30 de ani de la moartea lui Marin Preda (5 aug. 1922-16 mai 1980)

 

Istoria în opera lui Marin Preda (II) 

Damian Hurezeanu

 

(Urmare din numărul trecut)

 

Acum da, avem la dispoziţie o imensă bibliografie istorică şi memorialistică despre Hitler. Dar, faţă de ce a lăsat Marin Preda despre fiinţa interioară a lui Hitler şi răsfrângerea ei dezastruoasă asupra oamenilor, statelor şi popoarelor, aproape că nu se poate adăuga nimic esenţial. S-a considerat punctul iradiant plăsmuitor de istorie şi totodată punctul magnetic de atracţie a iradierilor istoriei spre sine. Ce contau dezastrul şi distrugerea omenirii, chiar dezastrul propriului popor, în faţa voinţei lui demiurgice de a genera o nouă aşezare a lumii?

Marin Preda creează, analizându-l pe Hitler şi faptele sale, un personaj veridic şi halucinant. Sigur, acea scenă din cancelaria Reich-ului la aflarea respingerii de către Iugoslavia a alianţei, abia încheiate, cu al III-lea Reich este şarjată. Dar scene de isterie sălbatică n-au lipsit din recuzita comportamentului lui Hitler.

Cât priveşte evenimentele din România, fizionomia şi urmările lor, ele înfăşoară trama beletristică a textului. Te întrebi, astfel, dacă istoria nu a înghiţit romanul sau istoria, cu faptele şi substanţa ei, nu se înfăţişează ea însăşi ca un roman. O poveste stranie şi aiuritoare, izbucnită într-o societate fragilă, nepregătită să-i înfrunte asprimile. Marin Preda pune în operă întreaga panoplie a evenimentelor care s-au aglomerat în vuietul vremii. Ascensiunea dreptei la putere, instaurarea regimului autoritar, de fanfaronadă şi zădărnicie al lui Carol al II-lea, apoi reacţia mişcării legionare, până la punctul de sus al atentatului reuşit împotriva lui Armand Călinescu; în sfârşit, dezlănţuirea represiunii pornite din cercurile Palatului şi cele guvernamentale împotriva mişcării legionare, după ce, în noiembrie 1938, Carol al II-lea inspirase acţiunea soldată cu împuşcarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 deţinuţi legionari în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Marin Preda stăpâneşte bine materialul istoric şi îi imprimă tensiunea istorică şi umană cuvenită.

Cum va fi cules ştirile şi informaţiile de rigoare? În cărţile obişnuite de istorie ale anilor ’70 ai secolului trecut nu se găsea mai nimic, în afară de scheme şi formulări stereotipe privitoare la epocă. La fel şi în legătură cu preluarea puterii de către Antonescu, în fapt o lovitură de palat într-o atmosferă de panică, de bulversare a lui Carol al II-lea şi a anturajului său, pe fondul prăbuşirii graniţelor ţării şi al violentelor manifestaţii populare extinse, prin adepţii mişcării legionare, până spre gardul curţii regale. Timpul bluffurilor şi echivocurilor combinatorii trecuse. Ambasadorul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, era o voce forte în România, astfel încât regele a trebuit să ţină seama de toate şi să-l aducă la putere pe generalul Antonescu, omul care îi inspirase nu o dată aversiune, dar cu care credea că va putea să coabiteze. Antonescu i-a retezat însă speranţa şi, în două zile de la încredinţarea puterilor depline în mâna lui, l-a forţat să părăsească tronul şi să plece din ţară. Antonescu era însă în fond un monarhist, el l-a acceptat pe Mihai ca urmaş la tron, după cum şi Mussolini acceptase monarhia italiană.

În România, situaţia era mai avantajoasă. „Mihăiţă“ abia ieşise din adolescenţă, iar Antonescu i-a adus şi mama, Elena, să-i stea în preajmă. Conducătorul nu ştia că mai ales Elena se va disocia de stilul său de guvernare şi de unele dintre faptele lui. În septembrie ’40, Conducătorul se credea stăpânul situaţiei şi urzea planuri mari, pentru el şi pentru condiţia României.

Când Marin Preda a scris romanul, nu apăruse puzderia de jurnale şi de amintiri despre episodul preluării puterii de către Antonescu. Totuşi, descrierea episodului este corectă, exactă şi detaliată. După cum, în afară de Pe marginea prăpastiei şi de Cartea neagră: Suferinţele evreilor din România (3 vol.), alcătuită de Matatias Carp (1947-1948), nu se publicaseră izvoare documentare prea multe... Larry Watts avea să publice mai târziu (în engleză) O Casandră a României, iar memoriile colonelului Gheorghe Magherescu, fost aghiotant al lui Antonescu în vremea guvernării legionaro-antonesciene, nu apăruseră. Să fi ştiut Marin Preda de ele? Fiindcă prea seamănă ceea ce scrie Preda în roman cu ceea ce relatează Magherescu din observaţia nemijlocită a evenimentelor rebeliunii (21-23 ianuarie 1941).

De altfel, tot ce spune Marin Preda despre Antonescu este materie istorică. Este drept, romancierul propune un portret interior al lui Antonescu. Acesta îşi vede faptele curate şi îndreptăţite, iar fiinţa apăsată de greaua povară a răspunderii. Şi-a asu­mat-o cu gândul că reprezintă o soluţie în ceas de cumpănă pentru destinul ţării, dar şi pentru că se considera hărăzit personal unui mare destin. Convingerea curată nu este şi un titlu de neapărată compasiune. Or, Marin Preda, în romanul Delirul, înclină spre această interpretare. Antonescu trebuia să fie un dictator aspru de tip fascist, înrudit spiritual cu Hitler, fiindcă altfel nu l-ar fi suportat Marele Inchizitor. Conducătorul a fost o variantă de catifea a fascismului, şi nu putea fi altceva. Ca viziune, el a fost, cel puţin atâta timp cât s-a aflat în fruntea ţării, un om cu vederi de dreapta, conservatoare şi cu apucături de militar care comandă. Sigur şi categoric. Conducerea lui însemna ordine, disciplină, supunere necondiţionată dispoziţiilor, hotărâre energică şi de nediscutat, structură ierarhică având în cap Conducătorul, executare fără cârtire a ordinelor. Iar în plan cultural-spiritual – cultul bisericii, al valorilor neamului şi strămoşilor, al demnităţii personale şi colective, al idealurilor unui popor pe care Antonescu credea că este chemat să le împlinească. Vorbea de dreptate şi de spiritul dreptăţii, de grija pentru cei mulţi şi împovăraţi de nevoi, dar n-a mers niciodată spre o reformă agrară. A privit drept nesupunere nemulţumirea minerilor care coborau în adâncul minelor cu bocancii rupţi şi în neputinţă de a-şi hrăni copiii, cât de cât omeneşte.

Antonescu nu era, bineînţeles, pe aceeaşi lungime de undă cu acea pacoste universală şi distrugătoare care a fost Hitler, dar a trebuit să împrumute, volens-nolens, unele reflexe ale Führerului Marelui Reich, cum îi spunea Antonescu însuşi în discursurile sale... A umplut aceste discursuri cu ideea „cruciadei împotriva bolşevismului“ şi a „apărării civilizaţiei occidentale“, a „crucii“ în faţa „puhoiului asiatic“. Conducătorul n-a pregetat să afirme că dacă este necesar să împingă bolşevismul şi masa slavă până dincolo de Urali, atunci o va face. Postură penibilă de conducător care îşi pierduse simţul măsurii.

Introducerea instituţiei Conducătorului în sistemul constituţional al României confirmă, de fapt, alinierea la familia regimurilor fasciste ale vremii: Italia, Spania şi, bineînţeles, Germania. Apoi Slovacia, Croaţia şi Norvegia... Toată gama sateliţilor şi regimurilor fasciste ale vremii.

Sigur, Marin Preda n-a forat prea adânc în fiinţa interioară a mareşalului şi nici a sistemului său de conducere. A focalizat interesul spre adversitatea legionari-general şi spre imensitatea poverii pe care Antonescu şi-a asumat-o după înlăturarea lui Carol al II-lea.

Aceste aspecte le-a tratat cu înţelegere şi pasiune. În aceste capitole ale romanului, toate inserţiile vizând guvernarea lui Antonescu sunt istorie. Cu excepţia episodului întâlnirii lui Antonescu cu mama sa. O mamă construită de fapt ficţional, iar nu mama lui reală, doamna colonel Baranga, altfel femeie emancipată, de lume. În roman, mama semnifica înţelepciunea pământului, glasul ţării, cu care Antonescu simţea atunci să se pună în rezonanţă.

Altfel, Delirul poate fi recomandat ca materie bibliografică pentru seminariile studenţeşti (în segmentele sale privitoare la istorie).

Pe lângă tematica istorică concretă, romanul propune şi teme de meditaţie de ordin general: Există o ordine internă a producerii istoriei? Cu alte cuvinte, o logică a determinismului, dincolo de fenomenalitatea concretă a faptelor şi evenimentelor? Se pot găsi în istorie coordonate şi sensuri explicative plauzibile? Sunt evenimentele cruciale din istorie puncte de pornire pentru noi linii evolutive ale procesului istoric? Este intervenţia, acţiunea unor figuri dominante în istorie aptă să-i schimbe cursul?

 

*

*   *

 

Cel mai iubit dintre pământeni este, de asemenea, un roman înţesat de substanţă istorică şi politică.

Cine a trăit matur epoca nu-şi poate reprima întrebarea: Cum de a putut să apară în acea vreme un astfel de roman?

Sigur, romanul are mai multă substanţă epică decât Delirul. Este redactat cu grijă specială pentru estetica scrisului, încearcă să închege un text solicitant psihologic şi cu o linie narativă complexă, pe măsura dimensiunii proiectului epic. Textul degajă o tensiune intelectuală de mare ţinută. Parada de filozofare şi de lectură filozofică nu cred însă că-i face bine. Nu stă în sarcina mea să mă pronunţ asupra unităţii interne a poveştii de dragoste şi a raportului dintre filozofia iubirii şi zvâcnirile temperamentale ale eroilor care personifică „filozofia“. Sunt, probabil, prea brutale şi abrupte, proprii fie firilor foarte puternice, fie acelora care îşi lasă filozofia în anticameră atunci când sunt invadaţi de pasiune. Probabil că Marin Preda a ţinut să imprime temei şi romanului, ca atare, o mai mare tensiune dramatică.

În mare măsură, opera lui Preda este însă o meditaţie asupra realităţii şi întocmirilor din vremea sa, a condiţiei umane în socialism, a socialismului ca sistem social-politic şi a fundamentului teoretic şi ideologic al acestui sistem.

Apariţia, în condiţiile socialismului, a unei asemenea opere este explicabilă doar din următoarea perspectivă: Marin Preda se fixează în roman asupra unei perioade anterioare preluării puterii de către Nicolae Ceauşescu; romanul promovează o critică virulentă împotriva stalinismului, a ideologiei culturale exemplificate de „momentul Jdanov“, a socialismului sovietic în genere. Or, această tematică convenea cercurilor diriguitoare române şi măgulea, într-un fel, trufia calpă a nou-venitului, preocupat şi el, în maniera lui, să se distanţeze de Gheorghiu-Dej şi de „obsedantul deceniu“ şi să critice, dacă se poate, vehement, Uniunea Sovietică şi „socialismul ei“, căutând să îşi asigure o stăpânire totală şi netulburată asupra României.

În acest context, cercurile politice conducătoare i-au făcut lui Marin Preda concesia de a critica nu doar excesele „obsedantului deceniu“ şi politica jdanovistă, dar şi ideea de socialism şi realitatea socialistă în substanţa ei. Bineînţeles, nu în termeni expliciţi de opoziţie cu cealaltă aşezare fundamentală a lumii – capitalismul –, dar adesea şi în lumina acestei realităţi.

O clasificare a fenomenelor universului socialist supuse privirii critice a lui Preda este dificil de construit, întrucât fiecare dintre aceste fenomene îşi cere cumva drept de prioritate. Să procedăm totuşi de la nivelul cel mai înalt de generalitate la aspecte, să spunem, parţiale, de ordin politic sau cultural. Astfel, Marin Preda critică gândirea marxistă pentru că tratează arbitrar filozofia lui Hegel, admiţând doar metoda lui dialectică şi propunând răsturnarea ideii de spirit prin aceea de materie. Dialectica era operativă, în viziunea marxistă, numai în varianta ei materialistă. Scriitorul român „reabilitează“ spiritul în substanţa universului, consideră inadecvată şi teza marxistă potrivit căreia existenţa socială determină conştiinţa socială. Neagă, de asemenea, afirmaţia care acordă prioritate materiei în raport cu spiritul. Mai mult, crede că spiritul, ca fenomen universal, are ascendenţă asupra materiei, întrucât dispune de aptitudini creatoare superioare.

O altă mare temă pusă în discuţie de Marin Preda vizează asimetria dintre concepţia marxistă de factură categoric deterministă, după care victoria noii ordini sociale urmează să se afirme în societăţile din prima linie a dezvoltării economice şi sociale, beneficiare ale unei civilizaţii avansate (şi ale unei structuri sociale care face din proteletariat purtătorul acestei ordini), şi înscăunarea socialismului într-o ţară retardată economic, politic, social şi civilizaţional. Între teorie şi realitatea de fapt s-a creat astfel un hiat, o stare de incompatibilitate. Discuţii s-au purtat constant pe această temă. Oricum, Marx şi Engels nu erau răspunzători pentru faptul că un partid şi o elită conducătoare care se revendicau din marxism şi-au asumat răspunderea detonării revoluţiei într-un mediu care nu răspundea scenariului determinist marxist. Scriitorul român aduce în discuţie acest aspect fundamental al desfăşurării evenimentelor din 1917 în Rusia şi apoi al implantării socialismului în Europa Central-Estică, spre a sugera urmările extrem de grele de ordin social, economic şi politic care au decurs din preluarea puterii de către o elită într-un mediu şi în condiţii istorice nepregătite pentru deschiderea unei noi paradigme în evoluţia istoriei. Nu putem desprinde din meditaţiile lui Marin Preda dacă el accepta în genere producerea unei astfel de treceri, chiar în condiţiile unei societăţi foarte evoluate. Din meditaţiile sale se desprinde preferinţa pentru liberalism ca mod de existenţă a societăţii, prin urmare şi pentru valorile economiei capitaliste de piaţă. În numele adevărului, Preda sublinia performanţele tehnice, ştiinţifice şi economice ale lumii occidentale, în special în sua. Prin urmare, întâietatea sua în lume. El persiflează teza luptei dintre cele două „lagăre“, crede în nevoia unui lung respiro pentru „lagărul socialist“, spre a putea să-şi dezvolte eventualele potenţialităţi. Respinge, bineînţeles, în numele umanismului, ideea unei înfruntări militare, mai ales în prezenţa armamentului nuclear.

Am prezentat schematic setul marilor teme de meditaţie pe care le propune Marin Preda în romanul său. Nu totul este construit pe o argumentaţie ireproşabilă, dar scrisul este incitant. Tendinţa de a deprecia marxismul (pe care, de altfel, nu-l consideră un sistem filozofic, ci o teorie economică şi socială) este vizibilă. În această situaţie, este de mirare largheţea cu care elitele politice ale vremii au acceptat apariţia romanului.

De la acest palier al sintezelor teoretice şi al scenariului problemelor mondiale, incluzând dificultăţile pe care urss le-a introdus în harta raporturilor internaţionale, se impune în romanul lui Marin Preda critica necruţătoare a fenomenului socialist românesc, în coordonatele sale structurale. Probabil numai abilitatea scriitorului de a opera în marginile „obsedantului deceniu“ şi de a evoca situaţii şi persoane (abia deghizate sub iniţiale sau nume de circumstanţă) a căror „desfiinţare“ producea o anumită satisfacţie celor înscăunaţi după înlăturarea „înaintaşilor“, ca şi anumite accente de ordin naţional venind în întâmpinarea stării de spirit a noii generaţii a elitelor comuniste, probabil că numai într-un asemenea context a apucat să apară romanul lui Marin Preda. Un roman care în realitate făcea praf edificiul socialist românesc în ansamblu. O construcţie, după el, pretimpurie, intempestivă, întocmită arbitrar şi incoerent de elite slab ori deloc pregătite, sub dominaţia unui singur partid, bazat pe dictatul forţei, arbitrarului şi spaimei sau temerilor devenite coordonate mentale ale populaţiei.

În fapt, în Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda s-a situat în opoziţie globală cu puterea politică din România, cu factorii de dominaţie a statului. Romanul constituie cel mai elocvent, mai expresiv, mai cuprinzător şi mai semnificativ manifest împotriva realităţii politico-statale şi social-culturale a României „obsedantului deceniu“. Demersul nu are, bineînţeles, caracter de manifest politic; este o abordare de tip meditativ, încifrată în substanţa unui discurs epic ficţional. „Materia politică“ a romanului are însă o pondere atât de însemnată, încât uneori prevalează asupra ţesăturii epice exterioare părţilor cu semnificaţie nepolitică. Este destinul romanelor lui Marin Preda de după Moromeţii. Temele dominante prezente în materia volumului I (mă refer, mai ales, la acest volum, de referinţă pentru problema pe care o discut) sunt: condiţia culturii în socialism, mai ales în faza incipientă a regimului; construcţia socialismului la sate ca eşec istoric; articulaţia partid-Securitate, ca instrument de putere şi de dominaţie asupra societăţii.

În roman, condiţia culturii este reflectată mai cu seamă în legătură cu situaţia poetului-filozof, „marele profesor“, fiind vorba, evident, de Lucian Blaga. Romancierul a luat „cazul Blaga“ pentru că era cel mai elocvent şi mai semnificativ pentru opera de epurare a cadrelor didactice, de la învăţător şi până la figuri ilustre ale culturii, în anii 1947-1952. Procesul de epurare a continuat, dar nu la scara intervalului de timp menţionat. Textul este învăluit într-o intensă aură de admiraţie pentru profesorul poet-filozof. Se apăra concomitent atât valoarea creaţiei unui om, cât şi ideea de cultură ca atare. Pentru Preda, asemenea valori sunt intangibile. A le brusca sau, şi mai rău, a le opresa are semnificaţia unui act îndreptat împotriva dreptului la viaţă spirituală al unui popor. În jurul „cazului Blaga“ se ţese un păienjeniş de întrebări, de atitudini comportamentale, de nelinişti şi reacţii morale, de trăiri emoţionale. Se ţes în roman profiluri ale unor oameni politici ai vremii, fizionomii şi mentalităţi, relaţionări ale politicii şi culturii. Pentru tinerii care n-au trăit în epocă este interesant, poate, să ştie cine a fost I. C. (Iosif Chişinevschi), în ce relaţii s-a aflat acesta cu Gheorghiu-Dej, cu Ana Pauker sau cu Miron Constan­tinescu; cine a fost rectorul savant al Universităţii din Cluj în anii 1948-1950 (poate profesorul Emil Petrovici), cine a configurat o altă imagine a istoriei României şi a pus un accent special pe punctele de contact şi de întrepătrundere ale istoriei României cu slavismul şi cu istoria statului rus... Romanul nu dă numele promotorului acestei orientări. Era şi atunci bine cunoscut, era invocat insistent şi înainte de 1980, anul apariţiei romanului. Mihail Roller se stinsese cu 22 de ani înainte, sub povara unei critici „duioase“ la o plenară a Comitetului Central al pcr.

Marin Preda era sensibil la fenomen, fiind în fond unul de conştiinţă şi de adevăr istoric. În acest sens, el descrie şi ciocnirea studentului de la Universitatea din Iaşi cu autorităţile după riposta acestuia la tendinţa de a se întuneca figuri-simbol ale istoriei noastre – Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Acel student, plătind cu ani de închisoare mândrul său curaj, era ilustrul savant de mai târziu, academicianul Alexandru Zub.

Despre colectivizarea agriculturii, Marin Preda s-a pronunţat şi în roman, cum s-a pronunţat, de altfel, şi în alte ocazii. Sensul discursului lui Preda este următorul: colectivizarea a fost o traumă ireparabilă adusă lumii profunde a societăţii româneşti – ţărănimea –, care a rămas debusolată, lipsită de impulsul vital al rostului ei în lume şi cu sentimentul dezmoştenirii nemeritate. Colectivizarea a rupt firul existenţei ţărănimii, care nu s-a mai putut regăsi pe sine în întreaga perioadă ulterioară. Ţărănimea n-a înţeles saltul trecerii la un alt tip de economie şi nu-l putea în veac înţelege, pentru că s-a făcut prin jaf şi siluire. Şi dacă ar fi fost benefic sub raport economic, acest salt nu s-ar fi altoit pe orizontul mental al ţăranului, pentru că s-a făcut silnic, iar oamenii pământului n-au primit nimic în plus, sub raport economic. Dimpotrivă. Au rămas cu ochii în soare, încât s-au năpustit spre oraşe, ca soluţie de a ieşi din situaţie. Chestiunea e pusă direct în romanul lui Preda. Autorul subliniază că socializarea marilor întreprinderi industriale este, probabil, sustenabilă economic. Dar în ce priveşte micile întreprinderi şi mai ales micile gospodării ţărăneşti, socializarea lor este economic nerentabilă, ca atare lipsită de sens. Nu ştiu să fi existat în literatură şi în câmpul culturii noastre o luare de atitudine atât de tranşantă împotriva colectivizării.

Romanul lui Marin Preda recreează artistic componenta „dramei Securităţii române“, cu atmosfera de spaimă şi nesiguranţă pe care aceasta o crease, cu imensa reţea de informatori, sporită încă de imaginaţia şi de temerile celor vizaţi, cu arbitrarul enormei ei puteri care se năpustea violent asupra celor bănuiţi, acţionând inept şi fără răspundere, adesea absurd şi fără sens, dar întotdeauna drastic şi fără nicio consideraţie faţă de demnitatea fiinţei umane. Orice cititor al romanului lui Marin Preda îl scoate pe scriitor de sub suspiciunea „colaborării“, aşa cum s-a insinuat, discret, în presa literară după 1990, până la publicarea documentelor de arhivă în România literară (nr. 43, 31 octombrie 2008).

Pe de altă parte, pentru orice cititor apare legitimă întrebarea: Cum de liderii Partidului Comunist nu au văzut în fresca Securităţii ieşită din penelul lui Marin Preda o critică structurală a instituţiei, nu doar o temă critică circumscrisă „obsedantului deceniu“? Revin la ideea enunţată mai sus: elita politică a pcr de după 1965 se credea, probabil, exonerată de apartenenţa de fond la continuitatea cu pcr (pmr) de până în 1965. Cum puteau să-şi imagineze că „noul pcr“ este structural altceva decât „vechiul pcr“ sau că „noua Securitate“ este structural altceva decât Securitatea anterioară anului 1965? Pe un asemenea tip de gândire, ai putea îngădui apariţia unui roman ca al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. Altfel, din perspectiva intereselor puterii politice şi a limitelor libertăţii instituite de ea, apariţia romanului n-ar fi fost posibilă. Spun aceasta în logica regimului şi a puterii date. Argumentul prestigiului autorului nu este suficient. Şi totuşi, „enigma şi miracolul“ s-au produs! Ceea ce nu înseamnă că nu rămâne întrebarea: cum de s-au produs?

La trei decenii de la apariţia lui, substanţa politică şi socioculturală a romanului a devenit istorie, iar trecutul lui are semnificaţia unei „cărţi de învăţătură“ mai autentică şi mai bogată în sensuri decât puzderia de tomuri cu iz de pamflet ţipător, servite ca materie de analiză politico-istorică. Prin Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda a făcut să se înţeleagă multe din realităţile socialismului, deschizând breşe spre altă structură a istoriei româneşti.

 

*

*   *

 

Prin urmare, Marin Preda incită în opera sa literară la meditaţie asupra segmentelor fundamentale ale trecutului nostru de după Primul Război Mondial, fie că o face prin recrearea artistică a realităţii organice interbelice, fie ca analist al vremii lui Antonescu, în Delirul, o istorie asortată cu o glazură de substanţă epică, fie ca autor al unui roman politic, cum trebuie, probabil, considerat Cel mai iubit dintre pământeni, învăluit într-un dens strat de ficţiune artistică. Strălucit ca scriitură, dar, pentru mine, neconvingător ca structură epică. Eroii sunt interesanţi, luaţi fiecare
în parte, dar articulaţi într-o totalitate parcă nu suficient de consistentă.

Istoria în opera lui Marin Preda palpită însă de autenticitate. Romancierul o tratează ca pe un spectacol încărcat de viaţă şi de înţelesuri; nu face operă morală şi carte de învăţătură, ci provoacă întrebări. Dimensiunea morală a demersului e subsumată nucleului căutărilor în istorie, cum este, inevitabil, mesajul „învăţăturii“ oricărui demers în substanţa istoriei.

Şi nu este doar o perioadă sau un fragment istoric, ci trei mari capitole ale istoriei noastre, care acoperă existenţa şi destinul de-a lungul a şase decenii, oferindu-ne trei profiluri distincte, dar niciunul de împlinire autentică.

În Moromeţii, Marin Preda e genial; în celelalte romane, e un scriitor puternic.

 

 

Damian Hurezeanu

Istoria în opera lui MARIN PREDA (II)

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)