cleiurilor care izbucneau şi îngheţau apoi sub braţul câte unei ramuri despicate. Ştiu despre ele de la mătuşa care bătea aceste adâncuri, uneori chiar şi noaptea, şi se întorcea cu trupul nou, de nerecunoscut, atât de plin era de miresme, nu mi-a povestit niciodată nimic din ceea ce făcea ea acolo, singură, în inima neagră, dar mi-a îngăduit să îmi îngrop faţa în hainele ei înmuiate de umezeală, cerându-mi să nu mă grăbesc, să învăţ să recunosc…“; „… acesta nu este un ţărm portughez şi corabia care va pleca de aici nu spre soare se va îndrepta, doar dacă nu numim aşa chipul care îşi apropie noapte de noapte, tot mai mult, răsuflarea de faţa mea, făcându-mă uneori să suspin, de stupoare şi plăcere şi teamă laolaltă în faţa izurilor amestecate, ca de răşini, piper şi nisip încins, care se schimbă întruna, făcându-mă să le pierd urma şi să simt că într-un fel sunt deja departe. Când astea toate sunt mai puţin încâlcite, mă reîntorc la oraşul meu, sunt multe de făcut încă acolo…“; „Centrul pe care îl caută acum ar fi atunci pretutindeni, Şi marginile nicăieri, ştim povestea […] când chema în sprijin, pentru a putea adormi, imagini de valuri şi hărţi astrale, apoi table acoperite cu cifre pe care le aduna în perechi, repetându-le simetriile, simte că ele şi-au slăbit apăsarea şi că tocmai nesomnul îl ţine departe de sfârşit. Ca liziera pădurii mătuşii“; „Multe din gesturile şi cuvintele care urmează se rup, altele se încalecă, e o plasă cu goluri şi ascunzişuri cea pe care o întinde această zi“; „Da, iubito, îmi voi aminti totul. […] Vreau doar să mă ţii strâns, să nu mă laşi să plec, fiindcă, dacă am să fac pasul pe care deja îl fac, n-am să mă mai întorc niciodată, Fă pasul şi dezleagă-te. După aceea vom fi liberi amândoi. Aşa spune el, aşa doreşte ea, deşi cere, plângând, altceva, aşa vor împlini apoi apele, îmi plac valurile fiindcă poartă porunca ştergerii. Aşa stă scris pe biletul lăsat în camera de la hotelul Idolia, unde el, chiar acum, s-a mutat. Şi ce-ţi mai aminteşti?, doar pielea ta fierbinte, iubito, ca cel mai zadarnic dintre deşerturi“…

 

Virtuozitatea se închide în sine, toate valenţele sunt autosaturate, frumuseţea e de melc răsucit, mecanismul metaforal, foarte elaborat, nu mai duce nicăieri, nu mai poartă sensurile, ele sunt toate acolo, în spaţiul aglomerat al broderiei textuale. Oscilând simfonic între limbaj şi poezie, expresivitatea frazei îşi ajunge, cuvintele con-lucrează în ritmuri primordiale, „paradiziace“. Lumea „reală“ poate înceta oricând să fie referinţa lumii astfel create. Proza atinge atunci, prin chiar desăvârşire, autismul. Povestea e un splendid murmur melodic care-şi uită izvorul şi, prin urmare, îşi ratează vărsarea în omenesc. Cartea nu mai are nevoie de cititor.

Ce va urma? Presimt o revenire aproape demonstrativă la povestea-pură-şi-simplă (?) şi o austeritate albă, tăioasă a frazei. Aşa să fie?

 

Irina Petraş

Despre privirea piezişă şi primejdiile ei

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)