10 ani de la moartea lui Mircea Zaciu

 

Marta Petreu

 

Se împlinesc, în 21 martie, 10 ani de la moartea fulgerătoare a lui Mircea Zaciu. M-am uitat la scrisorile pe care le am de la el şi m-am gîndit că nu e potrivit să public niciuna. Deşi oricare dintre ele îl reprezintă foarte bine aşa cum era – mai bine zis, aşa cum l-am perceput eu: un ştiutor de carte, doldora de istorii transilvănene de familie, un iubitor de genealogii, de epic – şi un „rău“. Dacă însă aş da publicităţii chiar şi o singură scrisoare, aş răni, degeaba, pe vreunul dintre oamenii care îl iubesc şi pe care el însuşi i-a iubit, chiar dacă cu ţîfnă.

Mi-l amintesc cum l-am văzut ultima oară, în ultima zi a vieţii lui, cu vreo două-trei ore înainte să moară: trecea pe lîngă Librăria (atunci) a Universităţii, însoţit de două persoane. Privindu-l prin sticla vitrinei, m-am gîndit la ce se gîndeşte: că înăuntru e o lansare de carte (a mea, din întîmplare) ce nu-l interesează cîtuşi de puţin; şi am ştiut că mintea lui formulează spontan una dintre micile lui răutăţi fulgerătoare pe seama mea ori pe seama cărţii mele. Ştiu că, după ce el a dat colţul librăriei, un prieten de-al lui şi de-al meu a ieşit în viteză de la lansare şi l-a salutat, schimbînd cu el formule de politeţe. Apoi Zaciu s-a dus acasă însoţit, a mîncat, şi-a onorat musafirii. După dejun a făcut ordine în bucătăria lui mare şi simpatică, în care mă simţeam şi eu, cînd mîncam la el, aşa de bine şi, totodată, aşa de stînjenită. Apoi a primit nişte telefoane privitoare la Dicţionarul… său cel urmărit de blestem, telefoane care l-au tulburat aşa de tare, încît a murit. Înainte de a muri a apucat să scrie, la maşina de scris, o formulă de adresare şi primul cuvînt dintr-o scrisoare către directorul editurii la care se afla atunci Dicţionarul. În dormitorul lui, mi s-a spus, cartea mea era aşezată la îndemînă pe noptieră.

Mă gîndesc, cunoscîndu-l atîta cît l-am cunoscut – adică puţin şi imperfect – şi iubindu-l atîta cît l-am iubit – adică tot imperfect –, că în cultura românească, dacă eşti autor, dezideratul ideal ar fi acela cu totul irealizabil de a muri ultimul. Ultimul nu pentru a avea cea mai lungă viaţă, ci pentru ca nimeni să nu te mai poată bîrfi după moarte. După moartea lui Zaciu au fost publicate cîteva dintre scrisorile lui, ce-i seamănă aidoma, prin care a rănit foarte tare cîţiva prieteni de-ai săi. Dacă ar ieşi la lumină toate scrisorile lui Mircea Zaciu, s-ar vedea că era egal de nedrept cu noi toţi, căci era urmărit de o umoare acidă căreia îi dădea glas în corespondenţă şi-n discuţiile cotidiene; iar din această nedreptăţire generalizată ar rezulta şi nulitatea ei de fond, lipsa ei totală de importanţă. Iar dacă în celălalt talger al balanţei am putea aşeza multele lui gesturi de iubire, numeroasele servicii pe care le-a făcut, cu fapta şi cu vorba, pentru aceiaşi oameni pe care în scrisori îi vorbeşte de rău, ar rezulta imaginea, mai apropiată de realitate, a Profesorului. Pentru că Zaciu era un om umoral nu numai în rău, ci şi în bine. Şi făcea nenumărate gesturi pentru care oamenii care l-au cunoscut l-au iubit pe bună dreptate. Stîrnea iubire. Şi merita să fie iubit.

Nu cunosc niciun om perfect. Rădulescu-Motru, care a fost un bun psiholog, spunea că personalitate perfectă este numai aceea a divinităţii. Noi, ceilalţi, sîntem oameni – mai mult sau mai puţin izbutiţi. În cei zece ani de la moartea lui Mircea Zaciu mi-a fost adesea dor de el. Mi l-am amintit adesea, îmbufnat de o falsă îmbufnare, menită mai degrabă să-i ascundă o emoţie pe care nu voia să o exteriorizeze sau un gest de iubire pe care, englezeşte, nu ştia cum să şi-l camufleze. Mi-am amintit adesea înmormîntarea lui, din foaierul Casei Universitarilor, şi gîndul cumplit – că e bine să fii universitar: ai cine să te îngroape – pe care l-am avut cînd am văzut că sicriul cu el şi coroanele pentru el sînt îmbarcate în maşinile Universităţii, pentru a fi transportate la Oradea. Îmi pare rău că nu e înmormîntat la Cluj, unde Ion Vartic şi cu mine ne-am putea duce de mai multe ori pe an la mormîntul lui, aşa cum mergem la Negoiţescu, la Radu Stanca şi la Papahagi, să-i ducem flori şi să mai schimbăm o vorbă.    

  

Marta Petreu

10 ani de la moartea lui Mircea Zaciu

» anul XXI, 2010, nr. 3 (238)