Transilvania la 1750: o scanare precisă

 

Ovidiu Pecican

 

Apariţia primului volum – Descrierea localităţilor conscrise – din Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Partea 1: p. 1-1272; Partea 2: p. 1273- 2550, Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 2009), datorată istoricilor Ladislau Gyémánt (coord.), Remus Câmpeanu, Anton Dörner şi Florin Mureşan, cărora li s-au alăturat arhitecta Amalia Gyémánt, ca autoare a hărţilor anexate, şi Adriana Bogdan, care a elaborat indicele de locuri, marchează bifarea unei mari restanţe în munca restitutivă a istoriografiei noastre. Dar ea indică şi o nouă treaptă în maturizarea unui domeniu rămas, din destule puncte de vedere, în urmă şi confruntat cu nevoile unei accelerări şi înteţiri a eforturilor. Printre multiplele categorii de izvoare necesare unei bune reconstituiri a trecutului, actele oficiale rămân de o importanţă majoră, pentru că ele reflectă mereu strădaniile statului de a interacţiona eficient şi, pe cât posibil, mulţumitor cu supuşii (respectiv cetăţenii) lui, cu societatea însăşi. Dincolo de nevoile dintotdeauna ale statului – impozitarea şi colectarea de dări –, conscripţiile austriecilor în Transilvania aveau un rol important în cunoaşterea noii societăţi supuse de curând (mai exact din 1690). Nu este deci de mirare că deja în 1696 se realiza prima conscripţie a Transilvaniei, pe porţi. Nevoia unei conscripţii generale s-a făcut însă simţită, din multiple puncte de vedere, şi după aceea. Tentativele repetate din prima jumătate a sec. al XVIII-lea indică atât strădania oficialilor curţii de la Viena de a cuprinde cât mai bine în plasa birocratică a noului stat teritoriul recent dobândit de imperiu, cât şi perfecţionismul raţionalist care a caracterizat epoca iluministă. Realizată în plină epocă tereziană, conscripţia din 1750 este însă în mod particular importantă, ea fiind, aşa cum observa Stelian Ţurlea, „cea mai bogată în date şi cea mai precisă în informaţiile pe care le oferă. Ea a avut şi aplicabilitate practică, prin introducerea unui nou sistem de impozite, numit Systhema Bethlenianum“. Prin faptul că, datorită acurateţei sale – superioare celorlalte tentative dinainte –, a devenit baza sistemului fiscal pe durata unui întreg secol, până la Revoluţia de la 1848, conscripţia tereziană poate fi socotită o adevărată constituţie economică a Transilvaniei Habsburgilor dinainte de Franz Joseph.

Se poate înţelege fără efort de aici că a elucida chestiunile legate de starea economică, socială, de etnie, relaţiile de rudenie, nivelul tehnologic al populaţiei Ardealului între 1750 şi 1848 nu este decât o relativ vagă aproximare în absenţa consultării ample şi metodice a acestui izvor istoric. Prin aceasta, nu spun decât că, dintr-odată, istoria muncii în respectiva provincie imperială – zonă tematică prioritară în cercetările lui David Prodan – va putea fi scrisă, începând din acest moment, cu totul altfel. La fel şi istoria principalelor activităţi din epocă, a infrastructurii, a locuirii şi habitatului, a transformărilor suferite de natură sub imperiul acţiunii umane (sunt înregistrate pădurile, iazurile, păşunile, terenurile agricole şi viile etc.). Subliniez, în acest fel, valenţele implicit polemice ale editării în raport cu antecedentele istoriografice, chiar dacă ele nu au fost un scop urmărit dinadins de echipa editorilor. La drept vorbind, demersul acestora se înscrie pe linia unei conduite tradiţionale din lumea istoricilor moderni ai României: anume, aceea de a fructifica ştiinţific tot ceea ce oferă ca bază documentară semnificativă depozitele arhivistice, bibliotecile şi colecţiile private.

Rămânând la constatările de mai sus, încă nu am izbutit să conturez suficient complexitatea informaţiei istorice obţinute prin recursul la textul conscripţiei. Deschid la întâmplare la p. 20 a părţii I din primul volum şi citesc, în legătură cu satul Băgău (Magyar Bagó):

 

Acest sat este aşezat într-o vale şi un loc prea puţin potrivit pentru comerţ, al cărui teritoriu este de fertilitate medie. Locuitorii săi trăiesc din munca mâinilor proprii şi se întreţin mai ales din venitul agriculturii. Ei obişnuiesc să-şi desfacă produsele în piaţa târgului Aiud, aflat la o depărtare de două ore [de drum] de aici.

 

Chiar şi din aceste trei fraze economic formulate, pur descriptive, situarea aşezării în contextul unor anumite forme de relief şi viziunea – generată de convingerile referitoare la formele de acces – conform căreia asemenea coordonate sunt un impediment pentru comerţ lămuresc o serie de aspecte, ridicând însă şi întrebări. Căci, de vreme ce totuşi locuitorii, agricultori prin excelenţă, se deplasează la târg la Aiud pentru a-şi vinde produsele, ieşind din autarhia unei economii arhaice şi intrând în contacte comerciale cu oraşul din proximitate, înseamnă că observaţia iniţială poate fi amendată şi că există premise propice unei anumite dezvoltări a activităţilor de negoţ în acest sat. Deja, chiar şi numai din atât, ideea că ţăranii din Băgău erau definitiv şi irevocabil arondaţi agriculturii, neputând permite o anumită diferenţiere ocupaţională sau chiar socială în perspectivă, fiindcă locuiesc o vale, se vede contrazisă şi dă de gândit. Iar complementar, apar şi alte piste demne de a fi investigate. De pildă: ce înseamnă, în termenii epocii, două ore depărtare de Aiud? Cu calul, în galop? Cu căruţa? Pe jos? O întreagă discuţie despre distanţe, spaţialitate, dar şi locuire, vecinătate, proximităţi în sec. al XVIII-lea s-ar putea naşte chiar şi numai pornind de la succinta descriere menţionată.

Revin însă la spusele dinainte: introducerea în circuitul ştiinţific a unui document de vastitatea şi bogăţia în detalii, cuprinderea şi exactitatea acestuia dă o şansă excepţională cunoaşterii istorice de a nu mai bâjbâi în trecut, permiţându-i parametri calitativi de raportare la acele vremuri care înainte erau inaccesibili. Ieşim astfel dintr-un impresionism la care istoricul era (sau părea) constrâns şi pătrundem într-o altă vârstă istoriografică, ce obligă la un instrumentar parţial înnoit şi la o concepţie mai sensibilă la nuanţe, la microistorie, la detaliul anonim şi la banalul cotidian.

Chiar dacă publicarea următoarelor volume ale conscripţiei va mai ocupa echipei câţiva ani buni de eforturi şi asiduităţi temerare, rezultatul merită aşteptat cu încredere. Iniţiativa lui Ladislau Gyémánt redă speranţa în posibilitatea muncii coordonate a experţilor în studiul trecutului pentru valorizarea unei moşteniri care, atunci când nu lipseşte, se dovedeşte, ca şi acum, redutabilă, provocatoare, de mare interes.

 

Ovidiu Pecican

Transilvania la 1750: o scanare precisă

» anul XXI, 2010, nr. 2 (237)