Trei proze

Leo Butnaru

  

De la începutul secolului xxi

 

Ca pe vremuri (bine, fie, nu chiar ca pe vremuri-vremuri, ci aşa, acum vreo 10-15 ani), au ieşit şi astăzi pe banca din curte, prinzând a vorbi înde ei, pe alocuri – chiar a discuta destul de serios, profund, preocupaţi, neindiferenţi, competenţi...

Pe vremuri, ieşeau aici să fumeze. Acum nu mai fumează. S-au lăsat. Uneori, în convorbirile lor, îşi povestesc a suta oară cât de greu le-a fost să se lase de iarba dracului. Experienţe particulare, parcă asemănătoare, parcă nu. Şi uite, fără a mai aprinde o ţigară de la altă ţigară, stau pe bancă şi vorbesc, pe alocuri – chiar discută.

Uimitor însă, dar de la o vreme nu mai vorbesc despre productivitatea muncii, despre cincinal, despre tezele din luna a 13-a ale pcus (sau: pcr, ppp – Partidul Popular din Polonia, pcu, pcg etc.). Nu vorbesc despre cozile la carne, la peşte, la iluzii. Nici despre ultimul imperiu din lume, urss... Nu vorbesc despre secretarul general, despre Biroul Politic, bătrâneţe, senilitate crasă, ramolire, despre aparatele care întreţin în viaţă în mod artificial mumia cutărui sau cutărui mahăr... Nu vorbesc despre cele 15 republici unionale, nici despre lagărul socialist, nici despre popoarele frăţeşti (sau, poate, fraterne...), nici despre caer, nici despre intervenţia în Ungaria sau în Cehoslovacia, nici despre Soljeniţân sau Goma, Saharov sau Lech Wałęsa, Doctorul Jivago (între paranteze sau în afara lor) şi „Solidarnos´c´“, despre samizdat, underground, epoca represans, nonsens, trestia (... necugetătoare) de zahăr cubaneză şi stilourile chinezeşti etc., etc., etc...

Uite, nu vorbesc despre toate astea, despre toate celea, dar, domnii mei, deja de vreo două-trei ore, tot vorbesc, pe alocuri – chiar discută acolo, pe banca din curtea blocului, unde, acum 10-15 ani, ieşeau să fumeze şi să mai schimbe o vorbă-două....

Despre ce tot spun ei şi gesticulează, ridică din sprâncene, se încruntă, se contrează, pactizează, se îndoiesc, accentuează, subliniază, se emoţionează, exultă sau se întristează, mai să le dea lacrimile, revoltându-se, jelind, înduioşându-se, izbucnind în râs... Pentru că, domnii mei, iată, să fi trecut deja peste trei ore de când stau ei pe bancă, nu fumează, dar vorbesc – pe alocuri discută, participă afectiv la cotidian, la filozofia civilă, la politic, la mare, mic, insignifiant, tainic, frumos, urât... În apartamentele lor, unul într-o grasonieră, celălalt – în două camere, au dat aparatele de radio până la refuz, pentru ca eventualii spărgători, trăgând cu urechea la uşă, să creadă că înăuntru ar fi cineva, care vorbeşte cu altcineva; au lăsat aparatele să vorbească în casă, pentru ca ei să poată sta în linişte acolo, pe banca din curte, şi să discute înde ei, de-ale lor, de-ale altora...

Dar despre ce pot dânşii să mai vorovească, dacă nu mai amintesc de productivitatea muncii şi întrecerea socialistă, despre cozile după salam şi şopârle, despre underground, samizdat, Soljeniţân, Goma, Monica Lovinescu, Belomor-Kanal sau canalul Dunăre-Marea Neagră?... Haideţi, spuneţi şi Domniile Voastre, tovarăşi, despre ce mama draculu’ mai pot vorbi ăştia doi, colo, pe bancă, timp de, iată, peste patru ore deja?...

În fine, unul dintre cei doi zice, concluziv:

– Ce să mai vorbim, altă viaţă...

Apoi ambii se ridică de pe banca din curte, îşi strâng mâna, după care se îndreaptă fiecare spre casa scării sale. Chiar dacă, aici şi acum, nu ar fi nimic simbolic în acest: a se îndrepta spre scară, scări... Precum  în cazul ăla cu: priveşte, înger, către casă... Sau chestia aia antică şi mitologică: Orfeu, nu privi îndărăt... Chiar dacă lira masivă te urmează, levitând, ca fermecată, la firul ierbii... Pentru că de vei întoarce totuşi capul, printre coardele ei vei vedea-o pe Euridice – ca după gratii... Euridice putând fi dragostea sau chiar viaţa ta...

  

Îndrăgostiţii

 

Dacă cineva s-ar putea să vă spună că cel mai celebru balcon din Chişinău este cel din care a vorbit Benito Mussolini, să nu-l credeţi. În primul rând, din motivul că furiosul duce italian nu a fost niciodată la Chişinău. Am impresia, nici pe la Bucureşti nu a (prea) dat. Astfel că cel mai celebru balcon din Chişinău e cu totul altul, şi anume – cel peste grilajul căruia sări – încolo – puber, îndărăt – deja bărbat – Romeo, adică balconul Julietei, cel din strada Gogol. Da, adevărat, Gogol avu un străbun din neamul mostru moldo-valah, în caz contrar nu mai ajungea el să scrie atât de viu despre sufletele moarte.

Haideţi să vă arăt respectivul balcon, ce-i chiar aici, după colţul străzii Dacia. Iată-l...

Dar cine oare – o alta, sigur, decât Julieta – a întins la acest balcon nişte scutece?

Cum? Ce-aţi spus? Romeo şi Julieta nu au locuit la Chişinău, ci la Verona? Asta-i bună!... Parcă nu ştiţi că în fiece oraş din lume au existat şi există îndrăgostiţi care pot fi şi mai şi decât Romeo şi Julieta?... Ai noştri însă, cei din Chişinău, au fost anume Romeo şi Julieta sui-generis autentici...

Dar mai lăsaţi-mă voi cu Shakespeare... Noi vorbim în principiu, de datul iniţial... A-a, la o adică l-am putea lua în calcul şi pe Shakespeare, care, posibil, nu mai avu timp sau chef să scrie cine au fost şi sunt supravieţuitorii care, iată, au întins la uscat scutecele anume în balconul Julietei...

Ziceţi, o ne-Julietă, un ne-Romeo?... Ba nu, chiar ei... Cei care, ca şi îngerii, nu au fost daţi pentru fericire... Ci pentru altceva... Pilduire... parabolă... simbol... mit... omniprezenţă întru poezia şi drama existenţei...

Şi, în genere, vă puteţi imagina Domniile Voastre ce alte trăsnăi se mai întâmplă prin Chişinăul nostru?... Ar fi mult de povestit. Cu altă ocazie.

  

Sfori, sforari, marionete

 

De fapt, sforile destinului, nu obligatoriu de păpuşă, dar cu care totuşi „hăţuim“, a mai bună, sau bizară purtare pe cineva, în păienjenişul cărora – sforilor hăţuitoare – a pozitiv sau negativ – putem cădea oricare dintre noi – sunt mult mai reale, mai palpabile sau, cel puţin, posibil de intuit destul de desluşit. Haideţi să conştientizăm situaţia, testul sau pur şi simplu hazardul. Sigur, când se întâmplă să întâlnim un om, cunoscându-l, împrietenindu-ne cu el, făcându-l aproape ca de-al casei, e firesc să-l introducem în cercul nostru de prieteni, mai apoi – şi de interese, în imaginaţia şi intenţiile noastre „îl remodelăm“, prindem a-l recepta deja altfel, nu în forma în care era, când l-am întâlnit prima, a doua, a treia oară...

De fapt, de la întâlnire la întâlnire, de la discuţie la discuţie, din aproape în aproape, omul a început să se schimbe şi sub influenţa nevăzutelor, bineînţeles, fluide emanate de el. Ca s-o spunem franc, de la o întâlnire la alta, – prindem a-l prinde. Pentru că situaţia e oarecum alta, decât paşnica, nevinovata spunere cu fluidele pe care le emanăm, cu care îl învăluim, spre a-l remodela. În  realitatea irealităţii, dar existenţei, totuşi, ca acţiune, influenţă, reciprocă sau doar într-o singură direcţie, aceste numite de noi – fluide sunt ceea ce cu mult timp mai înainte – mii de ani, chiar, s-a(u) numit sfoară, sfori...

A trage sforile... De când a apărut celebra şi trista spusă cu theatrum mundi, cu lumea e un teatru, cu... cu-cu!... Ei bine, aceste sfori, deocamdată numite ceva mai nobil – fire, nu sunt doar cele ce ar ţine de mreje, năvoade, inclusiv cele pe care încercau, în arenele romane, să şi le arunce unul peste altul, a imobilizare, gladiatorii-sclavi – cel care reuşea să-şi încâlcească adversarul în mreje şi îl anihila, putea să vadă degetul gros al împăratului întors în sus – a salvare! Cruţare! După care ar fi putut urma graţierea sau, poate, chiar libertatea...

Prin aceste fire, care încă n-au ajuns la condiţia frivolă de sfori, se pot transmite fluide, sentimente, intenţii, aluzii – energii ce ar părea, şi chiar par unora, ezoterice, dar, să fim de acord, „existente“ aievea în firele umane – firile de transmisie! – reieşind din modurile în care ne putem remodela unii pe ceilalţi, ne putem influenţa, ori ducându-ne spre beatitudine, ori – nu este exclus – spre sinucidere... Şi nu e deloc întâmplător când omul drag suferă, când prietenul ne este în pericol, noi simţim aceasta, chiar dacă ne-am afla la mii de kilometri!... Aceasta – pe versantul pozitiv, să zicem, absolut uman, poate că dumnezeiesc...

Însă există şi cealaltă pantă, revers sau avers al medaliei – nu se ştie, dar cu – pe ea – efigia gladiatorului. Gladiatorului învingător. Cu toate că eu unul mă gândesc că nu e onest să se ridice doar arcuri de triumf, până şi în cele mai perdante ţări, să se boteze, la hurtă, ceea ce are a se numi Piaţa Victoriei... Dacă nişte edili înţelepţi ar înălţa în oraşul lor şi un Arc al Înfrângerii, ar boteza o Piaţă – a Bătuţilor, vă asigur că nu ar fi deloc mai puţini cei ce vin acolo, la arc sau în piaţă, decât cei care, în Ierusalim, vin la Zidul Plângerii...

Gândiţi-vă la ce vă spun şi sunt sigur că îmi veţi da dreptate... 

Pe când, în vectorialitatea ideii pe care o proiectam pe celălalt versant, se ştie că oamenii între oameni sunt nişte sforari – unii extrem de abili, alţii – şi mai periculoşi... Sforari de marionete... Concomitent, într-un ego-dimpreună-a-fi, sforarul şi marioneta fiind unul/una şi acelaşi/aceeaşi, om/fiinţă şi obiect. Adică, în absoluta lor majoritate, oamenii – noi – se supun invizibilelor fire întinse, păienjenişului care pune în relaţie sforarul şi marioneta... Din vreme în vreme, din ocazie în ocazie, din posibilitate în posibilitate, râvnim libertatea, încercăm să rupem, să sfâşiem firele, sforile, mrejele, năvoadele, în care cineva ne-ar visa drept potenţial peştişor de aur care, chiar dacă nu ar putea îndeplini toate cele trei dorinţe, una – ar putea, totuşi...

Numai că fatalitatea – sau, poate, norocul? – e că, fără aceste fire, sfori, mreje noi nu am putea vieţui! Paradoxal, dar dacă nu ne-am afla în aceste mreje, am muri, de otravă şi extenuare, precum gâzuliţele, insectele în împletiturile păianjenului... La rândul nostru, întreaga viaţă ne vedem impuşi, prin destin, ursită, fatalitate să tragem sfori, să împletim reţele, cu care să... jucăm, cu care să prindem cunoscuţii, prietenii, rudele noastre, iar de suntem mahăr – întreaga societate, ţară, patrie... Cacealma... Dar mai grav e că, prinzând, înfăşurând, imobilizând jertfele, ne surprindem că şi noi, oamenii, am avea ca şi cum venin de paing, cu care, în cel mai bun caz, ne ameţim jertfa... După care scriem romane cu titlul „Prins“, „Imobilizat“, „Captiv“...

Sforarii sunt extorcatori de energii străine, escroci, adică... Iar fiecare din noi se pomeneşte că se autoobliceşte ca actor de mare clasă, gata să joace sute de roluri, doar ca să fie remarcat, crezut, aplaudat ca purtător de invizibile sfori, mreje şi vizibile marionete – chiar spectatorii din sală, chiar trecătorii din stradă, chiar spectatorii din faţa televizorului, spectatorii de pe stadioane, cosmonautul care a ieşit în spaţiu... Ei bine, acestuia sforile chiar i se văd – cu ele e legat de navă, „sfori“ prin care comunică cu cei dinăuntrul capsulei, cu cei de pe pământ, de la – pompos spus –  „centrul cosmic“...

Locurile cele mai potrivite pentru existenţă ne sunt ungherele locuinţelor străine, prin care ne împletim mrejele, păienjenişul, intrigile, de iubiri ilicite sau trădare... Şi noi suntem uimitor de abili, de negri şi pufoşi, iuţi la zecile-ne de picioare în forma cârligului de svastică – sper să nu vă sperie comparaţia – asemănarea e prea evidentă dintre unele organe ale păianjenului şi încârligările svasticii – înverşunaţi, agresivi – nefericite şi perfecte creaturi ale naturii vizibile întru invizibil. Noi, sforarii şi marionetele, sau – invers, suntem cele mai hazlii şi caraghioase fiinţe întru distrugere, pentru că, în afară de sau odată cu esenţele de paing, mai avem amestecate în fire – ca spirit – şi fire – ca reţea – atâtea alte ingrediente ce trezesc curiozitatea. Şi, ca opiul, – oprobriul.

Bineînţeles, şi perfizi. Pentru că, iată, ceia, oamenii de ei, dar nu – şi din ei, ce le propun unor bătrâni neputincioşi să-i ajute să-şi lege şireturile, de fapt îi prind neajutoraţii în firele păienjenişului. Bătrânii, înţelepţii, – nu? – se arată de acord, prefăcându-se că nu pricep adevăratele intenţii, pe care, la viaţa lor ceva mai tânără, le aveau perfect asemănătoare – împletitori de intrigi, sforari.... Şi, bineînţeles, biete marionete... – dur fie spus, pentru a nu cădea în poezie, deoarece, iată, până şi funigeii toamnei par sforile unei doamne-păpuşar(e)...

 

Leo Butnaru

Trei proze

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)