A nu avea

 

Francisc Baja

 

Am putea să ne ferim de premoniţia lui Dan C. Mihăilescu, anume „presentimentul că toată lumea se va arunca, inevitabil, pe detaliile urâte, jenante, meschine, crude, sadice (dar şi masochiste!) ale mariajului cu Păunescu“, adică am putea, dar uneori premoniţiile au darul de a se împlini, ceea ce nu e tocmai rău. Creştetul gheţarului ni se oferă ca o împletire lirică a descrierii cotidiene, plumburii, pe fundalul căreia transpar fraze irizante aproape ca un refuz al realităţii, cu cea a erupţiilor sibilinice ale textualităţii conjugale ce devorează precum un animal lăuntric pe fiecare dintre parteneri, iar mai apoi, când va începe zodia deplasărilor transfrontaliere, să se rezume la adnotarea fidelă a impresiilor de călătorie.

Forţa jurnalului este concentrată în prima sa jumătate, în perioada maternităţii şi a anticipaţiei acesteia, când sensibilitatea perceptivă devine un orificiu prin care se cerne tot mai dureros evenimenţialul, când existenţa ajunge un travaliu, o conştientizare tot mai zbuciumată a izolării afective în care este expulzată de către indiferenţa calculată a soţului, un Adrian Păunescu autoritar, visând să găsească acasă aceeaşi atmosferă slugarnică cu care se înconjura, aşteptând o soţie care să tremure de frică la apariţia lui prin cadrul uşii: „visează să tremur de frică, să mă văd distrusă“. O regăsim apoi pe Constanţa Buzea retrăindu-şi trauma maternităţii, cu angoasa de „a nu aluneca dincolo“, „împachetată“ la Reanimare, apoi tremurul, zvâcnirile, frica nudă ce cuprinde corpul, pagini în care soţul se volatilizează, dispare în cutele timpului, pentru a reapărea într-o intervenţie a memoriei ce-l dezvăluie în postura de bigot, ea, păşind în apartamentul celeilalte, unde el, Adrian Păunescu, o avertizase că cealaltă e schizofrenică, iar ea, C. Buzea, închipuindu-şi că cealaltă ar fi primit un avertisment similar (dusă cu pluta), unde cea numită schizofrenică îi produse doar gemene lui A. P., cel care, precum un purtător de blazon şi alte acareturi, se aştepta la băieţi, toate acestea notate în salonul de maternitate, spaţiu gălăgios al armistiţiilor. Aducerea unei slugi în casă, mult aşteptate, pentru „boierul“ Adrian Păunescu ajunge a fi un act comic, o bătrânică plasată temporar într-o debara, de unde va evolua slugarnic în direcţia marelui Om, mare Om ce va ajunge să-şi versifice pasional frustrarea de a nu putea copula nu doar spiritual după cea care jinduia, Nana, adusă şi în domiciliul conjugal, căci, nu-i aşa, adevăratele cuceriri nu se ascund, atâta doar că această cucerire nu se va finaliza în apoteoza carnalităţii, unde ştim deja că A. Păunescu nu era tocmai un expert, iar momentele de tristeţe zgomotoasă cauzate de acest irevocabil eşec fiind consumate de către A. P. în singurătatea canapelei, cu faţa la perete, tristeţe care i-a adus totuşi un premiu al Uniunii, deci nimic nu e în zadar, precum ne-ar spune un bătrân derviş.

Anul 1970 al jurnalului este mai puţin introspectiv, mai puţin zbuciumat, călătorii peste hotare, bursă în America, adnotări anodine ale minunatului stat Iowa, unde soţii sunt mai atenţi la comportamentul oamenilor, uneori surprinşi, alteori şocaţi, lumile ce se deosebesc. În schimb, jurnalul prinde din nou viaţă în momentul Chicago, an 1971, unde într-un sfârşit de ianuarie ne întrebăm cum e să citeşti Maitreyi în proximitatea autorului. Probabil interesant. Asistăm la un curs al lui Eliade, trucurile acestuia pentru a-şi masca timiditatea, interviul, Constanţa Buzea ce îşi transcrie hipnotizată în jurnal citate din Eliade, fascinată de paradoxurile limbajului filosofico-mistic. Octombrie ne aduce o certitudine: „De Adrian nu mi-e dor niciodată, şi iată că lui îi scriu. Poate pentru a mă lega de ceva ce nu se leagă. Pentru că el nu există…“

Din finalul jurnalului reţinem o frază, o bijuterie, ce ilustrează o epocă, o istorie conjugală şi, nu în ultimul rând, sufletul omului: „Ţiganul care-şi picta pe casă tot ceea ce nu avea: un sifon, o sobă fără cuptor, un cuptor. Şi, într-un colţ, un fier de călcat“.

Jurnalele nu suplinesc acel „a nu avea“, poezia însă o face…

 

Francisc Baja

A nu avea

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)