Şcoala de bucuriologie

 

Mihaela Ursa

 

Cei care au citit deja Adriana Babeţi, Prozac: 101 pastile pentru bucurie (Iaşi: Polirom, 2009), vor înţelege de ce, deşi am citit volumul astă-vară, am aşteptat până acum să-l recitesc pentru o cronică. Cei care nu l-au citit încă trebuie să afle că Prozac nu e gândit numai ca o carte, ci şi ca un medicament ficţional, omonim cu echivalentul său chimic, adică poate fi luat în mod repetat, după nevoi şi simptome. Mai exact, în desluşirea autoarei, Prozac este, după cum îl înghiţi, un antidepresiv „bun de alinat surpările din suflet, mohoreala, sfârşeala leşiată“, o ascunzătoare pentru „prozacele sau prozulanele, ca nişte nasturi desperecheaţi, mosoare, resturi de panglici“ sau un scriitor care, ca un „gonac, hăituieşte proza“. În ce mă priveşte, astă-vară l-am folosit mai degrabă ca să descopăr prozulanele din ascunzătoare, dar l-am reluat acum mai ales ca să-mi aline mohoreala. Cât despre gonacul hăitaş, el nu există decât în visul Adrianei, în realitate este campion la vânătoarea de proză, cu coarnele romanului gata căţărate pe peretele cu trofee. La vremuri de restrişte ca acestea, cartea Adrianei Babeţi are marele merit de a reface nişte depozite de bucurie cine ştie pe unde îngropate.

Alcătuită din articole deja apărute în volume colective, în Dilemateca, Secolul 20 sau majoritatea în Suplimentul de cultură (rubrica „Secretul Adrianei“), cartea este mai mult decât o antologie tematică de autor. Eu mi-o imaginez roman, în ciuda laitmotivului ei psalmodiat pe diverse tonuri: „de ce nu aştepţi să scrii un roman“, „n-am imaginaţie, nici forţă epică“, „n-am talent“, „romanul pe care nu-l pot începe“, „n-am casă în Provence şi nici talent să scriu roman“ şi altele asemenea lor. Cu alte cuvinte, acest adevărat roman al bucuriei îi reuşeşte scriitoarei pe măsură ce ea se convinge că nu ştie să scrie roman. Coa­gulantul romanesc se vede, cu toate acestea, cu ochiul liber: un mod picaresc de a privi lumea, pe jumătate naiv şi pe jumătate (auto)ironic caracterizează de fiecare dată transformarea autorului în personaj. Într-un loc explicaţia ni se oferă diaristic, după recurentul „n-am imaginaţie, n-am flux epic“: „Nu pot să scriu decât ce ştiu, ce am trăit, simţit, văzut. Nu pot ieşi din mine“. Resimt în această obiecţie exigenţele cititorului şi ale criticului literar care este Adriana Babeţi: opţiunea sa pentru „ieşirea din sine“, ca garanţie a viziunii epice şi a proiecţiei imaginative, aplicată la propriul scris, îi apare ca o ratare a romanescului. Or, reuşita prozei sale (căci de reuşită este vorba) este condiţionată de rămânerea „în sine“. N-aş vrea să se înţeleagă că văd textele din Prozac ca pe jurnalul unor serioase şi narcisiste consfătuiri sufleteşti. Fără să le lipsească dimensiunea gravă, ele sunt mai ales jucăuşe, nostalgice, dulci-amare, trăznite, postmoderne, delicioase, reconfortante, pline de umor, aşa cum vi le amintiţi din Suplimentul de cultură. Totuşi, astfel înseriate, ele lansează înainte de toate un personaj, poate chiar unul cu personalitate multiplă: este vorba despre personajul Adriana-Babette-Andibandi-Chişti, bucurioloagă de formaţie, căreia i se întâmplă (indiferent ce ar susţine chiar naratoarea despre textele ei inspirate din viaţă şi despre micile detalii care fac totul) lucruri care nu se află la îndemâna oricui (noroc cu verosimilitatea ficţională).

În chip de Adriana, personajul îşi găseşte bunica necunoscută într-o fotografie de lagăr, într-un muzeu pe lângă Cracovia, visează să fie scriitor, ascultă Uvertura solemnă a lui Ceaikovski în faţa Primăriei şi Carmina Burana pe aeroport, scrie despre dandysm, feerii culinare, amazoane, le vorbeşte studenţilor sms-işti despre biciclistul cu cipilică de la Revoluţie, despre Tristan şi Isolda, Ahile şi Patrocle, îi explică Auricăi, în cifre exacte, ce rămâne după omul care scrie, merge cu singurul tren intercity care ia pauze de ţigară în plin câmp, este o bibliotecă anecdotică ambulantă despre felurite personaje (de la Cantemir la Mihai Şora), scrie istoria mică a lui „a fost sau n-a fost“. Andibandi-Chişti spune poveşti de şcoală, îşi aminteşte din copilărie nu numai despre bunici, vecini, despre poeziile copiate în caietul Poezii de Adriana S., ci şi cum a izbucnit în plâns la o lună şi ceva sau cum a făcut pe ea de râs la un film cehesc la opt ani. În fine, Babettei îi revine etajul cel mai spectaculos, pentru că ei îi bate în geam o falangă din degetul mare al unui schelet dormitând sub liniile de tramvai, ea descoperă un pantof ciclamen la stâna părăsită şi porneşte pe urmele lui cu toată cohorta de scorpioni, ea dansează pe unde-i vine (pe Aleea Tango, în Teatrul de Vară, dar şi într-un magazin vintage din East Village, ny), ea cară întotdeauna pe munte o lampă de citit, un prelungitor de 10 m, trei lanterne, o lumânare, două feluri de chibrite, faţa de masă, şerveţele, veselă şi tacâmuri asortate, un ferăstrău, un patent, un superglue, opt şurubelniţe, trei gheme de sfoară şi o coardă, ea are o mătuşă al cărei destin pare protejat de un blestem mai cumplit decât al faraonilor, ea vrea să scrie o carte despre casa H., conduce anchete bucuriologice printre taximetrişti, fizioterapeuţi şi scriitori, cîntă cu trubadurii din Provence şi cu fadiştii din Lisabona şi tot ea, Babette, se costumează în iepure şi în Moş Crăciun, găteşte terine ornate cu buburuze, îşi jalonează drumul ca pe o pistă de aterizare cu muşcate roşu-electric, merge la un curs de bioenergoterapie în urma căruia duce pe piept tacâmuri, patente, ciocane, o foarfecă şi o menghină, dar, mai ales, ei i se arată dinainte căprioare cu puii lor albi.

Fără să-şi asume vreo miză de construcţie ficţională (refuzând-o chiar, cu exagerată modestie), Prozac-ul Adrianei Babeţi trece proba construcţiei de lume: chiar dacă pretinde că scrie despre „lumea aşa cum este“, scriitoarea ridică pilonii unei alte lumi, în care privirea naratorului schimbă şi dictează totul. Este clar că, dacă humanoizii unei civilizaţii necunoscute ar încerca să afle cum este lumea noastră folosindu-se de harta Adrianei Babeţi, ei s-ar afla foarte departe de adevărul statistic. Aici stă şi marea putere a cărţii: contrazicerea adevărului statistic (sau al „nivelului macro“) prin intermediul unui tratat despre fericire aproape cuantic (adică la nivel micro), care, ca pe vremuri, ne învaţă secretele unei beatus vir, ale vieţuirii fericite. Ca să nu reţinem decât o reţetă din paginile acestui tratat insolit, rămâne să verificăm pe cont propriu, în fiecare seară, dacă în ziua abia încheiată am mers şapte kilometri pe jos, am mâncat şapte feluri de fructe şi şapte feluri de cereale sau legume, am dormit şapte ore cu o noapte înainte, am râs copios măcar de şapte ori şi dacă am avut măcar şapte gânduri bune duse până la capăt. Mă gândesc să adaug, ca să fim sigur pe calea cea bună: dacă am citit măcar şapte pagini de bucuriologie.

 

Mihaela Ursa

Şcoala de bucuriologie

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)