Rîsul lui Cioran

 

George Banu

 

Acest sceptic sistematic, acest flecar înnegurat, acest apostol al naufragiului, acest Cioran care a deplîns, ca un alt rege Lear, „nefericirea de a se fi născut“ ne-a surprins pe toţi cu forţa rîsului său. Prietenii apropiaţi povestesc şi scriitorul François Bott îşi aminteşte de uimirea pe care a încercat-o atunci cînd acest „cavaler al tristei figuri“, de a cărui dispoziţie sumbră se temea a priori, l-a invitat, pentru prima lor întîlnire, la agape lipsite de orice urme de posomoreală. Aceeaşi surpriză am avut-o eu în momentul în care, trecînd pragul casei sale din strada Odéon, nr. 21, Cioran, fără reţinere şi fără niciun protocol prealabil, mi-a povestit precipitat ceva, izbucnind în rîs. Un rîs liber, „homeric“, ca să folosesc un clişeu ionescian, rîs pe care, cîţiva ani mai tîrziu, aveam să-l aud rezonînd în liniştea unui templu zen. Ambii călugări, cel din Cartierul Latin şi cel din Kyoto, se abandonau rîsului, fără a încerca să şi-l cenzureze sau tempereze, ci, dimpotrivă, i se lăsau pradă cu totul. Acel rîs îl regăsim într-o fotografie a lui Cioran făcută de Sorin Ilieşiu, rareori reprodusă, ocultată fiind de norul imaginilor în care faţa sa gravă şi sceptică ne scrutează sever. Ele confirmă aşteptările generate de scrisul său, în vreme ce cealaltă, ignorată, în care rîde ca nimeni altul, furnizează dovada concretă, materială ce confirmă existenţa unui „alt Cioran“. Un Cioran care rîde.

Nu se poate spune că Cioran avea într-adevăr umor, acel umor pe care l-am savurat în preajma lui Sławomir Mrożek: umorul unui Buster Keaton exersat în viaţa de zi cu zi, umor dispensat cu aceeaşi discreţie ca şi a comediantului celebru pentru reţinerea sa. Acel Mrożek pe care l-am cunoscut îndelung te făcea să rîzi, fără ca el să rîdă. Cioran era exact pe dos. Prin rîs, se elibera. Îndrăgostitul de leacuri, obstinatul cititor al Vidal-ului, această antologie medicală, această „capodoperă“, ca să-l citez, transforma rîsul în terapie indispensabilă nervilor săi de insomniac veşnic în alertă, în antidot împotriva „maladiei sufletului“.

Cioran rîdea, fără să mă facă – cel puţin nu pe mine – să rîd cu adevărat. Rîdeam împreună cu el din curtoazie, dintr-un soi de „servitute voluntară“, legitimată de admiraţia faţă de operă. El rîdea de „absurdul“ unor situaţii cotidiene, care pe mine mai degrabă mă perturbau, de „idioţenia“ unor cuvinte care nu mi se păreau demne de atîta onoare, de „grotescul“ unor comportamente politice sau al unor guvernări naţionale. „Absurdul“, „idioţenia“, „grotescul“ sunt propriile lui cuvinte, care îl făceau să rîdă! Rîsul lui nu era, în cele din urmă, decît convertirea carnavalescă, diurnă a exasperărilor lui nocturne. Complementaritate care îl lăsa perplex pe Ionescu şi-l făcea să-l întrebe într-o scrisoare: „De ce eu sunt trist şi scriu piese vesele, în vreme ce tu scrii texte triste, dar eşti vesel?“ Farmecul amîndurora provenea tocmai din această lipsă de concordanţă, din acest dezacord între ei şi imaginea lor, aşa cum putea fi dedusă din cărţile lor. Se fereau de ideea de „rol“, ca să folosesc un termen teatral, rol omogen, compact, unificat. Fiecare în parte era sfîşiat, scindat, frînt. Opera şi viaţa se constituiau într-un cuplu complementar, contradictoriu, dinamic, şi această „revelaţie“ surprindea pe oricine îi întîlnea.

Grotowski nu înceta să surîdă. Surîs de Buda, îndepărtat şi uman. Privea „prostia“ cu indiferenţa amuzată a unui gînditor oriental. Cioran, în schimb, n-avea nimic din această indiferenţă şi, apucat, cînd îşi striga oroarea de a fi „în cîmpurile de ruine“care-i erau textele, pentru a relua o metaforă cu care Beckett i le definise, cînd se salva apoi prin rîs, un rîs la fel de excesiv ca abisurile de disperare în care putea cădea. Cioran rîdea, în intimitate, de „paradoxurile“ lumii, pe care le deplîngea în scrierile lui pe un ton apocaliptic. Rîsul său mi-a părut întotdeauna venit de aiurea, nu din situaţia evocată sau din cuvîntul incriminat, era un rîs salvator. Un rîs „enorm“, vital şi neaşteptat, un rîs indispensabil acestei fiinţe care, pentru un moment, credea că poate scăpa astfel din infernul pe care-l frecventa cu încăpăţînare. Rîsul său mi se părea a se deschide ca o supapă de siguranţă. Rîsul său rezona în calmul chiliei sale pariziene ca odinioară rîsul preotului japonez în liniştea grădinilor din Kyoto. Rîsete care făceau aerul să vibreze.

Rîsul lui, subterfugiu exploziv, îi permitea, fără afectare şi fără declaraţii de principiu, să nimicească singurătatea chiliei şi să revină, din cînd în cînd, printre oameni. El a putut fi, graţie rîsului, „singur printre ceilalţi“. Rîsul, o formă de pudoare a celui pe care toţi şi toate îl „exasperau“, pentru a-i putea, o clipă, regăsi şi accepta. Graţie lui el reuşea să se sustragă dezastrelor pe care nu a încetat să le deplore. Rîsul lui avea eleganţa unei curtoazii şi brutalitatea unei confesiuni. Liniştitor şi tulburător, aşa era rîsul lui Cioran.

 

Traducere din limba franceză

de Liana Lăpădatu

   

Îmi permit să adaug trei reacţii la acest text trimis unor prieteni.

Andrei Şerban mi-a scris: „M-am gîndit că rîsul lui Cioran are aceeaşi calitate ca şi rîsul nebunilor shakespearieni, Touchstone, Nebunul din Lear sau bufonul din Noaptea regilor – toţi rîd, dar nu e deloc comic ce spun, ei rîd cu intenţia să ne trezească pe noi la realitatea pe care nu o vedem. Şocul spiritului! La fel cum foarte bine ai spus despre Cioran şi Grotowski“.

Laurence Tacou, fiica lui Constantin Tacou, prieten intim al lui Cioran şi coresponsabil al Caietului Cioran, de la l’Herne: „Foarte frumos textul tău. Dar nu sunt complet de acord, căci cred că Cioran avea mult umor, în texte ca şi în viaţă, un umor negru, macabru, coroziv, decapant, irezistibil, care întotdeauna mi s-a părut a fi o formă de umor balcanic…“

Vincent Piednoir, codirector al Caietului Cioran, de la l’Herne: „Vă mulţumesc pentru textul trimis. Îmi permiteţi să i-l transmit Ioanei Andreescu, căci deseori am vorbit cu ea despre rîsul lui Cioran…“

  

Fotografiile provin din filmul Apocalipsa după Cioran de Gabriel Liiceanu. Iată ce am scris atunci.

„Acest film a însemnat o detaşare de propria persoană, un fel de transfer de personalitate dinspre Cioran către spectator.

Căutarea echivalentului vizual al universului cioranian a însemnat traducerea în imagini a ceva aproape intraductibil. Efortul de a intra în eul lui Cioran, pentru a-l înţelege şi a-l face înţeles, a însemnat un fel de pariu esenţial. Pe de altă parte, acest efort a reprezentat o încercare de dedublare. Asemenea multora dintre cititorii lui Cioran, m-am regăsit în multe din gîndurile şi obsesiile lui. O regăsire firească, tocmai pentru că Cioran gîndeşte şi formulează întrebările şi răspunsurile noastre fundamentale; aproape toate, dacă nu cumva toate. Le rosteşte răspicat, cu orgoliu omenesc şi graţie dumnezeiască. Tentativa noastră de identificare cu Cioran a fost înlesnită chiar de el, pentru că Cioran exprimă o parte din eul nostru. Am încercat să facem conştientă componenta cioraniană prezentă în noi.

Mesajul lui Cioran (chiar şi atunci cînd rîde sau surîde) este extrem de grav şi adresat tuturor. Ne-am propus să fim mediatorii fideli ai acestui mesaj.“

 

Sorin Ilieşiu

 

George Banu

Rîsul lui Cioran

» anul XXI, 2010, nr. 4 (239)